Businessman de profesie, spontan şi cuceritor, se străduieşte să transforme normalitatea în subiect de anchetă: viaţa obişnuită în opinia celor care o trăiesc. Silviu Prigoană, căci despre domnia sa este vorba, poate fi considerat, fără îndoială, un succes al normalităţii, al bunului-simţ şi al prezenţei firescului.
„Am fost un copil plin de surprize”
„Ascuns” în biroul lui elegant, Silviu Prigoană pare la prima vedere un om misterios, legat însă cu fire nevăzute de noi, cei care tânjim seară de seară după apariţiile sale televizate, ce vrem nu vrem, sunt adevărate show-uri incendiare. Pentru că orice ar face şi orice ar zice unii şi alţii, unu-i Prigoană! Elegant, purtând aceeaşi ţinută de culoarea abanosului cu care ne-a obişnuit, omul de afaceri devine dintr-o dată altcineva când îţi povesteşte crâmpeie din viaţa sa. Printre telefoanele care se încăpăţânează să sune continuu, un dialog cu unul dintre cele mai îndrăgite VIP-uri ale României pare o călătorie într-o poveste de demult, cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Încă de la primele vorbe, Silviu Prigoană se întoarce cu zâmbetul pe buze şi cu sufletul deschis la perioada copilăriei: „Am avut o copilărie fericită, ce nu se poate uita uşor. Am locuit cu părinţii într-un apartament cu două camere şi nu am prea ştiut ce înseamnă lipsurile. Aş putea spune că eu m-am născut cu telefon, televizor şi maşină, adică cu tot confortul necesar la acea vreme.
Nu ştiam că există Disneyland, dar mă bucuram când venea circul în Orăşelul Copiilor. Eu mi-am dorit un singur lucru când eram prin clasa a VII-a: o pereche de blugi, pentru că o colegă de clasă primise în dar unii şi mă uitam la ei ca la o rachetă cosmică. Dar cum aceştia costau o jumătate de salariu, tata a considerat că e mai bine să-mi cumpere o bicicletă semicursieră rusească, pentru că blugii se rupeau prea repede.
Am fost un copil plin de surprize, iar simpla mea prezenţă însemna, pentru părinţi, o boacănă potenţială. Dar am părinţi extraordinari. Niciodată n-au reacţionat exagerat la greşelile mele. Mama avea obiceiul să mă bată cu lingura la palmă, deşi tata îi spunea că nu va scoate niciodată oameni din noi (n.r. - Silviu Prigoană şi fraţii săi) în acest mod. Tata aplica altă metodă, mult mai «drastică». Ne ţinea prelegeri câteva ore încontinuu şi, sincer, preferam lingura mamei în locul vorbelor tatei. Tata era însă de neînduplecat cu lucruri pe care noi le consideram atunci a fi neînsemnate. Nu aveam voie să merg într-o casă unde locuia o doamnă fără a aduce flori, iar când intram trebuia obligatoriu să spun «sărut mâna». Aceste lucruri am încercat să le transmit băieţilor mei. În esenţă pot spune că în copilăria mea nu a existat niciodată răutate.” 
„Eu cred şi acum în Moş Crăciun!”
Se spune că iernile copilăriei sunt fabuloase, spun eu, iar afaceristul continuă zâmbind ştrengăreşte: „Senzaţionale! Pentru că zăpezile ţineau din noiembrie până în martie. Se aduna atât de multă zăpadă, că ieşea tata împreună cu vecinii şi făceau tunel. Aveam în apropiere şi o pârtie de schi, care ţinea până primăvara târziu. Pentru că pe vremea aceea nu existau prea multe moduri de distracţie, tata avea grijă de noi şi ne ducea mai mereu la patinoar.” Din vorbă în vorbă, ne trezim în Ajunul Crăciunului şi deschidem împreună cartea cu îngeri, lăsându-i să poposească în biroul lui Silviu Prigoană ca în seara de Moş Ajun. „Crăciunul din copilăria mea era fascinant. Eu cred şi acum în Moş Crăciun. Şi ştiu că el nu e din Laponia, ci este de aici, e tatăl meu, care se îmbrăca în Moş Crăciun şi venea cu sacul. Îl recunoşteam pe tata după pantofi, deşi el îmi spunea că Moş Crăciun a venit de fapt cu o noapte înainte şi ne-a lăsat cadourile. Vorbesc de anii ´65-´67 şi chiar şi mai târziu, când vecinii din bloc făceau prin rotaţie pe Moş Crăciun. Primul cadou pe care l-am primit a fost de-a dreptul uimitor. Erau patru căluţi de tablă pe care îi trăgeam după mine cu o sfoară. Mă tăiam la degete de câte ori mă jucam cu ei. Anul următor am primit un tramvai. Dar nici acesta nu mi-a plăcut, din acelaşi motiv. Mie îmi plăceau jucăriile din lemn”.
