de Cătălina Tăgârţă
Monica Bunaciu a fost diagnosticată în 1994 cu leucemie acută limfoblastică. Însă nu s-a dat bătută. A pariat cu viaţa, şi deşi a fost o luptă lungă şi dureroasă, cu două recidive, în final a ieşit învingătoare. Aşa cum spune însăşi Monica, poţi avea toţi banii din lume şi să mori de leucemie sau poţi avea doar o şansă... şi să trăieşti. Ca o recunoştinţă pentru această a doua şansă primită de la viaţă, Monica, împreună cu un grup de persoane implicate direct sau indirect în lupta împotriva bolilor hematologice în spitalele din România, a înfiinţat în 2006 Asociaţia Română împotriva Leucemiei (ARIL). Misiunea asociaţiei este de a îmbunătăţi şansele de vindecare ale actualilor şi viitorilor pacienţi cu boli hematologice din România, oferind suport şi consiliere celor cu boli hematologice şi familiilor lor şi desfăşurând acţiuni în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de tratament din România.
„Medicul a repetat de vreo trei ori că voi muri rapid”
- Aţi fost la un pas de moarte, dar aţi reuşit, aţi învins leucemia! Cum a început totul? Ştiu că unul dintre cei mai importanţi paşi este descoperirea bolii în stadiu incipient.
- În cazul meu, leucemia a fost descoperită deoarece am făcut o complicaţie: pleurezia. Era iarnă - 8 decembrie - şi nu simţeam decât că am febră şi că tuşesc, nimic mai mult, prin urmare şi tratam totul ca pe o simplă răceală... Însă, din fericire, a venit la mine o prietenă de-a mea, Dana. Fiind medic, ea practic m-a forţat să merg să îmi fac analize, a venit cu ambulanţa şi m-a luat „pe sus”, în ciuda rezistenţei mele. M-a internat la Spitalul Colţea, mi-a anunţat familia şi aşa a început totul.
- Ce s-a întâmplat mai departe? În povestea postată pe site-ul www.aril.ro spuneţi că medicii din ţară nu v-au dat nicio şansă, iar specialiştii germani v-au trimis, de asemenea, acasă. Ce aţi simţit în acele momente?
- Când medicii te trimit acasă, să mori liniştit, în patul tău, fiecare reacţionează diferit. Noi, spre exemplu, eram prea şocate ca să reacţionăm în vreun fel. Poate de asta medicul a repetat de vreo trei ori că voi muri rapid şi că trebuie să plecăm. Mama a mers să vorbească la telefon cu tata, iar el a fost cel care a spus că nu trebuie sub nicio formă să ne întoarcem acasă, că el va aranja totul ca să mergem în Italia. Eu, în schimb, nu mai suportam să stau închisă într-o încăpere, aşa că mama şi sora mea, Petruţa, mă târau după ele în plimbări interminabile. Parcă le văd şi acum: mama mă ţinea de un braţ, Petruţa de celălalt, căci eu nu mai aveam forţă să merg singură, încheieturile suferiseră din cauza terapiilor...
A doua şansă, de la specialiştii italieni
- Dar, până la urmă, aţi ajuns şi în Italia, unde aţi jucat ultima carte, şi se pare că a fost una norocoasă. Ce vă amintiţi din acea perioadă?
- Acolo, doctorul Paolo Di Bartolomeo, cel care astăzi este pentru mine ca un tată, omul care mi-a dat viaţă a doua oară, a fost şocat când m-a văzut. De ce? Eram umflată de la corticoterapie, iar venele îmi erau distruse, mâinile fiindu-mi arse şi pline de hematoame de la chimioterapie. Eram practic în faza terminală. Deşi, teoretic, nu mai aveam şanse, mi s-a făcut o chimioterapie creată special pentru mine, un coctail care mi-a oferit remisia. Apoi a urmat o altă chimioterapie şi iradiere totală, după care mult-aşteptatul transplant. Se întâmpla în ziua de 21 martie 1996, donator fiind sora mea, cu care eram compatibilă 100%.
- Cum a fost perioada de după transplant?!
