de Andrei Dicu

- 47 de filme regizate, 33 de roluri jucate, 17 scenarii şi 8 cărţi scrise

Sergiu Nicolaescu a plecat într-o altă lume, iar în urma sa se strâng, deopotrivă, aplauze şi regrete, amestecate parcă de adierea unei frunze de aramă, în imponderabilitatea istoriei. Pentru că noi, românii, uităm deseori să ne ungem pe frunte eroii cu smirnă şi să le aşezăm cu tandreţe cununa cu lauri, iată că au apărut şi de această dată câţiva trompeţi ai deşertului, care se visează panseluţe oacheşe, dar, în realitate, sunt arteziene de venin. Să privim totuşi realitatea şi mai ales artistul prin crestătura icoanelor şi să ne mirăm împreună, ca şi când am revedea un film bun, o capodoperă care ne ţine cu sufletul la gură, sub candela timpului. Pentru că filmele şi personajele lui Sergiu Nicolaescu nu sunt altceva decât un alter ego al autorului însuşi. Nu s-a simţit, nicio clipă, apropiat de teatru (pe care îl considera „static”), dar a făcut din film a doua religie pentru români, într-o epocă în care ateismul era politică de partid şi de stat. Ne-a reînvăţat să visăm şi să redevenim copii...

Admiraţia faţă de Jacques Yves Cousteau l-a îndemnat spre filmările subacvatice
Regizor, actor, scenarist, operator... Aceasta pare, la prima vedere, esenţa „CV-ului” lui Sergiu Florin Nicolaescu, pe numele său complet. Şi totuşi, să mai încercăm: scafandru, inginer, revoluţionar, politician, scriitor... O personalitate complexă, aşadar, dar mai ales un om complex. Privind retrospectiv asupra vieţii sale, observăm că trăsăturile definitorii ale lui Sergiu Nicolaescu sunt curajul, curiozitatea, fascinaţia experienţei şi mai ales ambiţia. Frust, concis, uneori chiar cinic, răspundea pe vremuri criticilor în felul următor: „Nu mă interesează criticii, eu fac filme pentru spectatori!”. Nu este un secret faptul că, din cauza temperamentului vulcanic şi al încăpăţânării sale, mulţi dintre confraţii regizori şi chiar dintre actori nu l-au iubit. Ba din contră. În schimb, l-au respectat. Asta e cel mai important, pentru că nimeni nu e dator să ne iubească.
Pasiunea pentru film s-a născut pentru Sergiu Nicolaescu din plăcerea pentru înot şi mai ales din admiraţia faţă de marele explorator francez Jacques Yves Cousteau, care l-a inspirat să facă primele filmări subacvatice la Constanţa. Construise singur aparate menite să îmbunătăţească imaginea şi era fascinat de domeniul teleobiectivelor şi al macrofilmărilor. A avut două accidente în care era să moară. Prima dată intoxicat din cauza unui aparat de oxigen, iar a doua oară din cauza unei embolii. Apoi, a cochetat cu lumea filmului din postura de inginer de imagine. Mentorul său a fost scriitorul Titus Popovici, care l-a îndemnat către scenarii şi chiar să joace în film, şi alături de care, ulterior, a şi lucrat. A devenit inginer şi a lucrat doi ani la Întreprinderea de optică şi mecanică de precizie, până când a făcut schimb cu un coleg repartizat la Studioul de Film „Alexandru Sahia”.

Ion Apahideanu l-a învăţat să călărească
Filmul de debut al lui Sergiu Nicolaescu, atât ca regizor, cât şi ca actor, a fost megaproducţia istorică „Dacii”, care urma să fie distinsă cu premiul 2 la Festivalul de la Praga. Acest film a marcat şi un alt moment în viaţa celui care avea să interpreteze o serie de roluri ale unor personaje istorice şi războinici. Înainte de a începe filmările, Sergiu Nicolaescu a luat primele lecţii de călărie de la cunoscutul specialist Ion Apahideanu, un nume de referinţă în echitaţia românească şi chiar internaţională. Ulterior, avea să mărturisească: „La început nu mi s-a părut greu să călăresc, dar mi-am dat seama pe parcurs că arta hipică este greu de învăţat şi de stăpânit”. De asemenea, regizorul a luat mai mulţi ani lecţii de scrimă de la Constantin Stelian şi a făcut cursuri de dans în compania coregrafei Elena Penescu-Liciu.

