de Cătălina Tăgârţă

Nineta Popa n-a avut o copilărie tocmai uşoară, dar Dumnezeu a înzestrat-o cu o voce nemaipomenită, pentru care îi mulţumeşte în fiecare zi. Consacrată de melodia „Bună ziua, maică bună”, Nineta ne-a vorbit despre cum a fost dată spre adopţie la numai 2 ani şi un pic şi despre viaţa sa de familie, de care e acum tare mândră.

„Aveam nevoie de o piesă pentru a «sparge gheaţa» şi în Oltenia”
- Cariera de interpretă aţi început-o după terminarea liceului, la Uzina „Independenţa” - Sibiu. Cântaţi şi înainte, acasă, cunoscuţilor sau familiei?
- Înainte de a apărea pe scenă cântam acasă, prin curte, prin pătul, pe unde apucam. Ţin minte că mă luam la întrecere cu o vecină. Se urca fiecare în pătulul ei - acolo unde nu era porumb - şi începeam o adevărată reprezentaţie.

- Ce melodii alegeaţi? Ce interpreţi vă plăceau pe-atunci?
- Eh… melodii cunoscute la vremea aceea, când erau celebre Lucreţia Ciobanu, Maria Ciobanu, Sofia Vicoveanca. De altfel, şi debutul meu a fost tot cu piese din repertoriul Lucreţiei Ciobanu - căci fiecare artist tânăr cântă melodiile cuiva. Publicul m-a primit întotdeauna cu căldură şi drag, de aceea am vrut să-mi fac o carte de vizită, să fiu eu însămi. „Bună ziua, maică bună” a fost piesa care m-a făcut cunoscută în toată ţara. Eu, fiind ardeleancă, aveam nevoie de o piesă ca asta pentru a „sparge gheaţa” şi în Oltenia. Melodia a fost atât de iubită, încât uneori am impresia că am cântat-o prea mult, dar oamenii o vor în continuare.

- Să ne „întoarcem” puţin în copilărie. Ce întâmplări v-au marcat?
- Noi am fost patru fraţi: doi băieţi şi două fete - din păcate, acum mai suntem doar doi - dar nu am crescut împreună. Am avut şi patru părinţi: doi adoptivi şi, desigur, doi care mi-au dat viaţă. N-am avut o copilărie prea frumoasă. Ba într-o anumită măsură chiar pot spune că am fost traumatizată. Părinţii adoptivi nu se înţelegeau prea bine, tata o bătea pe mama - care pleca de acasă, eu mă duceam după ea, lipseam de la şcoală...

„Când am aflat că sunt adoptată m-am supărat”
- Aţi ştiut de la bun început că sunteţi adoptată?
- Nu. Şi ăsta e unul dintre motivele pentru care am decis că eu nu voi înfia, ca nu cumva să plece apoi, ca şi mine. Căci am fost dată spre adopţie de la vârsta de 2 ani şi 4 luni. Eu eram înfiată în Dolj, iar părinţii mei biologici erau din Vâlcea. Am aflat adevărul de la un unchi, prin clasa a V-a, şi a fost tare dureros pentru mine. Părinţii mei biologici veneau des la noi, la Dolj, să facă negoţ, însă eu îi ştiam de „unchiul” şi de „ tanti”. Când am aflat că sunt adoptată m-am supărat rău. Am luat de acasă 100 de lei şi am plecat la ceilalţi, la Vâlcea. Cei adoptivi m-au căutat de au înnebunit, abia după două-trei zile şi-au dat seama unde aş putea fi. Iar eu am stat la Vâlcea până în clasa a VIII-a.

- Cum a fost primirea? Vă era mai bine acolo?
- Nu. Şi nu-mi plăcea că eram la munte. Eu eram învăţată la câmpie, acasă aveam bicicletă, eram răsfăţată… doar eram singurul copil. Dar în clasa a VIII-a m-am întors, că în perioada aceea a decedat şi tatăl adoptiv, se îmbolnăvise rău după plecarea mea.

- Le-aţi reproşat părinţilor că v-au dat spre adopţie?
- Da. Le-am reproşat când m-am întors. Dar acum, privind în urmă cu mintea de matur, înţeleg că au vrut să-mi facă un bine, să am o viaţă mai bună, o educaţie… dar aşa a fost să fie. Oricum, eu sunt o norocoasă, fiindcă Dumnezeu mi-a dat glas. Dacă ar fi trăit mamele mele să asculte piesa „Bună ziua, maică bună”..., dar am compus-o după ce niciuna dintre ele nu mai era.

