de Gabriela Niculescu

Monica Davidescu şi Aurelian Temişan formează unul dintre cele mai frumoase şi mai longevive cupluri de artişti din România. Sunt talentaţi, carismatici, modeşti şi părinţii unei superbe fetiţe cu personalitate, Dora Maria, în vârstă de 2 anişori. Sfârşitul acestui an i-a supus la o grea încercare, accidentarea actriţei în cadrul show-ului „Dansez pentru tine”, urmată de recuperare pentru piciorul stâng, o operaţie complicată la cel drept, câteva săptămâni de imobilizare şi câteva luni lungi până la recuperarea totală.

„Mă deplasez într-un picior, cu ajutorul cârjelor. Visez că alerg”
- Sunteţi o femeie dinamică. În ce măsură v-a afectat mobilitatea accidentarea suferită la „Dansez pentru tine” şi cum vi s-a modificat programul după aceasta?
- Sunt în perioada de convalescenţă după operaţie. A fost infernal! Mă deplasez destul de greu, într-un picior, cu ajutorul cârjelor. Deci despre mobilitate... mai vorbim peste patru săptămâni. În ceea ce priveşte programul meu, totul s-a anulat. Nu mă pot deplasa nicicum pentru spectacole sau pentru filmări, aşa că trebuie să spun nu oricărui eveniment de Sărbători. De obicei, în preajma acestei date, eram într-o continuă alergare după cadouri, masă, brăduţ, după surprize pentru prieteni, spectacole de teatru, evenimente particulare, filmări sau prezentări pentru Revelion, acum toate acestea sunt reduse la a sta cu piciorul întins şi a face exerciţiile obligatorii pentru a-mi recăpăta mobilitatea articulaţiei genunchiului.

- În ce a constat operaţia la genunchi şi de ce perioadă veţi avea nevoie pentru recuperare?
- După ce partenereul meu de la „Dansez pentru tine”, George, a alunecat şi a căzut cu mine în braţe accidentându-mă, am fost obligată să stau imobilizată în orteze două săptămâni. Apoi, cu ajutorul unei familii de antrenori recuperatori sportivi, familia Albu, am reuşit să merg iar destul de bine, recuperând în totalitate piciorul stâng, la care am avut ligament colateral parţial rupt, dar nu mai puteam alerga, lăsa greutatea corpului pe genunchi sau a mă aşeza pe vine. Piciorul drept a avut meniscul rupt, cartilajul desprins şi ligament încrucişat anterior parţial rupt. Trebuia să fac această operaţie pentru a nu se deteriora şi mai mult articulaţia genunchiului. Aşa că doctorii au suturat meniscul, mi-au aplicat tratamentul pentru refacerea cartilajului şi am avut noroc că ligamentul încrucişat anterior nu a fost rupt în proporţie mare, astfel că nu a mai fost nevoie de implant, aşa cum fusese programat. Ligamentul colateral a fost în proporţie mare vindecat prin acelaşi procedeu ca la piciorul stâng, iar acum nu pot pune piciorul drept în pământ trei săptămâni şi încă trei voi putea merge doar cu ajutorul cârjelor. Apoi voi merge încet şi, cu recuperare, în trei, patru luni voi putea alerga iar. Sincer, numai la asta visez...

„Joc alături de soţul meu în «Boeing-Boeing»”
- Ştiu că jucaţi în patru piese la TNB: „Molto, gran’ impressione”, „Omul cu mârţoaga”, „Sânziana şi Pepelea” şi „Visul unei nopţi de vară”, dar şi la Teatrul Metropolis, în „Gaiţele”, „Fantoma, dragostea mea” şi „Pijamale”. Ce se întâmplă cu rolurile dumneavoastră din aceste piese şi cât timp staţi departe de scenă?
- În perioada 25 noiembrie - 10 decembrie, datorită recuperării, mi-am reluat trei spectacole care nu solicită mult efort fizic: „Gaiţele”, „Sânziana şi Pepelea” şi „Boeing-Boeing”, spectacolul fundaţiei Levantis, în care joc alături de soţul meu, la Băneasa. De la operaţie, din 11 decembrie, nu mai joc până în ianuarie niciun spectacol. Am dublură în „Molto, gran’ impressione” şi în „Gaiţele”, am cover în „Boeing-Boeing”, iar celelalte sunt anulate, inclusiv cel de la Giurgiu, „Cum să scapi de sentimente”, despre care nu ţi-am vorbit, care a avut premiera în luna septembrie.

- Cum reuşiţi să vă împărţiţi viaţa între familie, scenă şi televiziune?
- Asta este viaţa mea şi îmi place la nebunie. Să fiu dimineaţa acasă şi să pregătesc micul dejun, să fug la repetiţii la teatru, apoi să mă pregătesc pentru spectacolul de seară, indiferent că e la TNB, Metropolis, Giurgiu sau Levantis. Apoi, dacă în ziua respectivă am şi filmare pentru televiziune, cu atât mai bine, mă simt în acţiune, plină de viaţă şi de creativitate. Cred că de aceea îmi e acum atât de greu în a aştepta să treacă timpul şi să mă vindec. De când sunt la pat, mi-am redescoperit pasiunea de a coase ii...

