de Gabriela Niculescu

Marius Florea Vizante este unul dintre cei mai buni actori din generaţia sa, iar talentul şi-l demonstrează în nouă piese de teatru, pe patru scene: la Teatrul de Comedie, în „Escu”, „Avarul îndrăgostit”, „Elling”, „O scrisoare pierdută”, „Spiritul de familie” şi „ Acasă la tata”, care are premiera la 8 şi 9 februarie (de la ora 19:00), la Teatrul Bulandra, tot în „O scrisoare pierdută”, la Teatrul Act, în „American Buffalo”, în care joacă de 11 ani, şi la Teatrul Metropolis, în „Fantoma, dragostea mea”. A jucat în filme româneşti de referinţă precum „E periculoso sporgersi”, „Filantropica” sau capodopera „Restul e tăcere”, toate în regia lui Nae Caranfil. Este căsătorit cu Cristina, de profesie arhitect, iar rodul iubirii lor este Katia Smaranda, o copiliţă de 6 anişori, a cărei privire inteligentă te marchează.

„Vizante e porecla pe care am primit-o după ce am spus balada cu haiducul Vizantea”
- Nu foarte multă lume ştie că Vizante nu este numele tău... Ai trecut porecla şi în buletin, aşa cum a făcut Piedone?
- Vizante e porecla pe care am primit-o în clasa a IX-a, după ce am spus balada cu haiducul Vizantea pe scena „Cântarea României”, apoi, la debutul pe scena TNB, la recomandarea maestrului Radu Beligan, am transformat-o în nume de scenă, având rezonanţă.
Câteodată stau să mă gândesc că nici nu este un lucru atât de important, este doar ceva amuzant, o poreclă. Nu vreau să-l concurez pe meşterul Piedone, nu am trecut porecla în buletin şi nici nu intenţionez. (râde) Cred, sincer, că dacă ţi-e teamă că cineva îţi fură ideea, înseamnă că nu ai decât una. Nu cred că în asta stă viitorul familiei mele. E un nume oarecare prin care lumea mă identifică, nimeni nu o să poată să-mi ia nici talentul, nici interpretarea. De aceea nu ţin la multe lucruri pe care alţii din lumea aceasta a showbizului le apără cu obstinaţie. Eu îmi justific prezenţa pe peliculă, pe scenă şi uneori în studiourile de televiziune. În rest, sunt antistar!

- În urmă cu mai bine de 20 de ani îmbrăţişai actoria nu doar ca pasiune, ci şi ca profesie. Ştiu că eşti destul de critic cu tine, dar, privind în urmă, care sunt cele mai mari realizări de până acum?
- Cred că cele mai mari realizări sunt întâlnirile la care am participat şi nu m-am simţit neavenit. Şi când spun asta mă refer la întâlnirile cu personalităţi. Pe de-o parte, este şansa de a te întâlni, dar, după aceea, ţine şi de tine să fii adecvat, să poţi face faţă, să fii potrivit şi agreat la acele întâlniri. Mă mândresc cu faptul că am lucrat cu oameni ca regizorii Gelu Colceag şi Ion Cojar, care mi-au fost şi profesori, că am jucat cu Ion Lucian, Mişu Fotino, Carmen Stănescu, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Mircea Albulescu, Vladimir Găitan, Marcel Iureş, Ileana Stana Ionescu, Mariana Mihuţ şi lista e lungă, sigur uit pe cineva, de aceea spun etc. De asemenea, am avut întâlniri foarte importante cu regizori, pe lângă cei doi amintiţi, cu: Alexandru Tocilescu, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei şi mai sunt nume extraordinare. Am învăţat câte ceva de la ei, şi cu asta mă laud şi cu faptul că nu am fost nepotrivit când am fost acolo. Apoi, pot să mă laud cu şansele pe care le-am primit cu diverse roluri. Încă din studenţie am reprezentat Academia de Teatru şi Film la Congresul Mondial al Şcolilor de Teatru, unde şcoala românească a fost considerată ca una dintre cele mai bune şcoli din lume, iar eu, care am interpretat rolul principal - Profesorul, în „Lecţia” lui Eugen Ionescu, am fost considerat printre cei mai buni elevi din lume. Imediat după ce am terminat facultatea am avut şansa să fiu admis la concurs la audiţie şi să fiu angajat la Teatrul Naţional. În cinci ani cât am stat la TNB am jucat în 12 spectacole, e foarte mult. Iată, o altă şansă pe care am şi fructificat-o, sălile au fost pline, iar cronicile foarte bune. De mulţi ani de când sunt la Teatrul de Comedie am jucat în câteva spectacole care au fost premiate şi am luat şi eu câteva premii. Am avut şansa de a fi plăcut şi îndrăgit de Nae Caranfil, şi aşa am debutat în filmul „E periculoso sporgersi”, apoi am jucat în „Filantropica” şi ultima întâlnire de până acum cu Nae a fost în „Restul e tăcere”. În ziua de azi, când în România se fac trei, patru filme cu bugete ridicole, a juca într-o astfel de producţie cum este „Restul e tacere” este un dar divin, o şansă unică.
Ca să concluzionăm, sunt un lăudăros... (râde!)

