de Gabriela Niculescu

Interpreta de muzică populară Rodica Mitran are o poveste impresionantă. Dacă startul în viaţă a fost anevoios, violent şi i-a lăsat traume, cei 30 de ani de carieră artistică şi familia pe care o are astăzi, alături de soţ, două fiice şi un superb nepoţel pe care-l creşte, i-au adus compensarea chinului din copilărie. A învăţat să trăiască bucurându-se de tot ce i-a pregătit destinul şi, chiar dacă regretă anumite greşeli ale trecutului, merge înainte cu privirea sus. Vă lăsăm să descoperiţi o artistă greu încercată de soartă, dar care prin frumuseţea sufletului a reuşit să devină o învingătoare.

„Am avut o copilărie cumplită, dar muzica a fost refugiul meu”
- Ştiu că aţi avut o copilărie grea, umbrită de un tată alcoolic şi violent, care a ajuns până acolo încât i-a tăiat fratelui dumneavoastră mâna cu o toporişcă. Ce-au însemnat primii ani de viaţă şi cum v-au marcat?
- Îmi este tare greu să vorbesc despre copilăria mea. Însă aşa este, am avut o copilărie nefericită, cumplită aş putea spune. Cei care mi-au dat viaţă şi care ar fi trebuit să mă iubească şi să mă ocrotească mi-au făcut acea perioadă un calvar. Aici fac referire la tatăl meu, în mod special, dar şi la mama, care a fost într-un fel complice la aceste abuzuri, prin faptul că nu a ştiut să stopeze chinurile la care eram supusă. Am fost bătută crunt de tatăl meu, pusă la muncă fizică mult peste puterea mea, am fost lăsată să rabd de foame şi mă opresc aici, din motive lesne de înţeles. Sigur că am rămas cu traume, cu sechele, marcată pe viaţă. Sunt greşeli ce nu pot fi iertate şi răni care, nu ştiu, nu cred că se vor vindeca vreodată. Sper ca într-o zi să fiu pregătită să spun tot ce mi s-a întâmplat. Cine ştie, poate că la bătrâneţe voi reuşi să-mi scriu biografia şi poate va fi chiar un best-seller.

- În perioada copilăriei aţi început să cântaţi. Cum aţi prins drag de folclor în contextul dat? Şi ce-a însemnat muzica pentru un copil chinuit?
- În ceea ce priveşte muzica, aşa am simţit dintotdeauna. M-am născut cu muzica în sânge, moştenind probabil talentul de la bunicul din partea mamei, care era lăutar vestit al satului. Muzica a fost refugiul meu, alinarea mea. Vă mărturisesc sincer că nimic nu mă făcea mai fericită ca o placă la pick-up, cu artiştii de la vremea aceea, aşa încât folclorul mi-a mângâiat sufletul în toată acea perioadă urâtă. Aş putea spune că muzica a fost singura bucurie a copilăriei mele.

- Cea mai dragă amintire?
- Tocmai ce spuneam despre greutăţile şi chinurile acelei perioade, aşadar bucurii... Totuşi, îmi amintesc cu plăcere că, în puţinele momente liniştite, stăteam lungită în grădina casei cu faţa în sus şi priveam cu foarte mare plăcere cerul albastru şi îmi imaginam că norii, prin formele lor variate, ar fi diferite personaje sau lucruri. Hm, destul de banal, nu? Oricum, să ştiţi că obiceiul acesta de a observa cerul şi norii îl mai am şi acum, însă mi se pare că nu mai e la fel de frumos ca atunci.

„Îmi place să cochetez şi cu alte genuri”
- Ce v-a schimbat viaţa?
- Viaţa mea s-a schimbat la 18 ani, o dată cu intrarea pe un post de solist-vocal la orchesta profesionistă de muzică populară „Vâlceanca”, a Consiliului Judeţean al Sindicatelor din Râmnicu-Vâlcea. Acela a fost momentul de cotitură al vieţii mele, momentul de la care am început să fiu stăpână pe viaţa mea şi am simţit că pot ieşi din mizeria în care am trăit până atunci. Sigur că libertatea de care m-am bucurat ulterior a fost plătită destul de scump, printr-o serie de greşeli şi dezamăgiri pe care le pun tot pe seama traumelor din copilărie. Am învăţat din aceste greşeli, am încercat să nu le mai repet, am mers înainte şi am avut puterea să depăşesc obstacolele vieţii, să mă bucur mai mult de realizări şi să sufăr mai puţin din cauza neîmplinirilor.

- Care a fost momentul ce v-a adus cea mai mare satisfacţie în plan profesional? Dar în plan personal?
- În plan profesional, satisfacţia cea mai mare a fost momentul în care am fost anunţată că voi fi angajată la orchestră, cu atât mai mult cu cât erau aproximativ 50 de concurenţi pe acel post. Am plâns de bucurie, conştientă fiind că viaţa mea urma să se schimbe. În plan personal, am fost cea mai fericită când le-am adus pe lume pe fetiţele mele, care mi-au dat putere şi motivaţie în viaţă.

