Chipeş, mândru, seducător, înzestrat cu o voce deosebită, Tinu Vereşezan a făcut ravagii printre inimile sensibile, fiind considerat de mult timp cel mai bun interpret din Banat. Astăzi, Tinu ne vorbeşte despre muzică şi viaţă.
„Toamna mergeam la furat de struguri”
Îndrăgostit iremediabil de tot ce înseamnă tradiţie şi frumos, Tinu Vereşezan a scormonit în lada de zestre a muzicii de calitate, de unde a luat toate comorile pe care le ascultăm azi cu drag. Performanţă, studiu, perfecţiune. Acestea ar fi cuvintele ce-l definesc atât în profesie, cât şi în viaţă. Despre copilărie vorbeşte încet, calm, cu timiditate, încercând să nu te privească prea mult în ochi, fumând dintr-o ţigară cu gesturi elegante. Parcă îl vezi copilărind în oraşul său natal, Lipova, lăsându-se răsfăţat de căldura blândă a soarelui. „Am avut o copilărie cum nu se poate de frumoasă şi de fericită. Am crescutpe o stradă plină de copii şi foarte aproape de o fermă viticolă. Strada Viilor, numărul 52. Toamna mergeam la furat de struguri şi nu de puţine ori se supăra câinele paznicului pe noi şi ne fugărea. Comic era momentul în care noi cădeam şi ne rupeam 
pantalonii în genunchi. Pedepse pentru ce făceam n-am luat niciodată de la părinţii mei, dar primeam mustrările de rigoare. Bunica era mai drastică puţin, dar ce bine mi-a prins în viaţă! În spatele casei mi-amintesc că era un teren de fotbal unde încingeam nişte partide adevărate. Eram neastâmpărat şi făceam mai tot timpul lucruri de care mă minunez acum. Când aveam vreo 6-7 ani am plecat la pârâu cu prietenii mei şi am luat broaşte cărora le puneam un pai în gură apoi le umflam. Într-un an, de Paşte, ne-am făcut o scorbură în deal, apoi am aranjat o toacă pe care o băteam, şi acolo aprindeam focul”, îşi aminteşte Tinu Vereşezan.
„Am cântat cu lacrimi în ochi”
Bunica! Ce cuvânt înălţător! Ce sentiment de dragoste ne învăluie sufletul şi ce chip sfânt ne apare în faţa ochilor atunci când îl rostim! „E greu de povestit despre bunica, pentru că ea e persoana cu care am probabil cea mai strânsă relaţie. Ea e cea care, atunci când veneam de la şcoală, mă aştepta cu mâncarea caldă, ea e cea care m-a învăţat să fiu om în adevăratul sens al cuvântului. La început îi era frică să nu ajung pe căi greşite şi să las cântatul, dar când a văzut ce am făcut, bucuria pe care a trăit-o a fost enormă. Acum, bunica îl creşte pe copilul surorii mele cu aceeaşi dragoste cu care ne-a ridicat pe noi”, spune emoţionat Tinu. Bunica a fost cea care i-a răspuns la primele întrebări, l-a iniţiat în tainele sfintei Biblii, rămânând toată viaţa lângă el, ca un trimis al divinităţii: „Rare sunt momentele în viaţă pe care le poţi compara cu cel al rugăciunii alături de bunica, atunci când «Îngeraşul» şi «Tatăl nostru» păreau ireale. Lucrurile acestea îţi rămân în suflet toată viaţa. La unul dintre spectacolele pe care am avut ocazia să-l am acasă, era şi bunica în sală. Am cântat atunci cu lacrimi în ochi. De altfel, am şi o melodie dedicată bunicilor, intitulată «Dragostea bunicilor», ce te face să retrăieşti toată viaţa”.
„Colindatul era o plăcere imensă”
Ningea cu fulgi mari, iar zăpada trecea de glezne. Oraşul Lipova, locul de baştină al lui Tinu Vereşezan, părea dintr-un basm. Ajunul Crăciunului era momentul când sufletul solistului zbura fără voie şi fără greutate, plutind în orizontul fulgilor de nea şi înălţându-se spre lumi necunoscute. „Iarna copilăriei mele. Un vis. Când vedeam atâta zăpadă nu ştiam cum să mă tăvălesc mai repede în ea. Făceam pe trotuar un gheţuş uriaş, ca atunci când vecinii treceau spre casă să alunece. Majoritatea cădeau, iar noi, copiii, ne distram foarte mult pe tema asta. Până când, enervaţi de atâta gheaţă, au pus sare şi ne-au stricat jucăria. Săniile le confecţionam din cărucioarele din copilărie. Găsisem şi pantă foarte bună pe care alunecam. Colindatul era o altă plăcere imensă. Ne adunam câte opt copii (eu eram cu acordeonul) şi mergeam din casă în casă cântându-le «O, ce veste minunată!» şi «Trei păstori». Primeam prăjituri şi bani, iar dimineaţă ne certam cum să-i împărţim. După ce mă vedeam cu ei în mână îi cheltuiam pe jucării, prăjituri şi pepsi”, se destăinuie artistul. Săniuţa îşi odihneşte patinele-i lucitoare, aşteptându-l parcă să-l ducă, veselă, tot mai departe, iar omul de zăpadă străjuieşte şi acum grădina bunicii. Iar pomul de Crăciun şi Moşul... „Prima dată când l-am văzut pe Moş Crăciun m-am speriat, deşi a fost foarte darnic cu mine. Am crezut în existenţa lui până când unul dintre prietenii mei i-a dat barba jos. Iar bradul era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem în viaţa mea. Eram nerbădător să-l văd, măreţ şi strălucitor, în casa mea şi împodobirea lui o făceam împreună cu sora mea. Mama făcea nişte cârnaţi prăjiţi cu piure şi gogoşari acri, din aceia mai dulci, de nu-ţi mai trebuia niciodată altă mâncare. Asta era preferata mea atunci, dar nu refuzam niciodată cozonacul cu nucă pufos şi aromat sau coasta de porc bine prăjită.”