„Am fost oaia neagră a familiei, dar până la urmă tot a ieşit ceva“
- Există ceva de care nu eşti mulţumit?
- Foarte multe. Chiar la toate acestea pe care le-am amintit îmi reproşez că puteam să fac mai mult, să fiu mai cooperant, mai odihnit. Dacă e să spun ceva ce e cu adevărat la minusuri, îmi reproşez faptul că nu mai citesc la fel de mult ca în perioada liceului şi a facultăţii, că nu mai am răbdare să merg cât aş vrea la teatru şi la film şi că am idei preconcepute despre colegi. Am ce să-mi reproşez.

- Nae Caranfil spunea despre tine că: „Vizante e omul care face un copil, îşi cumpără apartament şi creează rolul vieţii lui în timpul cât trag eu aer în piept să strig «Motor!»”, în vreme ce tu spuneai că eşti leneş. Cum vine asta?
- Bine, şi Nae respiră încet. (râde!) Asta se întâmpla în 2006. Cred că fiecare dintre noi, dacă se uită în urmă, are nişte repere fixe, câţiva ani în care s-au întâmplat multe. 2006 a fost cel mai important an pentru mine, mi-a venit pe lume un copil, am reuşit să-i ofer un cămin şi am făcut şi cel mai important rol din carieră de până atunci. Ce pot să-mi doresc mai mult? Faţă de alţi oameni sunt un tip leneş, dar nu faţă de mine. Unii oameni sunt creatori sau maximali în momentul în care muncesc necontenit, alţii o fac în valuri, iar alţii o fac cu momente de strălucire. Suntem diferiţi, slavă Domnului! Eu fac parte din categoria celor care au putere de muncă, dar n-o folosesc tot timpul. Prefer să mai stau o tură şi să simt că-mi vine, nu că am fost pus să creez ceva. Cred că o creaţie este un act spontan, iar în momentul în care tu îţi propui să creezi ceva, apriori ştii, deci nu e o creaţie autentică. N-aş mai spune că este creaţie, mai ales artistică, ci meşteşug, te duci la serviciu, or, eu vreau să mă feresc de asta. De aceea, în ultimii ani joc mai puţin. Nu mai scot foarte multe premiere pe parcursul unui an, pentru că îmi doresc să simt şi să înţeleg proiectul respectiv, apoi să-i las spaţiu să trăiască. Se întâmplă să se scoată prea multe premiere şi nu mai există acea bucurie de împlinire a spectacolului. Practic, nu-i dai şansa acelui spectacol să strălucească. Eu îmi permit acest lucru, pentru că oricum suntem foarte prost plătiţi. Statul român nu are bani pentru doctori, darămite pentru actori. Şi atunci vreau să fac acest lucru din credinţă, dacă tot nu aduc bani acasă. Vreau să-mi respect această pasiune pentru teatru. Şi atunci sunt foarte atent la textele pe care le primesc, la oamenii cu care trebuie să lucrez şi sunt destul de zgârcit la a spune da unui spectacol. Iar banii vin în valuri când vin. Din publicitate, din televiziune, din anumite evenimente la care particip, câteodată ca prezentator, alteori ca artist, astfel încât să existe un echilibru. Nu întotdeauna îmi face plăcere cum îmi câştig banii şi nu întotdeauna îmi face plăcere că nu câştig bani din meseria mea.