„Dacii arată a mexicani! Vopsiţi costumele în nuanţe de pământ!”
Înainte de începerea filmărilor la „Dacii”, Nicolaescu s-a documentat la Roma şi a copiat costumele după Columna lui Traian. Revenit în ţară, i-a predat schiţele creatoarei de costume Hortensia Georgescu. Numai că, la prima vizionare, regizorul a... spumegat pur şi simplu de nervi, acuzând că... „dacii arată a mexicani!” Imediat a luat o decizie cel puţin ciudată şi a rugat-o pe Hortensia Georgescu să vopsească toate costumele în nuanţe de pământ... Într-un articol publicat în urmă cu 40 de ani în revista „Cinema”, criticul Valerian Sava afirma: „Violenţa unor faze de montaj, cu figuri şi corpuri însângerate, străpunse de suliţi şi săgeţi, o dinamică a cadrului remarcabilă, susţine ritmul spectacolului şi apără filmul de ilustrativism”.

Calul „Dacu’” l-a trântit şi i-a rupt mâna
Cinefilii au aflat, desigur, chiar din interviurile televizate oferite de regizor, că pe parcursul filmărilor la „Mihai Viteazul” Sergiu Nicolaescu a suferit un accident în urma căruia şi-a rupt mâna. Şi totuşi, eroul povestirii noastre nu a precizat niciodată contextul în care s-au petrecut „ostilităţile”. Misterul este risipit de actorul şi cascadorul Miron Murea, unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Nicolaescu şi în acelaşi timp, alături de Sobi Cseh, un obişnuit al filmelor acestuia. „Chiar dacă învăţase să călărească foarte bine, iubea caii şi voia să afle cât mai multe despre comportamentul lor, Sergiu rămânea acelaşi tip încăpăţânat. La filmările de la «Mihai Viteazul» el călărea calul «Dacu’», un armăsar destul de nărăvaş. Cu toţii i-am explicat că e un act de imprudenţă să se tot plimbe prin spatele animalului, dar nu voia să asculte. La un moment dat, calul l-a trosnit cu copita şi l-a trântit pe pământ, iar Sergiu s-a trezit cu mâna ruptă… Aşa că mai departe a trebuit să filmeze cu mâna în ghips. La un moment dat chiar există o scenă în care Selim Paşa (Sergiu Nicolaescu) îl târăşte pe Sinan Paşa prin smârcurile Neajlovului şi îi spune şefului armatei turceşti: «Cu mâna asta hodorogită te pot salva pe tine sau steagul sultanului!» Ei bine, Sergiu a inventat replica asta tocmai ca să-şi salveze rolul!”, zâmbeşte nostalgic maestrul Miron Murea. De altfel, Sergiu Nicolaescu avea să detalieze, şi dânsul, acest subiect: „Aveam o secvenţă în care trebuia să fiu în fruntea cavaleriei turceşti şi de mâna ruptă mi-am legat sabia. Vă daţi seama cam ce s-ar fi întâmplat dacă mi-ar fi căzut calul. Oricum, nici de data asta accidentul nu m-a împiedicat să joc. Scoteam ghipsul, a doua zi mă duceam la spital să mi-l pună la loc, şi tot aşa. E drept că n-aş vrea ca medicul meu să audă asta”.
Păţania petrecută la filmările pentru „Mihai Viteazul” nu a fost singura din cariera regizorului-actor. La „Supravieţuitorul” i-a cedat din nou mâna din încheietură…

Cu Amza Pellea, la vânătoare de mistreţi
Amza Pellea nu a fost doar unul dintre actorii preferaţi ai lui Sergiu Nicolaescu (în filme precum „Mihai Viteazul”, „Nemuritorii”, „Dacii” etc.), ci mai ales un adevărat prieten. Obişnuiau să meargă împreună la vânătoare, Amza fiind un împătimit al puştii. Dintr-o discuţie purtată în urmă cu mulţi ani cu doamna Domnica Pellea, soţia regretatului Amza Pellea, am aflat că atât soţul dânsei, cât şi Nicolaescu preferau să vâneze mistreţi. „Deseori aveau loc asemenea «escapade». Amza mergea cu Sergiu, cu Jimmy (n.r. - Ion) Besoiu şi cu alţi actori, şi uneori zăboveau zile în şir. Nu mergeau să împuşte animale mici, iepuri, spre exemplu, pentru că îi fascina lupta, aventura… Eu nu mergeam cu ei, nu suportam acest gen de recreere, dar odată Amza a venit acasă îndurerat pentru că văzuse cum cineva a împuşcat în faţa lor o căprioară. Au plâns cu toţii şi imediat «distracţia» a luat sfârşit”, rememora doamna Pellea.