- Interpretaţi nu doar muzică populară, ci şi uşoară, de petrecere, romanţe şi etno. Cum de aţi îmbrăţişat atât de multe stiluri?
- Îmi place să cochetez şi cu alte genuri muzicale. Cu romanţa, care, din păcate, se cântă din ce în ce mai rar, am luat şi un premiu la Chişinău, la „Crizantema de Argint”. Îmi place cântecul de societate, bineînţeles, muzica de petrecere, îmi face plăcere şi muzica uşoară, care numai uşoară nu este, muzica etno, pe care am abordat-o mai nou şi chiar am succes cu ea. Ce mai, îmi plac toate genurile muzicale! Pentru mine nu există genuri muzicale bune şi proaste, există doar muzică bună şi muzică proastă.

„Ion Dolănescu mă găsea frumoasă”
- V-aţi bucurat de sprijinul şi de admiraţia marelui Ion Dolănescu. Povestiţi-mi, vă rog, o amintire cu el.
- Într-adevăr, m-am bucurat de aprecierile marelui Ion Dolănescu, de poveţele sale, dar nu şi de sprijinul său, dată fiind şi dispariţia mult prea devreme dintre noi a Maestrului. Îmi amintesc cu mare plăcere, dar şi cu emoţie, că-mi admira vocea, pe care o găsea caldă, sensibilă şi profundă. Ce m-a bucurat cel mai tare a fost faptul că mi-a spus că sunt eu, că nu semăn cu nicio altă voce, ceea ce contează enorm pentru un artist. Mă găsea frumoasă şi-mi zicea că am ochi de căprioară. Măgulitor pentru o artistă în devenire, nu? Multe amintiri nu am cu Maestrul, dar din puţinele care au fost am s-o spicuiesc pe cea mai importantă. S-a întâmplat la o nuntă pe lângă Topoloveni. Mă aflam pe scenă, în toată splendoarea mea, când, deodată, îl văd pe Ion Dolănescu - neştiind că este invitat -, am avut emoţii, vă daţi seama. Mi-am terminat programul şi m-am retras. La un moment dat, Maestrul şi-a dorit să mă cunoască, iar întâlnirea a fost mai mult decât emoţionantă pentru mine. După discuţia cu el am ştiut că trebuie să ies mai mult în faţă, pentru că am tot ce-i trebuie unui artist. Mulţumiri şi recunoştinţă Maestre, acolo printre îngeri!

- Povestiţi-mi câteva întâmplări amuzante din carieră.
- În cei 30 de ani de carieră artistică au fost multe întâmplări haioase. Una ar fi aceea că la un concert am intrat pe scenă direct pe burtă, pentru că aveam pantofii cam mari, erau ai mamei. Altă dată, la un concert pe undeva la ţară, la noi, în judeţul Vâlcea, împreună cu colegele mele Cristina Udrea şi Mioara Raica, aveam nevoie urgentă de o toaletă şi am bătut la o poartă oarecare. Ni s-a deschis şi, cu multă amabilitate, gazda ne-a condus în odaia cea mai bună, cu o oglindă mare în perete. Ştiţi că la ţară toaletă se spune şi la oglinda aceea mare, înrămată. Ne mai amuzăm şi astăzi când ne amintim.

- Cum arată viaţa dumneavoastră dincolo de scenă?
- Viaţa mea dincolo de scenă este una cât se poate de normală. Mare parte din ea seamănă foarte mult cu a dumneavoastră, dragii mei. Adică spăl, gătesc, fac curăţenie, îmi cresc copiii, am grijă de tot şi de toate, de casă, în general.

„Eu şi soţul meu ne creştem nepoţelul”
- Fiica dumneavoastră, Adriana, este absolut superbă. Dacă frumuseţea este evident că a moştenit-o, talentul i s-a transmis?
- Pentru mine, fetele mele sunt cele mai frumoase din lume! Ce-i drept, Adriana, care are 27 de ani, îmi seamănă leit. Talentul artistic l-a moştenit Mădălina, care are 22 de ani. De altfel, ea a şi urmat cursurile Liceului de Arte din Râmnicu-Vâlcea, însă paşii i s-au îndreptat către o altă facultate.

- Fiicele cu ce se ocupă?
- Adriana a cochetat cu lumea modelling-ului, iar mai nou trăieşte în străinătate, alături de prietenul ei, iar Mădălina este studentă în anul al III-lea la Facultatea de Tehnică Dentară din Târgu-Mureş.