„Marele meu regret: că n-am jucat cu Olga Tudorache”
- Dar compromisuri mari n-ai făcut niciodată.
- Îi mulţumesc lui Dumnezeu că încă îmi permit să fac asta. Nu am coborât ştacheta faţă de mine, deci nu-i judec pe colegii mei, mă judec pe mine. Sper să nu ajung în situaţii atât de disperate. Eu nu aş apărea în producţii cu neprofesionişti, cu oameni a căror existenţă privată este subiectul ziarelor de scandal. Nu consider că fac parte din această categorie şi nu doresc să am de-a face cu astfel de persoane. E loc sub soare pentru toată lumea, e nevoie şi de manele, şi de vedete porno, dar nu le-aş amesteca. Eu aşa cred şi sper să pot să-mi respect acest crez. Când n-am să mai pot, o să inventez ceva. De exemplu, mi-aş deschide un mic restaurant, la care eu să gătesc şi să servesc. Consider că, dacă nu faci un lucru cu tot sufletul, e un lucru sec, e afacere, iar eu nu sunt un afacerist.

- Există actori sau regizori alături de care ţi-ai dori să lucrezi?
- Sunt mulţi, nici n-are rost să-i enumăr, pentru că sunt toţi cei cu care n-am apucat să joc. Cu unii poate pentru că au trecut prea devreme în nefiinţă, iar cu alţii pentru că n-am avut eu, încă, norocul de a-i întâlni. Dar cel mai mare regret de până acum este că am repetat la un spectacol trei luni cu doamna Olga Tudorache, pe care nu ai cum să n-o iubeşti din prima clipă, piesă ce până la urmă nu s-a mai jucat din pricina a doi directori care nu au lăsat o asemenea actriţă să facă un asemena rol din considerente absolut ridicole. Trist, lamentabil, jenant şi impardonabil, pentru că este una dintre cele mai mari actriţe pe care le-a avut România vreodată. Ăsta este marele meu regret, că n-am fost în faţa publicului partenerul Olgăi Tudorache. Şi am mai fost la fel de aproape cu o altă piesă. Am repetat aproape doi ani „Omul din La Mancha”, eu eram Sancho, şi Don Quijote era Ştefan Iordache. S-a întâmplat ca premiera să iasă cu un alt mare actor căruia îi port respect, e vorba despre Virgil Ogăşanu. N-a mai fost să fie Ştefan Iordache - regret. Am mai repetat un alt spectacol care nu s-a mai jucat şi în care eram partener de scenă cu meşterul Gheorghe Dinică - din nou regret. Mai sunt şi altele, dar astea sunt cele mai mari.

Alături de Nae Caranfil a văzut moartea venind din sens invers
- Există vreun rol pe care ţi l-ai dorit şi nu ai avut ocazia să-l joci până acum?
- Dacă eu îmi propun un rol, înseamnă că eu sunt propriul meu regizor. Eu aştept să fiu surprins. Să vină un regizor şi să mă distribuie într-un rol, pentru că aşa m-a văzut el, să scoată de la mine ceea ce nici eu nu cred că pot să fac. Eu nu sunt ceea ce mă văd eu, sunt ceea ce mă văd ceilalţi a fi. Sunt ceea ce sădesc în ceilalţi.

- Ai trecut vreodată printr-o situaţie-limită?
- Da, au fost multe. Tocmai îmi cumpărasem autoturismul şi îi aveam alături pe Nae Caranfil şi pe compozitorul muzicii din „Restul e tăcere”. Veneam de la festivalul de la Cluj, ne duceam la cel de la Sibiu, când, din sens invers, cineva a intrat în depăşire şi nu a mai putut intra înapoi pe banda sa şi ne ciocneam frontal. În acel moment am închis ochii, am strâns volanul şi am călcat frâna cât am putut de tare. Ne-am oprit la fix un centimetru unul în faţa celuilalt şi le-am spus lui Nae şi compozitorului: „Staţi liniştiţi, Bărbosul mai are planuri cu noi, că altminteri ne lua acum!” Şi de atunci am condus liniştit, ştiind că nu putem păţi nimic.