„Ringul”, o amintire cu marele boxer Vasile Boghiţă şi cu… Nicu Ceauşescu
Unul dintre cele mai interesante momente a fost filmul „Ringul”. Ineditul poveştii stă în faptul că Nicolaescu l-a avut alături pe marele campion la box Vasile Boghiţă, ofiţerul SS Gebauer şi adversarul lui Andrei, personajul pozitiv interpretat de Sergiu. Scenele de box se desfăşurau cu lovituri reale, iar Nicolaescu s-a antrenat câteva luni în compania pugiliştilor Alec Năstac, medaliat olimpic la Montreal (1976) şi Ion Kiriac (campion european). Partida dintre Tudor Andrei şi Adolf Gebauer s-a desfăşurat la Sala Palatului, în faţa a peste 5.000 de spectatori plătitori, iar pe afişul spectacolului stătea scris: „Meci de box - Sergiu Nicolaescu-Vasile Boghiţă”. Pelicula s-a lovit de cenzura vremii, deoarece a fost considerată o aventură cinematografică „fără nimic în comun cu binefacerile epocii socialiste”. Ultima vizionare dinaintea premierei a avut loc la Casa Scînteii, în faţa principalilor cerberi ai nomenclaturii comuniste. Ei bine, la finalul proiecţiei, din spatele sălii s-a ridicat nimeni altul decât Nicu Ceauşescu (Nicolaescu mărturisea mai târziu că nu ştia că venise la vizionare!), care a concluzionat şmechereşte: „Mişto film!” În acel moment, cenzorii au încetat comentariile, iar „Ringul” a primit „botezul focului” pentru a putea rula în cinematografe. Ulterior, producţia a fost urmărită de 2.898.667 de spectatori la cinematografele din România, dar a rulat, de asemenea, în Germania Federală şi în Germania de Est.

„Andrei”, un personaj laitmotiv
În „Ringul”, Sergiu Nicolaescu joacă rolul personajului Andrei. Admiratorii filmografiei sale pot observa faptul că nu este pentru prima oară când regizorul alege acest nume personajului pozitiv sau, şi mai interesant, joacă roluri cu acest nume în filme regizate de alţii. În seria „Pistruiatul” (regia Francisc Munteanu), Nicolaescu este ilegalistul Andrei, în „Nemuritorii” devine Căpitanul Andrei, apoi maiorul Tudor Andrei din „Capcana Mercenarilor”, îl joacă pe avocatul Andrei Nicolau în „Ultima noapte de dragoste” şi, în fine, îl interpretează pe prinţul Andrei Morudzi, în „Orient Express”. „I-a plăcut teribil acest nume, fără să aibă vreo anume conotaţie, familală sau religioasă”, desluşeşte misterul acelaşi Miron Murea.

Din lumea boxului, sub ploaia de gloanţe cu… Ioan Grigorescu
„Ringul” a însemnat şi prima întâlnire cu scriitorul Ioan Grigorescu, unul dintre boierii literaturii române, cu care regizorul a legat ulterior o trainică prietenie, călită câţiva ani mai târziu, în focul Revoluţiei din decembrie 1989. Dar să rememorăm... Grigorescu scrisese nuvela „Ringul”, adaptată pentru teatru radiofonic de regizorul Dan Nasta, sub denumirea „Ringul în ring”. Producţia a primit Premiul RAI în anul 1968, la Roma. Nicolaescu i-a propus lui Ioan Grigorescu să scrie împreună scenariul, care a devenit punctul de plecare al viitorului film. În scenariu apărea personajul feminin cu numele „Destiny” (interpretat de italianca Laetitia Gabrielli), şi care, potrivit lui Grigorescu, era „întruchiparea sorţii care poate trece peste destinul muritorilor”. În plină epocă socialistă, în care orice tip de misticism era interzis, Nicolaescu şi Grigorescu sfidau barierele... Revoluţia din ’89 i-a prins pe amândoi în studioul 4 al TVR. Regizorul devenise unul dintre liderii proaspătului Front al Salvării Naţionale, în timp ce Ioan Grigorescu, în ciuda discursului sufletist, nu fusese cooptat în noul organ conducător al ţării. Nicolaescu a încercat să-l sprijine, dar s-a lovit de refuzul altor revoluţionari, care nu vedeau în scriitor decât un exeget al metaforei, nicidecum un om de acţiune. Întâmplător sau nu, chiar în seara Crăciunului însângerat al anului 1989, TVR a difuzat filmul „Ringul”, interzis în perioada comunistă pentru că prezenta „imagini ale capitalismului decadent”, fiind filmat în mare parte în Berlinul de Vest. Şi de această dată, filmul a fost întrerupt la jumătate de noua conducere a TVR, pe motiv că „s-au primit telefoane din partea telespectatorilor, care reclamau stoparea difuzării peliculei”. Că a fost sau nu adevărat, un lucru e cert: „Ringul” este, dacă nu singurul, în orice caz primul film românesc cenzurat şi înainte, şi după căderea comunismului...