- Următoarele cinci luni am fost izolată. Vărsam de zece ori pe zi, îmi era rău, nu puteam să mănânc şi nici măcar să beau apă. La sfârşitul lunii aprilie 1996 am făcut un edem cerebral şi am fost trei zile în comă. Nu îmi amintesc foarte multe, dar ştiu că am simţit dragostea celor din jur, am simţit că sunt importantă, apoi m-am trezit.
- Ce a urmat?
- Viaţa mi s-a schimbat la 180 de grade… Eu m-am schimbat foarte mult. Am realizat că există o altă calitate a vieţii la pacientul cu astfel de experienţă, noi avem alte priorităţi. Poţi să ai toţi banii din lume şi cele mai importante joburi şi să mori de leucemie… sau poţi să fii sărac şi cineva să îţi întindă o mână de ajutor şi să reuşeşti.
- Aşadar, ce i-aţi sfătui azi pe pacienţii aflaţi în această situaţie?
- Am învăţat că este important să îţi rezolvi toate conflictele, cu tine însuţi şi cu cei din jur, să înveţi să relativizezi, să îţi oferi şansa de a fi salvat şi să le oferi celor din jur posibilitatea să te ajute. Încerc să îi ajut pe cei care trec prin ce am trecut eu să înţeleagă că există soluţii, că niciun om nu poate prevede exact ce se va întâmpla şi că, atât timp cât suntem în viaţă, există speranţă. Împreună putem încerca să găsim cele mai bune soluţii. Aşadar, să lase deoparte comparaţiile negative. Pentru a găsi soluţiile cele mai bune trebuie să gândească pozitiv, căci, dacă pierd timpul cu pesimismul, vor pierde şi oportunităţi importante.
„Am avut noroc cu oamenii credincioşi din jurul meu”
- Povestiţi pe site că medicul italian v-a spus: „Dacă tu crezi că eu te-am vindecat, atunci nu ai înţeles nimic...”. Sunteţi credincioasă?
- Din păcate, nu sunt decât un om obişnuit, care atunci când e cu cuţitul la os, cum se spune, începe să se roage la toţi sfinţii. Dar am avut mare noroc cu oamenii cu adevărat credincioşi din jurul meu. Cred că marea lor credinţă, împreună cu „fărâma” mea, au reuşit să mă salveze. Suferinţa există în fiecare experienţă de genul acesta, dar, aşa cum spuneam, nu cred că are rost să rămânem în suferinţă. Oamenii tari nu sunt cei care nu cad, ci cei care se ridică. Eu cad, mă ridic, mă scutur de praf şi merg înainte... Asta este alegerea mea.
- Comparativ cu metodele terapeutice existente pe vremea când v-aţi îmbolnăvit dumneavoastră, ce şanse au bolnavii din prezent?
- Nu există termen de comparaţie... Înainte nu erau condiţii, nu existau modalităţi de strângere de fonduri, nu exista E112, nu exista ordinul 1.011. Pe de altă parte, acum este criză, şi medicii se confruntă cu alte limitări, sunt spitale care dau faliment, lipsuri de tot felul... E ca şi cum am compara merele cu perele.
- Dacă diagnosticul primit de dumneavoastră ar fi primit de cineva azi, în 2013, deci aproape 20 de ani mai târziu, care ar fi traseul de parcurs? Ar fi aceleaşi răspunsurile medicilor?
- Cred că în momentul de faţă se pot face analize mai aprofundate şi la noi în ţară, se poate şti de la început care sunt factorii de risc... Acum 20 de ani nu ştiam. Cred că este important ca pacienţii să beneficieze de dreptul la „second opinion” („a doua opinie”), pentru două motive principale: în momentul în care pacientul este sigur că tratamentul primit este cel mai bun pentru el, nu numai că îl lasă pe medic să îşi facă treaba, dar îşi ocupă mintea cu soluţii la îndemâna sa, poate contribui la salvarea sa. În al doilea rând, medicii merg la tot felul de congrese pentru a afla ce mai este nou în medicină... E bine să se unească mai multe echipe şi să vadă care e soluţia cea mai bună pentru bolnav, nu credeţi?