de Gabriela Niculescu

Nuami Dinescu este actriţă de profesie şi sufletistă de meserie. Asta o poate spune oricine o cunoaşte. Are un spirit luminat, crede în valori reale şi şi-a construit propriul sistem filosofic ca să poată supravieţui într-o lume superficială. Iubeşte până la extreme oamenii, animalele, natura, tot ce e frumos şi moşteneşte arta sacrificiului de la mama sa. Creşte şase pisici şi trei câini, toţi adunaţi de pe drumuri şi salvaţi de la moarte. Face voluntariat pentru copiii aflaţi în nevoie şi nu pune preţ pe nimic material. Nu deţine bogăţii, însă este posesoarea uneia dintre cele mai mari averi spirituale din România. Chiar dacă a trecut printr-un divorţ după un mariaj de zece ani şi prin destule greutăţi, Nuami nu-şi simte cei 50 de ani de viaţă. Are o inimă tânără, energică şi trăieşte în ritmul său.

„Cartea a apărut din nevoia de-a ieşi cumva din mine”
- Când şi cum aţi luat decizia de a scrie cartea „Eu nu sunt Tanţa”?
- Nu a fost o decizie să scriu o carte. Am o prietenă foarte bună, Corina Constantin, şi într-o zi am sunat-o să-i spun că am un format scris de mine, „Home, sweet home”, care nu a mers pentru televiziune, iar o parte din el vreau să-l implementez acum la Boheme Cafe & Bistro. Discuţia avea loc prin august 2009. Şi m-a întrebat de ce nu-mi fac eu un blog? I-am zis că nu ştiu să-mi fac, dar un prieten de-al ei mi l-a făcut. Eu n-am avut în minte să scot această carte. Am început să scriu pe blog, apoi au apărut tot felul de oameni în viaţa mea şi fiecare a deschis un nou drum pentru mine. Una dintre fetele pe care le-am întâlnit m-a împrietenit cu Fundaţia Învingem Autismul, şi de atunci sunt voluntar la ei. Apoi, o altă fată m-a întrebat dacă vreau să scriu pe un site, şi am scris acolo o perioadă, când nu aveam atât de multe animale, şase pisici şi trei câini. Deci cartea a apărut dintr-o întâmplare şi dintr-o nevoie a mea de a ieşi cumva din mine. Pentru că eu am început să scriu pe blog după nişte evenimente. Se terminase emisiunea, omul meu îşi căutase fericirea în altă parte, dar în linişte, nimeni n-a minţit pe nimeni. Şi, când iubeşti un om, îl laşi să fie fericit. Şi atunci am simţit nevoia să fac ceva. Chiar dacă n-am ambiţii, nu-mi place să-mi plâng de milă. Te bălăceşti în durere trei luni, până-ţi intră în toate fibrele, apoi nu mai ai unde să te duci, şi obligatoriu trebuie să urci. E, asta am făcut eu prin scris. M-am prins în timp că este o metodă de vindecare.
Cartea a apărut pentru că a vrut Alina Grozea, prietena care m-a invitat să scriu şi pe site, pentru că i-a plăcut ei ce-am scris pe blog. Ea a pus textele pe capitole. Eu scriu haotic, despre lucruri pe care le văd, care mă dor, dar, fiind cât de cât cunoscută în peisajul media, mi-e frică să citeze lumea din mine prin tabloide şi sunt atentă la ce scriu. Felul în care arată cartea i se datorează Alinei. Ea s-a zbătut, pentru că altminteri mie nici nu mi-ar fi trecut prin cap. Am şi întrebat-o pe cine crede ea că interesează ce scriu eu? Dar când am început să am confirmări şi un feedback bun, am zis ok, asta pot să fac.

„Investesc foarte mult în cei din jur”
- Ce lucru vă înduioşează cel mai tare când vă gândiţi la mama dumneavoastră, exceptând remarca gen „Ce copil bun ai fost tu!” pe care o aminteaţi şi în carte?
- Mama e un izvor de expresii, vorbe şi atitudini. Are o vorbă care m-a pus pe gânduri: „Vai de mine, cum te agăţi tu de toate răgăliile!” Eu am un fel foarte prost de-a fi, pentru că nu sunt în stare să văd lucrurile urâte din oameni decât după ce primesc două palme peste ochi. Investesc foarte mult în cei din jur şi am sentimentul că omul e aşa cum zice că e. Mă impresionează la mama faptul că a muncit ca un câine turbat pentru noi. Dacă acum nu mai poate merge, din cauza coxartrozei bilaterale, este pentru că ea e imaginea sacrificiului. Nicio secundă nu s-a gândit să abdice, să renunţe. Mama este omul datoriei. Mă înduioşează şi grija sa faţă de mine, mă tratează tot ca pe un copil.

- Sigur aţi moştenit această genă a sacrificiului, a datoriei...
- Cred că da. Nu am vrut, dar mi-am dat seama că nu poţi să te lupţi cu tine. Dacă ai o genă de generozitate şi înveţi şi ceva despre ce înseamnă asta, nu te poţi lupta cu tine. Mi-aş dori să întorc capul, să nu mai îmi pese, dar nu se poate.