„După ce a tras Sergiu, Şerban Ionescu a surzit o săptămână!”
Îndrăgitul actor Ion Chelaru (pe care îl cunoaşteţi mai ales din piesele de teatru „Avarul îndrăgostit” şi „Revizorul”) a filmat în câteva producţii regizate de Nicolaescu, cea mai importantă fiind „Oglinda - Începutul adevărului”. Maestrul Chelaru îşi aminteşte: „Sergiu era foarte hotărât în tot ceea ce făcea. În «Oglinda», eu îl jucam pe Pantiuşa, temutul agent sovietic care urma să-l execute pe Lucreţiu Pătrăşcanu, interpretat de Şerban Ionescu. Trebuia să-l împuşc de aproape, din spate, în cap. Pur şi simplu mi-a fost frică să trag, pentru că văzusem o mulţime de accidente. Ei bine, Sergiu a luat el pistolul, s-a îmbrăcat cu haina mea neagră şi a tras fără să clipească! În film nu se văd decât mâna şi pistolul, dar era braţul lui Sergiu, nu al meu. Cert e că, după acea scenă, săracu’ Şerban Ionescu a surzit o săptămână...”

„Motor!”, pentru Orson Welles, Marie-Jose Nat şi Pierre Brice
Revoluţia din 1989 nu era pentru Sergiu Nicolaescu primul moment în care regizorul a profitat de turbulenţele politice. Revoltele studenţeşti din Franţa şi revolta antisovietică de la Praga, din 1968, ocazie cu care România a şocat Occidentul adoptând o politică democrată împotriva curentului socialist concertat de la Moscova, i-au adus regizorului şansa de a lucra cu mari actori precum Orson Welles, Laurence Harvey şi alţi mari artişti americani şi europeni, chiar la Bucureşti, aşa cum a fost cazul coproducţiei „Bătălia pentru Roma”.
De asemenea, în filmul „Dacii”, despre care vorbeam mai sus, Nicolaescu a beneficiat de talentul altor trei actori colosali ai filmului mondial, Marie-Jose Nat, Georges Marchal şi... mai ales Pierre Brice, cel care a scris istorie interpretând personajul principal din seria „Winnetou”.

Loredana, Bittman şi Jojo, pariurile câştigătoare

Dincolo de talentul regizoral şi actoricesc, Sergiu Nicolaescu a mai avut o calitate, care se măsoară, în primul rând, prin generozitate şi curaj. A promovat o serie de anonimi, precum Costel Băloiu din seria „Pistruiatul”, pe care i-a transformat în vedete. A riscat şi a câştigat în momentele în care a pariat pe anumite vedete care însă nu aveau legătură cu lumea filmului: Mircea Badea (în „Triunghiul Morţii”), Dan Bittman şi Ioana Moldovan („Orient Express”), Loredana Groza („Supravieţuitorul”), Jojo („Poker” şi „Ultimul corupt din România”) sunt cele mai bune exemple. De altfel, Dan Bittman declara de curând, cu lacrimi în ochi: „Ne-a dat tot ce a avut de preţ, fără să ceară nimic în schimb”. Apoi a relansat o serie de actori, aruncându-i în lumina bliţurilor, atunci când cariera acestora, deşi prodigioasă pe scena teatrului, nu promitea vreun succes răsunător, iar poate cel mai interesant caz este cel al maestrului Ion Siminie, care a interpretat atât de bine rolul mareşalului Ion Antonescu („Oglinda - Începutul adevărului” - 1993), încât spectatorii aproape că începuseră să-l identifice cu personajul istoric.