„Katia vreau să fie un om armonios, nu campionul societăţii de mâine”
- Cu ce te-a cucerit Cristina?
- E o poveste drăguţă. Ne-am întâlnit absolut întâmplător la o masă, eu eram însoţit de cineva, ea, de altcineva. Atât de mult mi-a plăcut zâmbetul ei încât nu m-am putut abţine să nu-i spun că mă atrage foarte tare şi că trebuie să ne mai vedem. Şi, nu după multă vreme, ne-am reîntâlnit, dar de data asta neînsoţiţi, la o altă petrecere, moment în care am profitat de faptul că eram amândoi disponibili şi nu i-am mai dat drumul. Sunt vreo 11 ani de atunci!

- Ţii foarte mult la starea de pozitivism a familiei tale. Care sunt „regulile de aur” pe care i le predai fiicei tale?
- Încerc să fiu cât se poate de normal cu ea, Katia fiind un egal de-al nostru, şi mă asigur că a înţeles ce-i comunic. Vreau să se joace cât mai mult, să-şi dezvolte creativitatea, încrederea în sine, nu are constrângeri şi nu vreau s-o grăbesc cu nimic. Nu vreau să-i propun să devină ceva, nu vreau să fie unul dintre campionii societăţii de mâine, ci să fie un om armonios, să se simtă bine în pielea ei. Este de la natură un copil vesel. Asta e bine, pentru că nici eu nu sunt mereu pozitiv, sunt foarte critic, tocmai pentru ca lucrurile să fie cât mai bine făcute. Eu sunt foarte realist. Meseria asta ţine de logică şi de luciditate. Dacă eu nu sunt o persoană normală, cum pot să joc oameni dacă eu însumi nu ştiu ce înseamnă să fii om. Tocmai de aceea actorii care sunt extrem de speciali nu pot juca decât roluri extrem de speciale, pentru că ei înşişi sunt ciudaţi. Actorul trebuie să fie ca o plastilină care să poată fi modelată. Nu trebuie să fie gol de conţinut, dar trebuie să fie cât mai elastic, nu cât mai dus într-o extremă. Asta îmi doresc şi cu fiica mea, să fie cât mai flexibilă, să se poată adapta acestei societăţi, bună sau rea. Poate că nici eu nu sunt de acord cu multe. Eu m-am făcut actor ca să nu fac acelaşi lucru în fiecare zi - mă blochez, mă sufocă numai gândul repetitivităţii. Şi, dacă nu înţeleg ce joc, sunt cel mai prost actor din lume. De aceea vreau ca şi Katia să înţeleagă ce are de făcut, după care să aleagă.

- Am observat că este foarte expresivă.
- Aşa s-a născut, senină şi cu un chip foarte definit. Seamănă cu maică-sa şi e cochetă. A trebuit să ieşim din casă şi am întârziat câteva minute, pentru că a stat să-şi schimbe cinci rochiţe. Şi stai să vezi ce-o să urmeze.

„Pot să-mi dau licenţa în ciorbe şi supe”
- Katia dă semne, la cei 6 anişori, să-ţi calce pe urme?
- Nu-mi propun nimic. Mă bucur că pare mai muzicală decât mine şi chiar e atrasă de muzică. Dar nu vreau s-o forţez în nicio direcţie. Nu sunt adeptul forţării, să dai copilul de la 3 ani să facă actorie. Vreau să-şi găsească drumul aşa cum mi l-am găsit eu, a fost o chemare pe care am urmat-o. Nu vreau să vină cineva să-i dea cu rigla peste degete s-o înveţe pian sau poate balet. Dacă are un foc ce arde şi-l va urma singură. Asta cred că pot face pentru copilul meu. Nu suntem doi părinţi disperaţi să se realizeze prin copilul lor.