Admiratorul special... de 80 de ani
- Sunteţi una dintre cele mai iubite actriţe din România. Care sunt momentele în care simţiţi că sunteţi apreciată şi care a fost cel mai emoţionant gest venit din partea vreunui spectator?
- Ca orice actor, sunt împlinită la finalul spectacolului, când suntem răsplătiţi cu aplauze. Motivul pentru care nu vorbesc despre un spectacol până nu iese la rampă este că abia după prima întâlnire cu publicul am certitudinea şi confirmarea că munca mea de două, trei luni de la repetiţii merită să fie expusă pentru că place, impresionează, emoţionează. Atunci mă simt împlinită. Pe lângă aplauze, am primit de multe ori flori sau jucării de pluş, dar cel mai special spectator este un bun amic din Israel, cu un gust elevat în materie de teatru, cultivat în timp, pentru că are 80 de ani, care nu m-a văzut live pe scenă niciodată, dar care urmăreşte fiecare apariţie a mea la tv sau în presă, îmi trimite flori şi mici atenţii la fiecare premieră sau aniversare, îmi dă telefoane şi mail-uri frumoase. Este un om special, căruia chiar vreau să-i mulţumesc prin intermediul acestei reviste pentru toată atenţia pe care mi-o acordă ca spectator, de la distanţă.

- Aţi crescut cu tatăl şi cu bunica dumneavoastră, pentru că la numai 3 anişori aţi pierdut cea mai dragă fiinţă. De ce îngerii au ales compania mamei dumneavoastră atât de devreme?
- Soarta. Aşa a fost să fie, să rămânem noi, trei fete mici, cu vârste până în 5 ani, fără mamă. Aş spune că am avut noroc cu bunica din partea tatălui, care a preluat creşterea noastră, şi cu tata, care a muncit enorm să aibă ce să aducă în casă. Mama a murit la 26 de ani...

- Aţi cochetat cândva şi cu muzica. V-aţi gândit să lansaţi o piesă în duet cu soţul dumneavoastră?
- Nu voi face o carieră în muzică, voi cânta pe scenă de câte ori mi se va cere un musical, dar nu mai mult. M-am antrenat din greu pentru a face faţă provocării din spectacolul „Chicago” şi mă bucur că am reuşit o asemenea performanţă. Am mai făcut un duet cu soţul meu, piesa „Something stupid”, pe care am cântat-o la nuntă şi la botezul fetiţei, dar doar în prezenţa prietenilor. Am mai înregistrat un cântec pentru fetiţa mea, din musicalul „Mama mia”, dar îl păstrez tot pentru familie.

„La orele de lucru mecanic dansam printre freze şi strunguri”
- Care sunt cele mai dragi amintiri din copilăria şi din adolescenţa dumneavoastră?
- Sunt multe, dar am să aleg una. Îmi aduc aminte cu plăcere de mesele în fân. Copii fiind, eu şi sora mea mai mare, ne trimetea bunica la grădină, doi kilometri distanţă de casă, unde tata împreună cu alţi bărbaţi coseau fânul. Noi aşezam mâncarea pe o faţă de masă întinsă direct pe fânul proaspăt cosit şi acolo mâncam toţi, la clacă, întinşi pe jos la umbra unui măr mai mare, cu razele soarelui ce pătrundeau printre frunze, şi ni se părea cea mai bună mâncare din lume. Apoi strângeam cu drag resturile şi porneam în urma tatei să risipim la uscat iarba abia cosită. Era soare, linişte şi distracţie prin muncă. Totul era foarte plăcut. Când am mai crescut, treburile s-au înmulţit şi „normele” pe care le aveam de făcut, adică ceea ce făceam de plăcere în copilărie, s-au transformat în muncă, uneori contratimp, pentru că venea noaptea sau ploile. Şi-mi mai amintesc, din adolescenţă, ziua în care bunica a hotărât că suntem destul de mari să mergem la horă în sat. Mie şi surorii mai mari ne-a făcut rochii noi la croitoreasă, ne-a dus seara la Căminul Cultural şi ne-am distrat alături de ceilalţi adolescenţi de 15-16 ani care se întreceau în jocuri populare. Apropo de jocuri, ştiam deja horă, sârbă, ciobănaşul şi multe altele, asta pentru că la orele de lucru mecanic din şcoală noi, fetele, dansam în perechi printre freze şi strunguri.

„Suntem cei mai duri critici unul pentru celălalt“

- Care este secretul succesului în relaţia dumneavoastră?
Monica: Avem încredere unul în celălalt, ne bazăm pe respect şi pe ascultare reciprocă. Suntem cei mai duri critici unul pentru celălalt în materie de profesie, şi asta ne ajută să facem paşi importanţi în carieră, mână-n mână sau separat. Pe lângă asta, responsabilităţile de care suntem conştienţi în familie şi, evident, sentimentele de iubire ne fac să mergem mai departe umăr lângă umăr.