Jojo: „Datorită dânsului am colţul meu de stea!”
Vedeta tv Jojo, alias Cătălina Grama, a debutat în filmul de lung metraj „Poker”, după care a urmat „Ultimul corupt din România”, în regia lui Nicolaescu, astfel că îi păstrează acestuia o amintire plină de admiraţie: „Nu am întâlnit platou de filmare în care echipa să fie atât de disciplinată ca atunci când lucram cu domnul Nicolaescu. Toată lumea vorbea în şoaptă, dintr-un respect extraordinar pe care i-l purta şi pentru că aşa funcţionau lucrurile. Majoritatea actorilor şi tehnicienilor îl cunoşteau de o viaţă. Mi-a dăruit debutul cinematografic şi un personaj incredibil, în ultimele sale producţii. Însă, mai mult decât atât, m-a învăţat să cred cu şi mai mare putere în mine şi mi-a oferit un ecran întreg pentru asta!
Eu i-am văzut steaua de aproape… Şi îmi e greu să cred că se va stinge vreodată! În plus, ne-a lăsat fiecăruia câte o rază din ea. Datorită domnului Nicolaescu şi eu am colţul meu de stea! Iar eu aşa îl voi păstra mereu în suflet… Cald, analitic, critic constructiv, înţelept, intuitiv, creator…
«Puteam să rămân acolo...», spunea domnul Nicolaescu despre Hollywood... «Dar mi-am iubit prea mult mama şi ţara...» Acolo sunt multe stele... Însă dumnealui a hotărât să strălucească aici. Pentru totdeauna!”.

„Copiii mei sunt filmele mele!”
Dincolo de filmografia sa, care se plimbă lin, precum o luntre împodobită cu ceasuri şi busole prin viaţa noastră, Sergiu Nicolaescu a impresionat prin discreţie. Ca orice om, a avut defecte, dar calitatea sa primordială rămâne românismul. S-a despărţit de unii prieteni, dar, cel mai important, a creat idoli şi legende. A „mirosit” talentul în piatră seacă şi a promovat actori cu carul. A vorbit rar despre viaţa sa personală, despre familie, mărginindu-se în a declara: „Copiii mei sunt filmele mele!”. Nu a epatat, ba chiar a detestat presa mondenă sau... „de scandal”. A fost contemporan cu istoria, nu şi cu isteria contemporană. Ba chiar a şi croit o parte din istoria României, din postura de revoluţionar şi de om politic, dar a rămas un naiv, un descendent romantic al cavalerismului autentic. A muncit şi a iubit. Pasional, până la refuz, până la ultima respiraţie. A creat, a câştigat, dar a plătit înzecit. Poate nu întâmplător, primul film regizat de Nicolaescu s-a numit „Scoicile nu au vorbit niciodată” (1962, în colaborare cu Virgil Calotescu), iar titlul a fost cât se poate de premonitor.
Şi totuşi, chiar şi acum, la trecerea sa dincolo, mii de pumnale se înfig în calea sa, în mare... Şi totuşi e un fleac: i-a ciuruit!

„Nu mă interesează criticii, eu fac filme pentru spectatori“ (Sergiu Nicolaescu)

„Pentru Sergiu Nicolaescu filmez şi gratis! (Orson Welles)