- Ai declarat cândva că tu eşti gospodina casei. Faci curat, faci piaţa, găteşti?
- Am făcut piaţa, am fost cu copilul la cumpărături, apoi am gătit. Timpul şi educaţia îmi permit. Fiind patru la părinţi, aveam sarcinile împărţite în gospodărie. Apoi, îmi şi place să gătesc. Nu fac multe preparate, dar lucrurile pe care le gătesc sunt bune, pot să-mi dau licenţa în ciorbe şi supe, şi mai fac câteva mâncăruri rapide la cuptor. Am mai şi inventat o reţetă de ficat de pasăre cu portocale şi vin roşu. Nu mă omor cu dulciurile.

- Cum vă petreceţi timpul liber?
- Dacă toate ar fi OK, cel mai mult mi-ar plăcea să călătoresc în locuri cât mai variate. Sunt convins că şi locurile, şi oamenii din ele te pot îmbogăţi sufleteşte.

- Ce pasiuni ai, exceptând actoria?
- Călătoriile. Şi îmi place sportul, dar, din păcate, nu prea mă mai ajută trupul, pentru că am avut trei accidente, drept pentru care urmăresc la televizor. Caut în sport lucrurile irepetabile, care se întâmplă atunci şi acolo, ca şi la teatru.

„Teatrul românesc e la ultima suflare“

- Teatrul are magia lui. La un astfel de moment am fost şi eu martoră iarna trecută, la Teatrul Metropolis, când a căzut curentul exact la o scenă de spiritism şi la o replică a Gabrielei Popescu, ce s-a potrivit mănuşă clipei, în spectacolul „Fantoma, dragostea mea”. Ai mai trăit astfel de evenimente?
- A fost un moment extraordinar. Pe de-o parte, tipul acesta de întâmplări fiecare şi-l doreşte. Aceste lucruri apar total pe nepregătite şi se întâmplă ca tu să nu fii pregătit nici psihologic, nici tehnic şi, cu toate astea, devii atât de productiv. Ţin minte că noi râdeam pe scenă, nu ne mai abţineam, şi, colac peste pupăză, a trebuit să iasă cineva din sală, pentru că blocase liniile de tramvai. A fost halucinant, când e să-ţi vină toate servite, să ţi se ridice totul „la plasă”, e un moment care, cel puţin între noi, actorii din piesă, a rămas de referinţă. Rămânem legaţi pe viaţă, e ceva ce trece dincolo de meseria noastră, e un cadou. Rar se întâmplă lucruri de genul acesta, dar te încarcă şi te fac să mergi înainte, chiar dacă teatrul românesc este la ultima suflare. Aici nu mă refer la oameni, la talent, la inspiraţie, ci la organizare, teatrul este instituţionalizat.

„Am nevoie ca publicul să mă penalizeze când nu fac performanţă”
- Şi atunci ce trebuie făcut?
- Instituţiile de teatru ţin de primării, care sunt finanţate de Guvern. Trebuie schimbată forma de organizare, să treacă măcar pe proiecte. Să vezi ce piese se vând şi care nu, dar trebuie schimbat ceva. Nu există bani pentru montare de spectacole, pentru plata actorilor, care trebuie să trăiască din ceva şi îşi caută de lucru şi în altă parte. Atunci nu mai au timp pentru teatru, nu mai au energie şi nici atenţie. Astfel se alege praful de teatru şi de interesul actorilor pentru el. Se destramă totul, sunt ultimele zbateri ale teatrului instituţionalizat. Actorii nu se mai pot aduna pentru repetiţii, pentru că fiecare aleargă să-şi câştige pâinea în altă parte. Un spectacol se face în câteva luni de muncă zilnică. Şi nu se poate trăi în Bucureşti din salariul de la teatru. Totul este împotriva teatrului. Trebuie schimbat sistemul, trebuie găsite metode care să acopere nevoile... şi ale statului, şi ale spectatorilor, dar şi ale actorilor şi regizorilor. Mai vreau să spun ceva legat de teatru, dar dintr-o altă perspectivă: cred că şi publicul trebuie să-şi spună punctul de vedere. Adică, dacă nu-i place un spectacol să se ridice respectuos şi să părăsească sala. Sau, la sfârşitul spectacolului, să aplaude, dar exact atât cât consideră. Nu există spectacol pe care eu să-l fi văzut, la care publicul să nu reacţioneze identic, se ridică şi aplaudă cu urale. Nu e normal nici asta, nu e just. Trebuie să-mi spună ce-a simţit, ca eu să-mi dau seama dacă e bine sau nu. Am nevoie ca publicul să mă penalizeze când nu fac performanţă.