.gif)
„Când eram mic, pupam ecranul televizorului când apărea Angela Similea”
Când vorbeşte de dragoste, chipul lui Silviu Prigoană se luminează. „Când eram adolescent, am aflat destul de târziu că fetele credeau că le sfidez. Dar nu asta intenţionam! Sigur că am avut o grămadă de prietene. Dragostea a jucat întotdeauna un rol important în viaţa mea, pentru că, indiferent ce faci, sentimentele nu pot fi controlate. Când eram mic, pupam ecranul televizorului când o vedeam pe Angela Similea. Întotdeauna prima dragoste a unui băiat e mama şi prima iubire a unei fete e tata. Cine spune că nu e aşa minte! Prima mea soţie a murit în 1994, când Honorius şi Silvius erau mici. A avut o boală cumplită şi în doar şase luni a plecat dintre noi. Am luptat mult atunci, dar n-am avut ce să fac. După patru ani m-am recăsătorit, însă doamna, cu care de altfel m-am înţeles foarte bine, nu a vrut să-mi facă moştenitori. Ulterior, am găsit pe cineva care mi-a împlinit visul. Am în viaţa mea trei mari realizări: Honorius, Silvius şi Maximus. Restul e deşertăciune. Eu nu umblu după statutul celui mai bogat om din cimitir, nu umblu după avere. Important în viaţă e nu câţi bani ai avut, ci cât şi cum ai cheltuit, pentru că banul se câştigă greu”, afirmă omul de afaceri. Când vorbeşte de copiii lui, în ochii lui Silviu Prigoană se citeşte mulțumirea şi fericirea. Până şi cele mai simple lucruri făcute de cei trei băieţi au devenit pentru el adevărate comori. Un fir de iarbă cules cu stângăcie, o mângâiere, un zâmbet... Totul are însemnătate pentru tata, iar supărarea acestuia vine şi trece ca un nor. Despre Adriana vorbeşte puţin. „Desigur că o iubesc, doar e mama copilului meu”, spune Silviu Prigoană, dar privindu-l nu poţi să nu observi că el şi Adriana Bahmuţeanu sunt ceea ce se cheamă suflete-pereche. Iubirea lor nu e doar un zâmbet sau o floare. E un suflet rănit şi apoi vindecat de altul... .gif)
„Am reuşit în afaceri, pot reuşi şi în politică”
„Sincer să fiu, mi-am dorit să mă fac popă când am terminat liceul. Eram un grup de cinci prieteni, dintre care patru chiar au devenit feţe bisericeşti şi, culmea, de confesiuni diferite. Tata mi-a dat, la un moment dat, să citesc o carte groasă, «Istoria religiilor», şi mi-a spus că s-ar putea să greşesc în ceea ce-mi doresc. Cred că am ajuns cine sunt datorită concursului de conjuncturi. După Revoluţie era suficient să strănuţi şi ieşeau bani”, se destăinuie Silviu Prigoană. De ce a făcut o „firmă de curăţenie?” „Pentru că era mizerie”, îmi răspunde omul de afaceri, „aşa că ar trebui să mi se spună «Regele curăţeniei», nu al gunoaielor”. A urmat, apoi, o firmă pentru cei care au un handicap locomotor şi la scurt timp prima televiziune eminamente de ştiri, născută dintr-un motiv simplu: „Mă săturasem să văd doar ştirile de la ora 19:00. Apoi am făcut o televiziune de sport, pentru că fratele meu spunea că nu apucă niciodată să vadă meciurile. Ca s-o mulţumesc pe mama, care iubeşte muzica populară, am dat apoi drumul la o altă televiziune de profil şi când s-a legat CNA de mine că dau manele, am deschis-o şi pe ultima. Ăsta sunt eu. Sar cu paraşuta şi fac bungee-jumping nu din teribilism, cum s-ar crede, ci pentru că pur şi simplu îmi place”. Dar politică?, îl întreb. „Pentru că am avut divergenţe cu tata, răspunde, fără să stea pe gânduri, Silviu Prigoană. Tata a zis, precum Brucan, că ne trebuie 20 de ani, iar eu am spus că 40, cât i-a plimbat Moise pe evrei prin deşert. Două generaţii trebuie să treacă pentru a fi schimbate mentalităţile, pentru a putea fi învingători. Consider că reuşita în afaceri îmi oferă premisa, posibilitatea reuşitei în politică. În fond, este vorba despre oameni şi la acest capitol vreau să cred că mă pricep. Nu doresc ca modelul cel mai recent de Prigoană să meargă în străinătate să-şi facă studiile. Vreau altceva pentru copilul meu”.
Ce-şi mai poate dori acum Silviu Prigoană? Doar sănătate pentru copiii lui. Pentru că restul nu contează. Nu are nevoie de nimic din ce se poate cumpăra cu bani. E doar deşertăciune...
Carmen Ciripoiu
„Eu nu mai vreau ca modelul cel mai recent de Prigoană să meargă în străinătate să-şi facă studiile. Vreau altceva pentru copilul meu!”
„Raiul era la bunica acasă”
Se spune că o copilărie fără bunici e cel mai trist lucru cu putinţă. Pentru Silviu Prigoană, aceştia au fost cei care i-au răspuns la primele întrebări, l-au învăţat prima rugăciune, apoi l-au iniţiat în tainele sfintei Biblii, însoţindu-l pe parcursul vieţii şi rămânând lângă el ca nişte îngeri păzitori. „Eu consideram că Raiul e la bunica acasă, pentru că acolo făceam tot ce voiam şi orice rău era premiat. Bunica îmi gătea toate bunătăţile, iar bunicul era sluga mea. Mi-amintesc că mă urcam pe el şi îl trăgeam de urechi. Bunica făcea focul cu lemne în casă şi totul era minunat. Un singur lucru nu mi-a plăcut: că aveam buda în curte. Dar tot Rai era acolo! Tata aducea untul în lăzi de lemn, iar cămara, plină cu metri de cârnaţi, părea ceva ireal”, mărturiseşte emoţionat Silviu Prigoană.
„Nu umblu după statutul celui mai bogat om din cimitir, nu umblu după avere. Important în viaţă e nu câţi bani ai avut, ci cât şi cum ai cheltuit, pentru că banul se câştigă greu”