„Când vorbeam cu o fată roşeam imediat”
Adolescenţa, momentul când peste noapte te înfăţişezi în firele ploii, intrând surâzând sub cupolele sale de cristal, a fost pentru Tinu Vereşezan un episod trăit parcă ieri, plin de frumuseţe şi de candoare. Iar când povesteşte de acea perioadă, ţi se pare că deschizi filă cu filă un album cu fotografii, ce prind viaţă de fiecare dată când le priveşti: „Eram foarte timid atunci, nu mă uitam în ochii fetelor, decât în cei ai colegelor de clasă. Când vorbeam cu o fată roşeam imediat. Eram invitat la zile onomastice, unde eram foarte cuminte, dar în clasa a IX-a, o fată m-a cucerit. A fost prima fată cu care m-am sărutat. Începutul a fost greu, apoi umblam eu după fete. Eram cinci prieteni, îndrăgostiţi de Depeche Mode atât de tare, încât ne îmbrăcam ca ei. Auzeam de chefuri şi mergeam acolo neinvitaţi. Bunica tot timpul mă certa, dar îmi ţinea mama parte”.
„Fiul meu este cel mai mare dar de la Dumnezeu”
Emilia, jumătatea lui Tinu Vereşezan, femeia „unică”, aşa cum o numeşte el, i-a adus atâta linişte în suflet, încât ar putea să înfrunte furtunile zâmbind. Ea a intrat ca un înger în viaţa lui, l-a atins cu puterea aripilor sale, dându-i curaj şi dăruindu-i vise şi un copil minunat. „Când am cunoscut-o pe Emilia am simţit altceva. În mai ne-am întâlnit, după două săptămâni ne-am mutat împreună şi în octombrie ne-am căsătorit. Eu aveam un apartament închiriat şi am stat acolo până s-a născut micuţul Marian Emilian, care acum are 5 ani şi 4 luni. Când a venit pe lume nu-mi venea să cred că sunt tătic, iar din acel moment am devenit mult mai responsabil. Trei zile am stat în oraş cu prietenii şi am chefuit de bucurie, iar când l-am luat în braţe nu ştiam cum să-l ţin, ca nu cumva să i se întâmple ceva. Băiatul meu este cel mai mare dar de la Dumnezeu şi-mi doresc din suflet un frăţior sau o surioară pentru el. Sunt unele petreceri unde cânt şi vin cu mine soţia şi cel mic, iar Emilian e fascinat de toate instrumentele, şi în special de microfon. Eu însă n-aş vrea să facă ce-am făcut eu, ci să devină un mare sportiv. Artiştii n-au aproape deloc timp liber, dar în fiecare an, începând cu 1, 2 august, o perioadă de zece zile, eu plec cu familia în concediu în străinătate, unde uit de toate”, afirmă artistul.
„Am peste 2.500 de CD-uri şi casete”
Ce este fericirea pentru Tinu Vereşezan? O garoafă primită la sfârşitul unui spectacol, când tot corpul îl doare de oboseală. Fericire e când vede zâmbetul băiatului şi al soţiei sale. Fericire e când ajunge acasă şi se aşază în living, povestind cu cei dragi. Fericire e când se instalează în „camera de zi de la etaj, unde nu locuieşte nimeni. Acolo am galeria mea cu CD-uri şi casete, peste 2.500 de bucăţi. E locul unde stau noaptea când n-am somn şi compun. Mereu am pregătite orga şi reportofonul”. Ce-şi mai poate dori acum Tinu Vereşezan? „Doar sănătate pentru mine şi pentru familia mea. E prea multă durere în sufletul oamenilor din cauza bolilor. Restul, ce dă Bunul Dumnezeu. Mă consider un om bun la suflet, crescut în spiritul credinţei. Dar mă cert uneori cu mine, pentru că nu am timp să intru prea des în biserică”. Ar mai spune multe, dar timpul nu iartă pe nimeni. Amintirile sale par o comoară sfântă a adâncului 
din copilărie, care, deşi parcă fusese uitată în pagini de viaţă, a reînviat, aducându-i petale de vis.
Carmen Ciripoiu
„Când a venit pe lume Marian Emilian, nu-mi venea să cred că sunt tătic, iar din acel moment am devenit mult mai responsabil. Trei zile am stat în oraş cu prietenii şi am chefuit de bucurie”
„O lună întreagă am mâncat doar soia”
„Sunt un bucătar care găteşte bine cartofi prăjiţi şi omletă”, glumeşte Tinu. „La noi în casă găteşte soacra, care este o expertă în arta culinară. Eu ador peştele făcut de ea şi sarmalele şi, de fapt, tot ce-i iese din mână. Sunt un mare gurmand. Anul acesta luasem proporţii şi a trebuit să recurg la o dietă. O lună întreagă am mâncat doar soia (salam şi lapte), şi câteodată puţină brânză de vaci, am făcut mişcare şi am dat jos şapte kilograme, renunţând în acelaşi timp la carne şi la pâine. Ţin foarte mult la imaginea mea, pentru că este foarte important felul în care te prezinţi în faţa oamenilor”, se destăinuie Tinu Vereşezan.