Richard Burton şi Elizabeth Taylor visau să joace în „Mihai Viteazul“

Problema alegerii actorului care urma să joace rolul personajului principal din „Mihai Viteazul” a fost foarte complicată. Iniţial, Nicolaescu a făcut o listă cu 14-15 posibili interpreţi, printre care Ilarion Ciobanu, Mircea Albulescu, George Constantin, Amza Pellea, Florin Piersic, Emanoil Petruţ, dar şi actori străini precum Richard Barton. De altfel, după recomandările primite de la Orson Welles, cu care regizorul român filmase în „Bătălia pentru Roma” şi care declarase „Pentru Nicolaescu filmez şi pe gratis”, marele Richard Burton a cerut chiar rolul principal din „Mihai Viteazul”. În acea situaţie, urma ca nu mai puţin renumita Elizabeth Taylor să joace rolul principal feminin. Taylor era soţia lui Richard Burton, iar cei doi, care filmaseră deja împreună „Antoniu şi Cleopatra”, erau fascinaţi de mega-producţiile istorice, la mare modă în acele vremuri. Din start, clanul Ceauşescu a respins varianta ca eroul românilor, Mihai Viteazul, să fie interpretat de un actor străin. Apoi au început „negocierile” şi luptele de culise. Se pare totuşi că producătorii asociaţi americani l-au ales pe Sergiu Nicolaescu, iar filmările au început cu el în rolul principal. Apoi au venit de la partid indicaţii potrivit cărora Mircea Albulescu trebuia să-l întruchipeze pe voievod. Sergiu Nicolaescu s-a opus categoric, şi legenda spune că ar fi ţipat la secretarul de partid care se „ocupa” de „caz”: „Eu sunt regizorul, eu hotărăsc! Din acest moment, Amza Pellea va fi Mihai Viteazul!”.

Nepotul comisarului arestat de comunişti devine... Miclovan şi Moldovan

Viitorul interpret al rolurilor justiţiarilor Miclovan şi Moldovan s-a născut la Târgu-Jiu, iar unchiul său a fost un cunoscut comisar de poliţie, Gheorghe Cambrea, arestat de autorităţile comuniste. Apoi s-a mutat la Timişoara, şi în cele din urmă la Bucureşti, unde a absolvit Institutul Politehnic. A debutat în film în 1959, iar scurtmetrajul „Memoria trandafirului” a fost un succes la Cannes. De atunci a regizat peste 47 de filme, dintre care cele mai cunoscute sunt „Mihai Viteazul” (1970), probabil cel mai bun film istoric românesc, „Dacii”, „Lupta pentru Roma”, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, „Cu mâinile curate”, „Revanşa”, „Ultimul cartuş”, „Nemuritorii”, „Osânda”, „Pentru Patrie”, „Nea Mărin Miliardar”, „Mihail câine de circ”, „Cucerirea Angliei”, „Coroana de foc”, „Noi cei din linia întâi”, „Ciuleandra”, „Triunghiul morţii”, în care a jucat rolul mareşalului Alexandru Averescu, comandantul armatei române în Primul Război Mondial, „Mircea” şi „François Villon - Poetul vagabond”. Chiar dacă pasiunea sa era filmul istoric, apropiaţii săi povestesc că regizorul a regretat enorm că nu a făcut filme despre Ştefan cel Mare şi despre Iancu de Hunedoara, doi eroi români ai creştinătăţii. Motivaţia era următoarea: Referitor la Ştefan cel Mare apăruseră deja două producţii (ambele criticate dur de Nicolaescu), iar Iancu de Hunedoara avea o oarecare ascendenţă ungurească, lucru detestat de autorităţile comuniste.

„La «Nea Mărin Miliardar» am venit la filmări legat de targă“

„Nea Mărin Miliardar” (1979) este prima comedie regizată de Nicolaescu. Ideea a venit de la Amza Pellea, care după o suită de scheciuri celebre de succes i-a abordat pe scenariştii Vintilă Corbul şi Eugen Burada. Regizorul a acceptat imediat ideea, mai ales datorită preţuirii pe care i-o purta lui Amza, un actor care jucase o mulţime de roluri dramatice şi dorea neapărat să joace şi într-o comedie. Filmările au durat 30 de zile, bugetul alocat a fost de 6 milioane de lei, iar comedia a fost urmărită de 14.644.084 de spectatori. Aşa cum era firesc, peripeţiile nu au lipsit. Pentru că echipa de filmare nu a avut şi viză de Germania, Sergiu Nicolaescu a decis să filmeze o serie de scene pe aeroportul din Frankfurt, după care echipa s-a urcat în avion şi a revenit acasă. „L-am gândit îndelung pe acest «Nea Mărin Miliardar». Nea Mărin este un rol creat de Amza Pellea, un actor ce nu poate fi înlocuit. Şi acum am un rol pentru Amza când îmi fac distribuţiile. Îmi lipseşte enorm. Amza era cu adevărat uluitor. Trecea cu uşurinţă de la personajele dramatice la personajele comice. Acesta era marele său talent. Vă spun sincer că el a contribuit decisiv la succesul filmului. În ciuda ritmului de lucru susţinut, actorii au fost relaxaţi şi au lucrat cu plăcere. Am lăsat eu însămi neplăcerile deoparte. Abia terminasem o peliculă germană şi suferisem un accident la coloană în timpul filmărilor. Câteva zile am venit la filmări cu Salvarea, legat de targă în poziţie verticală”, afirma Sergiu Nicolaescu într-un interviu acordat revistei noastre în urmă cu un an.

