de Cătălina Tâgârţă
Interpreta de muzică populară Elisabeta Turcu Juverdeanu este solista Ansamblului Doina al Armatei din 1979. De-a lungul anilor a cântat alături de toţi artiştii de renume din ţară, dar solista nu se mândreşte doar cu cariera sa, ci şi cu o viaţă de familie exemplară. E căsătorită de 33 de ani, are un băiat în vârstă de 28 de ani şi o singură dorinţă neîmplinită: un nepot. Iată ce ne-a mai dezvăluit artista din viaţa sa.
E solistă a „Ansamblului Doina al Armatei” din 1979
- Doamna Elisabeta, cum e să fiţi angajata Armatei?
- Eu cânt de când mă ştiu. Am participat la serbările şcolare, la Festivaluri judeţene şi interjudeţene, iar după terminarea liceului am fost angajată a Ansamblului Doina Oltului, din Slatina. Aveam 18 ani, şi atunci am făcut primele imprimări la Radio Bucureşti. Apoi, din 1979, am ocupat prin concurs postul la Ansamblul Doina al Armatei. Este o mare onoare pentru mine că sunt solistă aici de atâţia ani şi sper că mi-am făcut treaba bine. Am cântat în mii de spectacole, am fost în turnee în toate zonele ţării şi în străinătate.
- Că tot aţi vorbit despre turnee... aţi ieşit din ţară şi înainte de ’89?
- Da, am fost plecată de multe ori. Şi nu am cântat doar în ţările socialiste, ci şi în Egipt - românilor care munceau la o fabrică de ciment din oraşul Assud, sau în Israel, la Ierusalim.
- Ce vă amintiţi de la Ierusalim? Practic, comunismul nu se împăca prea bine cu religia...
- Aşa este. Şi tocmai de aceea am plecat emoţionată. Ştiam de acasă multe lucruri despre locurile sfinte şi era o bucurie imensă că voi ajunge acolo. Eram cu Maria Bararu - Dumnezeu să o ierte! - şi ţin minte că ne-am îmbrăcat în costume populare în avion şi am coborât cu steguleţe în mână, iar românii care ne aşteptau pe aeroport aveau şi ei steguleţe, ne-au primite cu aplauze. A fost un vis, unul dintre cele mai frumoase turnee din viaţa mea, mai ales că eram mămică în devenire, purtam în pântece puişorul meu - care avea numai 3 luni şi pe care l-am dus cu mine la Mormântul Sfânt.
„Cuvintele tatălui m-au urmărit”
- Din ţară ce evenimente v-au marcat?
- Am cântat alături de cei mai mari interpreţi ai muzicii populare, de la Ion Luican până la Benone Sinulescu şi mulţi alţii. Noi am fost şapte copii la părinţi, dar am crescut cu frica lui Dumnezeu, căci mama noastră - în mod deosebit - ne-a învăţat să fim cinstiţi cu noi şi cu cei din jur. În plus, m-au urmărit toată viaţa cuvintele tatălui meu, care nu a fost de acord ca eu să cânt. Dânsul voia să mă facă educatoare sau învăţătoare, şi mi-a spus: „Să nu mă faci de ruşine”. Aşa că am căutat întotdeauna să merg pe drumul drept al vieţii.
- Şi până la urmă a fost mulţumit?
- Da. Tatăl meu a plecat în „Lumea Fără Dor” cu sufletul foarte împăcat, pentru că m-am căsătorit, i-am dăruit primul său nepot şi, pe lângă numele soţului, mi-am păstrat şi numele de domnişoară, fiindcă noi am avut un mare necaz în familie.
- Ne povestiţi?
- Mama a rămas văduvă de război cu doi copii mici, s-a recăsătorit cu tatăl meu şi a mai făcut încă patru fete şi un băiat. Singurul meu frate a murit când eram mici. A fost o mare tragedie, care ne urmăreşte şi azi: un consătean l-a aruncat pur şi simplu în Râul Argeş. Aşa că eu am vrut să-i fac tatălui o bucurie şi i-am purtat în continuare numele chiar şi după ce m-am căsătorit.
33 de ani de căsnicie
- Cum aţi împăcat cariera cu viaţa de familie?