- Aveţi şi un nepoţel. Din partea cărei fiice este?
- Alexandru are 6 anişori şi este de la fata cea mare, iar eu şi soţul meu îl creştem încă de mic; este ca şi fiul nostru. Noi suntem familia şi universul său, iar el este totul pentru noi. Îl iubim atât de mult, şi Dumnezeu a aşezat lucrurile aşa cum a trebuit, astfel încât să fim o familie fericită.

- Ce-mi spuneţi despre longevitatea mariajului dumneavoastră?
- De aproape 20 de ani îmi împart viaţa cu un om minunat, pe care îl iubesc şi care mi-a demonstrat că nu contează unde ajungi, ce faci sau cât de multe ai în viaţă, ci pe cine ai lângă tine. Nu ştiu dacă mariajul nostru este într-adevăr longeviv, însă, cu siguranţă, s-a bazat pe încredere reciprocă, pe respect şi pe toleranţă.

„Părerea mea despre Divinitate diferă mult de cea a publicului larg”
- Puteţi spune că viaţa a compensat neajunsurile tinereţii?
- Da! Categoric da. Viaţa mi-a luat, dar mi-a şi dat. Am reuşit să realizez lucruri frumoase şi trainice. Am două fete frumoase, un nepoţel adorabil, un soţ cum nu au multe femei, o carieră cu care mă mândresc. Mă bucur de aprecierea publicului, şi lista poate continua.

- Aveţi vreun regret?
- Da! Am făcut multe greşeli. Viaţa nu vine cu instrucţiuni. Regret o sumedenie de lucruri şi am învăţat din greşeli. Poate să mă judece cine vrea şi, mai ales, să dea cu piatra cel care n-a greşit vreodată.

- Ce îmi puteţi spune despre relaţia dumneavoastră cu Dumnezeu?
- Cred în Dumnezeu, dar într-un mod mai personal. Nu sunt religioasă dacă asta vreţi să ştiţi. Îl iubesc pe Dumnezeu, mă rog la El şi simt că El stă la baza creaţiei şi a evoluţiei universale. Părerea mea despre Divinitate este mult diferită de cea a publicului larg, tocmai de aceea am fost judecată de multe ori destul de aspru, însă cred că sunt mult mai credincioasă decât mulţi dintre „credincioşi”.

- Cum vă încărcaţi bateriile după o zi grea?
- Îmi găsesc refugiul în natură, în grădină, la casa noastră de la ţară, pentru că am avantajul, zic eu, de a avea o casă la ţară, într-o zonă liniştită de munte, cu aer curat şi multă verdeaţă, dar şi acolo, de cele mai multe ori, mă relaxez tot muncind, pentru că mereu găsesc câte ceva de făcut.

„În sufletul meu nu este loc de răutăţi“

- Cum vă menţineţi în formă? Ce trucuri de frumuseţe folosiţi?
- Să ştiţi că nu fac mare lucru. Am grijă de mine aşa cum are orice femeie sau cum ar trebui să aibă. Îmi îngrijesc tenul cu câte o mască naturală, zilnic mă demachiez dimineaţa şi seara, chiar dacă m-am machiat sau nu; am puţină grijă la alimentaţie, mai merg la sală când am timp, dar nu atât cât mi-aş dori. Ceea ce mă ţine în formă cu adevărat sunt liniştea şi echilibrul pe care mi le oferă familia. Deseori sunt întrebată ce fac să arăt bine, iar răspunsul meu este acelaşi de fiecare dată: totul vine din interior, din suflet, şi mai ştiu că frumuseţea lucrurilor stă în iubire. N-aş putea spune că folosesc anumite trucuri pentru frumuseţe, dar, dacă acesta se poate numi truc, am să vă spun că în sufletul meu nu este loc de răutăţi şi am învăţat să dăruiesc, pentru că ştiu cum e să nu ai nimic. A dărui nu înseamnă neapărat a face cadouri, poţi dărui şi un zâmbet, o vorbă bună sau o simplă încurajare.

„Am fost foarte aproape de a-mi pierde zilele“

- Care a fost cel mai dificil moment al vieţii pe care a trebuit să-l traversaţi?
- După cum ştiţi deja, copilăria mea. Sigur că au fost multe momente dificile, şi aş aminti în mod special un accident de maşină în care am fost foarte aproape de a-mi pierde zilele. S-a întâmplat la 8 ianuarie 1990, zi teribilă, pe care n-o pot uita, în Râmnicu-Vâlcea. Eram într-o Dacie, cu un şofer şi cu copiii săi, şi nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar într-o curbă o maşină mare s-a urcat pe noi. Dacia s-a făcut armonică, şoferul a pierit, fetiţa a fost proiectată prin parbriz, iar eu şi băieţelul am fost striviţi pe bancheta din spate. Am avut nevoie de două săptămâni de spitalizare, pentru că am avut coloana vertebrală şi picioarele afectate. Însă, indiferent de momentele dificile prin care trecem, viaţa trebuie trăită, privind înainte cu speranţă.