• Filmările la „Nea Mărin Miliardar“ au durat 30 de zile, bugetul alocat a fost de 6 milioane de lei, iar comedia a fost urmărită de 14.644.084 de spectatori.
• „Ringul“ a fost un film interzis înainte şi după căderea comunismului.

Cele mai vizionate filme ale sale

- Nea Mărin Miliardar
- Mihai Viteazul
- Dacii
- Nemuritorii
- Cu mâinile curate

„Ne-a dat tot ce a avut de preţ, fără să ceară nimic în schimb“ - Dan Bittman

„Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!“

„Cu mâinile curate” (1972) este primul film poliţist din seria „Comisarul”, iar Sergiu Nicolaescu joacă în rolul principal alături de Ilarion Ciobanu. Producţia, realizată cu sprijinul Ministerului de Interne, era menită să reabiliteze imaginea Securităţii, serios afectată după scandalul implicării în abuzurile din perioada instaurării regimului comunist. Filmul a „prins” la public şi ulterior au apărut „Ultimul cartuş”, „Un comisar acuză”, „Revanşa” şi „Duelul”. Comisarii Miclovan şi Moldovan sunt, fără discuţie, unele dintre cele mai cunoscute personaje ale cinematografiei româneşti. Câteva replici din seria „Comisarul” au intrat imediat în folclor, dacă ar fi să amintim doar de „Un fleac, m-au ciuruit!”, „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!” şi „Gura, că te fac fanfară”. Regizorul susţinea că nu şi-a imaginat nicio secundă că s-ar putea întâmpla aşa ceva: „Niciodată nu m-am gândit că o anumită replică va deveni celebră. Spectatorii hotărăsc sau nu, pentru că există şi filme fără replici celebre. Într-adevăr, filmele mele poliţiste au câteva vorbe care au intrat în istorie”.

Căsătorit de trei ori, a lăsat o avere de 1 milion de euro

Ca şi filmele sale, viaţa regizorului a fost destul de tumultuoasă. Sergiu Nicolaescu a fost căsătorit de trei ori. Prima oară s-a îndrăgostit la… grădiniţă, dar lucrurile au devenit serioase abia în 1954, când s-a căsătorit prima oară, cu Mariana. Căsnicia a durat doar câteva luni, iar după ce a împlinit 50 de ani, Nicolaescu s-a însurat a doua oară cu Gabi, o pictoriţă de costume, dar şi această relaţie a durat doar câţiva ani, deşi cineastul spunea că „marele ei merit a fost că nu confunda casa cu platoul de filmare”. Cu ultima sa soţie, Dana (fostă Ionică), şi-a legat destinul în anul 2005, după ce avuseseră o relaţie încă din 1996. „E o fată bună, dintr-o familie onorabilă. Iar mie îmi e bine cu ea”, spunea regizorul. Şi totuşi, în ziua în care împlinea 80 de ani, şoca declarând: „Nu cred că am iubit vreodată!” Dacă n-a avut noroc în dragoste decât în ultimii ani, regizorul s-a „lipit” însă de… bani. Conform declaraţiei de avere din anul 2008, Sergiu Nicolaescu poseda în acel moment două terenuri, trei apartamente şi un cont la Deutsche Bank din Berlin, unde depusese suma de 103.000 de euro. Se pare însă că a lăsat în urmă o avere considerabilă, de aproximativ 1 milion de euro, constând în conturi, proprietăţi şi bunuri. Conform declaraţiei sale de avere, ca senator, a avut 13 conturi, în care a strâns suma de 400.000 de euro, la care se adaugă drepturile de autor. Nicolaescu dispunea de trei case şi de două terenuri, potrivit site-ului protv.ro.

• Ultima peliculă din a cărei distribuţie face parte Sergiu Nicolaescu, în rolul-cheie al unui bătrân înţelept, este „Lupul”, filmul de debut al regizorului Bogdan Mustaţă, care va fi lansat anul acesta.