- Anul acesta împlinim 33 de ani de la căsătorie. În viaţa artistică, de obicei, căsniciile nu prea durează, dar uite că Dumnezeu mi-a ocrotit paşii, mi-a dăruit un bărbat bun, care mi-a înţeles meseria şi turneele de săptămâni întregi, pentru că eu sunt solistul care a făcut sute de turnee. Dădeam şi trei-patru spectacole pe zi şi cântam live. Am colaborat, de-a lungul anilor, cu aproape toate orchestrele din ţară, profesioniste şi de amatori. Am fost solicitată la evenimente familiale, petreceri, nunţi, botezuri, oamenii m-au plăcut şi m-au chemat să cânt şi generaţiilor următoare.
- Cum v-aţi cunoscut soţul?
- Prin intermediul unei colege de cântec, Elisabeta Ticuţă, care e tot din Argeş. Am fost invitaţi amândoi la o nuntă, în Domneşti, Argeş - care e peste deal de satul meu - şi s-a întâmplat pur şi simplu: „Văzut, plăcut”.
- Despre copilul dumneavoastră ce ne puteţi spune?
- Am un cântec care spune: „Doamne ce dar mi-ai dat, o mândreţe de băiat”. Zi de zi îi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru el. Are 28 de ani, îl cheamă Dragoş şi nu e căsătorit încă. Dar eu îmi doresc din tot sufletul să se întâmple asta şi să-mi aducă nepoţi.
„Vreau să fiu o soacră bună, sper să mă ţin de cuvânt”
- Ce vă face plăcere în timpul liber?
- Locuiesc la curte, unde am multe flori şi un căţel superb - un Ciobănesc mioritic pe care îl iubesc enorm. Când nu mă ocup de casă fie creez, fie îmi îngrijesc costumele populare, fie îmi place să citesc.
- Gătiţi?
- În ultima vreme - dacă sunt doar eu cu soţul - optăm mai mult pentru salate. Când eram mai tânără aveam o talie de viespe, dar cu trecerea anilor e normal să se depună kilogramele. Aşa că am un program de viaţă destul de ordonat, nu beau alcool, nu fumez şi sunt prietenă cu plantele medicinale.
- La ce remedii naturiste apelaţi?
- Beau ceaiuri de la munte pentru a-mi menţine glasul. Fac infuzii de sunătoare, de soc, de salcâm, de tei, de gălbenele şi multe altele.
- Ce mai doriţi pentru viitor? E ceva care nu s-a împlinit?
- Vreau să fiu şi eu soacră şi bunică. Am un cântec care spune: „Vreau să fiu o soacră bună, sper să mă ţin de cuvânt”. Toată lumea mi-l cere pe unde mă duc. Eu mă rog aşa: „Dă, Doamne, bine şi sănătate la toată lumea, la tot neamul meu, la toată familia mea, şi apoi mie”.
„Piesele sunt munca nopţilor pierdute, a sute de hârtii rupte”
- Vreun regret aveţi?
- Nu ştiu. Probabil... Dar Dumnezeu mi-a dăruit atâtea lucruri frumoase, că, dacă ar fi să le pun în balanţă, doar ele ar cântări.
- Care vă e cea mai dragă piesă?
- Nu pot alege. Toate piesele îmi sunt dragi, pentru că sunt rupte din sufletul meu. Sunt munca mea, a nopţilor pierdute, a sute de hârtii scrise şi aruncate, până am potrivit versurile aşa cum am considerat eu că trebuie împletite cu melodiile şi le-am dăruit celor care iubesc cântecul popular şi cântecele mele.
- Care e secretul succesului?
- În meseria asta, ca în toate, de altfel, seriozitatea e pe primul plan. E o meserie tentantă, dar spre rău. Au pornit mulţi solişti la drum, dar s-au pierdut, pentru că nu au fost stăpâni pe ei. A cânta nu e o joacă. Trebuie să pui suflet, să fii corect cu tine şi cu cei din jur. Unde ai spus un cuvânt, cuvântul să fie cuvânt, pentru că omul te taxează şi te elimină. De fapt, te elimini tu singur.
Românilor - şi e dureros că spun asta - parcă le e ruşine să asculte cântecul nostru popular, adevărat. Să ştiţi că peste hotare am întâlnit români mult mai apropiaţi de folclor, şi chiar ei recunosc că atunci când erau în ţară nu-l iubeau, dar acum se regăsesc în versurile minunate, căci 90% dintre cântecele populare au un mesaj, o poveste, şi nu se poate să nu-ţi regăseşti starea sufletească.