- M-am amuzat când citeam despre disperarea tatălui dumneavoastră că fiecare nou-venit în familie era tot fată, până la a patra, când speranţa de a avea şi un băiat dispăruse deja. Cât v-aţi sprijinit cu surorile dumneavoastră şi cât de apropiate sunteţi acum?
- Tata a crezut la fiecare că suntem băieţi. Până la urmă s-a împăcat cu gândul, a fost singurul din sat cu patru fete, motiv pentru care a fost destul de aspru.
Noi suntem foarte apropiate şi ne-am ajutat întotdeauna. Eu sunt cea mai mare şi au fost perioade în care m-au ajutat ele pe mine, când aveam vreo 27 de ani şi am fost foarte bolnavă. Estera, cea care vine după mine, a avut grijă de mine la spital. Indiscutabil este mai bine să ai fraţi. Noi vorbim zilnic la telefon.

- Pomeniţi des în carte despre copil, care presupun că e nepoata dumneavoastră. Locuiţi împreună?
- Da, Andreea. Nu mai locuieşte cu mine, este cu mama sa, pentru că nu mai are turneu acum şi stă în Bucureşti. Când va pleca, Andreea se va întoarce la mine. Acum este mare, are 15 ani. Ea a fost la mine de la vârsta de 5 ani, părinţii săi fiind plecaţi cu circul. Am dus-o la şcoală, la balet, a avut şi piciorul rupt de câteva ori.

„Îmi doresc ca acasă să fie oaza mea de linişte”
- Aţi avut vreodată regretul că nu aveţi copii?
- Ooo! M-am dat cu capul de uşi, la propriu, că n-am avut copii. Dar n-a fost vina mea, n-a fost să fie. De aceea am şi luat-o pe Andreea la mine. Poate din cauza asta m-am şi întors aşa mult către animale. Pe un copil nu-l poţi lua aşa, de pe stradă. Am vrut să adopt, dar al meu nu a vrut. Aveam o prietenă care lucra la leagănul de copii. M-am dus de câteva ori acolo şi erau mulţi sugari. Am început să-i schimb, şi atunci mi-am dorit foarte mult să iau unul. Dar al meu nu era pregătit şi n-am bătut moneda pe asta. În schimb, de Andreea s-a ocupat mereu. Mai mult, în week-end se ducea şi-l lua şi pe fratele ei de la bunica sa şi aveam doi copii. Aşa a fost să fie, o altă cale de a rezolva problema.

- Spuneaţi cândva, referitor la partenerul de viaţă, că „e greu să trăieşti lângă mine”. De ce?
- Aşa cred eu, pentru că am un fel de a agăţa multe lucruri după mine. Îmi bag nasul şi acolo unde alţii întorc capul. În general, un cuplu îţi construieşte un cuib al lui. Ambii se rup cât de cât de familii şi de restul. E un mod sănătos de a trăi. Însă eu nu sunt aşa. Mereu a fost cineva în plus, copiii, pe care el i-a iubit, dar au mai apărut ba un câine, ba o pisică, ba o rudă, ba o prietenă care trebuia ajutată. Actorii sunt oameni chinuiţi, mereu au îndoieli. Aşa şi eu, prin constituţia mea psihică, pun întrebări, vreau să ştiu, mă întorc la ce-am făcut, nu ştiu dacă sunt un om comod. Îmi doresc ca acasă să fie oaza mea de linişte. Doar că ferească Dumnezeu ca eu să dau tot şi pe tine să te doară în bască.

„Tanţa este un personaj creat de mine. Când se termina emisiunea o atârnam într-un cuier”
- Vă mai aşteptaţi jumătatea?
- Marea iubire n-o mai aştept, că a fost, ştiu care e. Nu e cu mine pentru că n-a fost să fie. Asta, raportându-ne la ce am trăit până acum. Însă nu mi-am închis porţile, nu zic că nu cred în iubire. Nu ştiu dacă peste un an, doi nu o să spun că m-am înşelat în privinţa marii iubiri, că atâta vreme cât eşti în viaţă... nu ştii ce te aşteaptă. E greu să găseşti pe cineva cu care să-ţi faci cuibul. Dar nici nu mă simt singură sau nefericită. Am trecut prin nişte relaţii frumoase şi am rămas prieteni.

- Ce aţi vrea să ştie cei care încă vă mai confundă cu Tanţa?
- Tanţa este un personaj creat de mine. În momentul în care se termina emisiunea o atârnam într-un cuier, precum faci cu păpuşile Bi Ba Bo, care prind viaţă pe mână, după spectacol. Am înţeles că a fost un personaj iubit, ceea ce înseamnă că mi-am făcut bine treaba, dar a fost, s-a terminat cu Tanţa.