- Ce personalitate are Dora Maria la cei 2 anişori? Cu cine seamănă mai mult?
Aurelian: Seamănă perfect cu tatăl ei (râde şmechereşte).
M: Şi cu soacra mea.
A: Are părerile ei şi chiar ordonă, uneori prea mult.
M: Ce vrei, e fata tatei!

- Exceptând actoria şi muzica, ce hobbyuri aveţi?
M: Actoria şi muzica, dar invers.
A: Pentru mine e o pasiune să joc teatru lângă Monica şi colegii săi.
M: Pentru mine e un hobby şi o joacă serioasă, în acelaşi timp, să cânt în duet cu Aurelian sau într-un musical. Cele două frumoase meserii pe care le avem ne ajută să ne completăm, să ne relaxăm, să ne distrăm şi să ne câştigăm şi existenţa. Cred că suntem norocoşi. Dar acestea ne şi macină în acelaşi timp, ne fac să ne frământăm şi să ne agităm pentru fiecare lucru pe care-l aducem pe scenă.

- Cum arată ziua sau vacanţa perfectă?
A: Dacă suntem toţi trei împreună, e perfect oriunde. Dacă mai adăugăm un strop de soare, muzică plăcută şi hrană bună e deja magic.

„Cu credinţă muţi munţii din loc”

- Unde petreceţi Sărbătorile?
M: Petrecem Sărbătorile la Breaza, la sora mea mai mare, unde s-a adunat toată familia. Aurelian a tot făcut naveta în această perioadă, pentru că are spectacole şi filmări la Bucureşti. De Revelion, eu voi fi aici cu Dora, iar Aurelian la Bucureşti, unde prezintă şi cântă.

- Ce dorinţe aveţi pentru Noul An?
M: Dorinţa noastră cea mai mare este să fim sănătoşi, să le facem şi să le trecem pe toate, câte ne sunt scrise.

- Cum aţi reuşit să opriţi timpul în loc şi cum vă menţineţi în formă?
A: Nu avem o reţetă specială. Ne vedem de treaba noastră. Eu, de câte ori pot, merg la fotbal, că doar fac parte din echipa naţională a artiştilor.
M: Când puteam, mai mergeam la un curs de dans, la sală sau făceam exerciţii de încălzire înaintea spectacolelor.

- Mai aveţi „copii” patrupezi?
M: Daaaa. În apartament cu noi o avem pe Agatha (11 ani), prima noastră căţeluşă, Cupi (8 ani), căţelul adunat de pe stradă acum 5 ani, în urma unui accident, şi pisicul Troţky (10 ani). Şi pentru că nu mai puteam să merg zilnic la ei, să le duc mâncare, am dus la un adăpost privat alţi doi căţei mari, luaţi de pe stradă, pe care-i ţineam la naşul nostru la şantier. Şi mai avem încă doi maidanezi, luaţi tot de pe străzi, pe care acum îi ţine sora mea, la Breaza.

- Ce mesaj le transmiteţi românilor deznădăjduiţi de starea actuală a ţării?
A: Cu credinţă muţi munţii din loc!
M: Oricât de vitregă ne e soarta la un moment dat, cu credinţă în Dumnezeu şi în şansa pe care o avem de la El, putem trece munţii.
Aurelian Temişan: „Încă nu a apărut acea MARE provocare în cariera mea“

- Show-ul „Te cunosc de undeva” a avut succes. Va exista un nou sezon?
- Da. Atât de mare e cererea pentru această emisiune, încât cei de la Antena 1 au răspuns pozitiv pentru un nou sezon ale cărui filmări încep undeva spre sfârşitul lunii ianuarie.

- În ce alte proiecte vă mai pot vedea spectatorii şi telespectatorii?
- Continuu proiectul muzical început cu trupa The Funk Society, şi care va însemna atât melodii noi pe care le vom face împreună, cât şi turneu prin ţară sau evenimente private pe care le vom avea. Un alt proiect deja existent este spectacolul „Boeing-Boeing”, o comedie spumoasă pe care vă invităm să o vedeţi în fiecare sâmbătă seară.

- Care a fost cea mai mare provocare din cariera dumneavoastră?
- Încă nu a apărut acea MARE provocare în cariera mea.

- Ce lucruri petrecute în cariera dumneavoastră v-au adus cea mai mare satisfacţie de până acum?
- Reacţiile publicului la diverse apariţii mi-au demonstrat că degeaba păşeşti pe scenă dacă nu reuşeşti să transmiţi publicului mesajul pentru care te arăţi în faţa lui. Aceste reacţii sunt marea satisfacţie pe care o am.

- De ce lucru din copilărie vă este dor?
- De însăşi copilărie îmi e dor.

- Ce v-ar plăcea să ştie publicul despre dumneavoastră?
- Că îi rezerv numai surprize plăcute.