„Tata: «Eu cred în tine! Tu crezi în tine?»“

- Care e cel mai important sfat pe care ţi l-au dat părinţii tăi?
- Noi suntem patru copii la părinţi. Diferenţa dintre cel mai mare şi cel mai mic e de şapte ani. Deci mama nu a muncit în aceşti ani şi am trăit dintr-un singur salariu. Mai pe româneşte, eram săraci lipiţi. Nu ne ajungeau, la sfârşitul lunii, nici banii de mâncare. Mâncam cel mai ieftin lucru ce se găsea la Alimentara, pâine prăjită cu untură. După liceu am dat admitere la Actorie, la stat, am picat şi după două săptămâni de bezmeticeală am zis că mai merit o şansă şi nu pot s-o amân - urma să plec în armată dacă nu continuam studiile. Şi m-am înscris la prima facultate privată de Actorie, dar costa foarte mult, echivalentul a 10-12 salarii de la vremea respectivă. I-am spus tatălui meu că am de gând să fac asta, că nu ştiu cum, dar că o să lucrez. Făceam deja momente de stand-up comedy prin baruri ca să-mi câştig banii de buzunar. Şi i-am spus că am să fac asta până când am să-mi plătesc facultatea, dar că-mi trebuie un împrumut. După două zile a venit tata cu un diplomat cu cele 12 salarii, ce reprezentau un CAR, pe care ai mei voiau să-l facă pentru un frigider şi un televizor, ca tot românul. Şi mi-a zis: „Du-te şi vezi dacă eşti bun de teatru!” În acel moment i-am promis tatălui meu nu doar că o să-i dau până la ultimul leu înapoi, dar că din acel moment n-o să mai cer niciun leu din casă. Şi am reuşit să fac acele lucruri. Ce voiam să spun nu-i lauda de sine, ci semnificaţia gestului pe care l-au făcut ai mei, ce-au vorbit şi cum au gândit în acele două nopţi, de mi-au dat cele 12 salarii. Atenţie, nouă nu ne ajungea mâncarea de la o lună la alta, deci a fost un gest suprem. Eu acum sunt în situaţia de a fi părinte. Sunt capabil să fac aşa ceva? Sper că da! Atunci poate că nici n-am realizat valoarea gestului, dar cu timpul, pentru mine ăsta a fost cel mai important sfat: „Eu cred în tine! Tu crezi în tine?” Putea ca acea facultate să fie o minciună, pasiunea mea să se stingă, iar de banii şi de gestul ăla să se aleagă praful. Dar acel gest m-a determinat să trag cu dinţii. Am terminat trei ani la privat, mi-am plătit ceilalţi ani şi am restituit şi împrumutul, apoi am dat la stat şi am mai făcut patru ani. În total am terminat şapte ani de actorie, pentru că am avut multă determinare.

- Şi dacă tot am ajuns la familia ta, de la cine ai moştenit talentul?
- Nu cred că-l moştenesc. Vine de undeva, atât cât e, pentru că eu mă uit în jur şi văd colegi mult mai talentaţi ca mine. Dar m-am străduit, asta şi datorită educaţiei pe care am primit-o de acasă. Ambii mei părinţi sunt oameni serioşi, cu reguli stricte în educaţie, tata fiind ofiţer de carieră, iar mama e din zona Banatului şi de naţionalitate maghiară. Aşa că dintr-o pramatie ca mine, cu atâta influenţă pozitivă, a ieşit ceva bun, pentru că eu am fost oaia neagră a familiei, fireşte, băiatul care l-a luat pe „Nu” în braţe, întotdeauna am vrut să demonstrez că se poate şi invers.

„Actorul trebuie să fie ca o plastilină care să poată fi modelată“