- Aţi avut ocazia să plecaţi din ţară. Regretaţi că n-aţi făcut-o?
- Am câte o perioadă când lucrurile sunt mai proaste şi la nivel de discuţie mai zic că ce rău am făcut că n-am plecat atunci. La vremea aceea lucram la Teatrul de Păpuşi din Craiova, înainte de a face facultatea, şi eram prietenă cu nişte studenţi greci. Unul dintre ei moştenise o cafenea de la părinţi, pe o insulă. Dar era un plan de circumstanţă, nu era ceva solid. Nu mi-am dorit niciodată să plec, să lucrez orice, să am bani. În plus, nu sunt genul care face orice, şi toată viaţa am trăit din banii mei, din munca mea. Şi când am fost măritată, banii mei au fost ai mei, ai lui au fost ai lui. Mama m-a învăţat că, indiferent câţi bani are, sunt ai lui, ai mei sunt ai mei. Mi-am dorit să plec doar să vizitez, să mă plimb, dar niciodată să rămân în străinătate.

„Mai rar la televizor şi mai des printre oameni“

- Unde vă pot vedea admiratorii? Jucaţi în vreun spectacol?
- Băieţii de la Boheme Cafe & Bistro vor să facă aici un fel de centru cultural. La etaj se amenajează un spaţiu unde se vor difuza filme făcute de exploratorii de la National Geographic, apoi se va face un salon de lectură şi va exista şi o sală a mea, în care am intenţionat de mult să instaurez un fel de zi, miercuri sau joi seara, în care toate fetele şi femeile care îşi doresc să stăm de vorbă despre problemele societăţii de azi, cum ar fi „Cum să supravieţuieşti după divorţ”, „Există viaţă după doliu”, „Cum să treci frumos peste o despărţire”, că reperele din jur sunt altele, să poată veni. Dacă doreşte şi domnul să vină, cu atât mai bine, că va şti ce înseamnă toate astea. Vreau să existe o zi în care să poată vorbi despre problemele lor. Fără să dea nume, fără să se expună. Eu sper să reuşesc să creez o comunitate în care să se poată şi ajuta femeile între ele, poate una are nevoie de un angajat, iar alta are nevoie de un loc de muncă. Voi vorbi deschis despre toate, că am şi eu o experienţă. Deocamdată aici mă pot vedea, mai rar la televizor şi mai des printre oameni.

„De la mormântul părintelui Arsenie Boca m-am întors cu un soi de forţă“

- Cum vă petreceţi timpul liber? Ştiu că aveţi pasiuni de suflet.
- Nu am prea mult timp liber, pentru că trebuie să vină sora mea să stea cu animalele şi e mai complicat. Dacă apare o oportunitate, găsesc o soluţie. Dar în ultimii trei ani n-am fost plecată mai mult de trei zile. Îmi place să plec din Bucureşti în locuri în care n-am mai fost, să mă recreez, să mă plimb, să mă uit la oameni, să descopăr locuri unde îmi rămâne sufletul. Acum mi-a rămas gândul la Sâmbăta de Sus. E un loc fabulos, şi nu doar locul, că aşa sunt multe frumoase, ci istoria lui. Recunosc că m-am dus la Sâmbăta de Sus pentru că anul trecut cineva mi-a povestit nişte lucruri uluitoare despre părintele Arsenie Boca, şi am simţit nevoia să mă duc acolo. Am descoperit locuri create de el, personal, fără să ştiu asta, dar m-am dus aţă la ele. Există un loc în pădure, ca un altar, cu un gărduleţ, în interior au rămas copacii, n-a tăiat niciunul, iar pe margine sunt băncuţe. Am zis că probabil acolo ţinea slujbe, ca să aflu că aşa era. În perioada în care biserica a fost demolată, acolo ţinea părintele Arsenie Boca slujbele. Fiind urmărit de Securitate, era mai sigur în pădure. Îmi place să merg în astfel de locuri, cu încărcătură energetică, nu doar un loc simplu, de la munte.
N-am mai spus nimănui ce-ţi spun acum. Anul trecut, în octombrie, am fost la Prislop şi m-am rugat. De la mormântul părintelui Arsenie Boca m-am întors cu un soi de forţă şi de energie şi au început să se schimbe nişte lucruri şi cu mine, şi în viaţa mea, pentru că m-am dus cu sufletul deschis, cerând mai multă forţă. Am primit-o şi am luat nişte decizii pe care nu le luasem până atunci. Şi mi s-a mai întâmplat ceva, am început să mă liniştesc, pentru că eu aveam o înverşunare să joc teatru, toată viaţa mi-am dorit asta. Nu mai sunt aşa, mi-am dat seama că lucrurile s-au schimbat şi nu-mi mai doresc cu obstinaţie să joc. Asta pentru că am cerut putere să mă pot linişti, pentru că eram disperată să sun la teatru, să mă văd cu oameni, să fac proiecte şi să nu iasă unul. Oboseşti la un moment dat, e ca şi cum stai mereu în priză. Apoi m-am liniştit şi au început să apară propuneri, cum a fost cea de a scrie la Evenimentul Zilei, din luna ianuarie.
Dacă eşti liniştit, echilibrat şi împăcat cu tine şi cu lucrurile pe care vrei să le faci, ai sentimentul că-ţi capeţi nişte aripi de care n-ai habar. Când văd în buletin câţi ani am, încep să mă enervez, că nu mă simt de atâţi. Pentru că sunt fericită, liniştită, n-am nicio uşă zăvorâtă, nu urăsc pe nimeni.