Căsătorită de peste 20 de ani
- Să nu ne întristăm. Mai bine vorbiţi-mi despre căsnicia frumoasă pe care o aveţi!
- După ce am început să cânt m-am mutat la Sibiu, unde lucram la Uzina „Independenţa” şi apoi la „7 noiembrie”, iar la 28-29 de ani m-am mutat definitiv la Vâlcea, după căsătorie. Sunt împreună cu soţul meu - Ionescu Constantin - de peste 20 de ani şi avem o căsnicie foarte frumoasă. Din păcate, nu avem copii, însă am şase nepoţi de la fraţii mei, plus strănepoţi. Toţi mă iubesc în mod deosebit şi fiecare mă răsfaţă în felul său.

- Animale aveţi?
- Da. Am cinci câini şi o pisică. Cel mai apropiat de sufletul nostru este Nicky, care doarme şi în casă.

- Cu soţul cum vă înţelegeţi? Vă răsfaţă?
- Suntem foarte bine. Mergem împreună la spectacole, de asemenea mă însoţeşte mereu la nunţi şi la alte evenimente, şi aşa mi se pare normal într-o familie. Suntem mulţumiţi şi împliniţi şi pe plan profesional. În rest, trebuie doar să fim mai ponderali, mai atenţi la sănătate - nu am probleme -, dar se ştie că de la o vârstă toate încep să scârţâie.

„Soţul îmi spune că trebuie să arăt bine şi în casă”
- Cum vă petreceţi timpul liber?
- Ba prin grădină, ba fac curăţenie prin casă, ba sunt în bucătărie, nu pot sta locului. Locuim la 300 de metri de centrul oraşului, unde e un parc frumos, aşa că uneori mai merg şi la plimbare.

- Sunteţi o bucătăreasă bună, gătiţi orice, de la reţete sofisticate până la murături? Care e felul de mâncare preferat?
- Da. Îmi place foarte mult să gătesc şi pun şi murături. Fac de toate: şi castraveciori, şi murături asortate, am făcut chiar şi ketchup. Mâncarea preferată este peştele la cuptor.

- Vă ajută şi soţul?
- La bucătărie nu.

- Mergeţi des la salon, la cosmetică?
- Ori de câte ori e nevoie. O femeie trebuie să fie îngrijită, iar soţul îmi spune că şi în casă trebuie să arăt bine, nu doar afară şi pe scenă. Şi cum odihna şi refacerea fac parte din îngrijire, cel puţin o săptămână pe an mergem în concediu. Anul acesta, de exemplu, vom pleca în Dubai.

- Care e cea mai mare realizare?
- Că mă recunoaşte publicul chiar şi atunci când sunt pe stradă, îmbrăcată civil. E o bucurie imensă pentru un artist să se ştie iubit, admirat şi încurajat.

- De ce Popa? Numele de fată este Poponea.
- La începutul carierei mele artistice mi-a zis un specialist că numele Poponea duce cu gândul la alte lucruri... la poponeaţă, şi-atunci am zis simplu: Popa.

A chiulit de la şcoală să meargă la mănăstire

- Amintiri din copilărie? Pentru ce trăsnaie aţi fost pedepsită?
- Ţin minte că, atunci când nu eram cuminte şi mă certa mama, mă urcam în nuc. Ea striga la mine: „Dă-te jos, afurisito!” Odată, am chiulit de la şcoală cu o colegă. Ne-am ascuns ghiozdanele într-un parc şi ne-am dus la Mănăstirea Cornet. La întoarcere ne-am jucat pe un pod, în fine… ne-am luat ghiozdanele şi am plecat acasă, doar că am ajuns mai devreme decât trebuia, ceea ce i-a dat mamei de bănuit. Aşa că a ieşit la poartă să-i aştepte pe ceilalţi colegi ai mei şi a aflat de la ei că am minţit-o, că plecasem de mult de la şcoală. Ca pedeapsă m-a închis în beci. Era o cameră întunecoasă, nici geam n-avea, şi am ţipat eu acolo până a venit tata acasă, că ea îşi propusese să mă-nveţe minte! Dar mi-au prins bine învăţăturile sale.

- Sunteţi credincioasă?
- Sigur că da. Am fost şi la Mormântul Sfânt, în Israel.

„Oricum, eu sunt o norocoasă, fiindcă Dumnezeu mi-a dat glas. Dacă ar fi trăit mamele mele să asculte piesa «Bună ziua, maică bună»..., dar am compus-o după ce niciuna dintre ele nu mai era“