de Gabriela Niculescu

Melania Medeleanu are sufletul precum chipul: cald, luminos şi blând. S-a ataşat foarte tare de copiii pe care i-a vizitat de-a lungul timpului la orfelinat şi a ajuns să iubească nespus o fetiţă care a inspirat-o să înfiinţeze un after-school social în Clinceni. În cei trei ani în care a lipsit de pe micile ecrane, ştirista s-a dedicat activităţilor care au făcut-o să crească profesional şi spiritual. Astfel că a început să predea şi cursul de „Dicţie fără cusur”, cu un neaşteptat succes, însă dorul de televiziune a readus-o în faţa camerelor de luat vederi, la „Focus 18”, la Prima TV. Vă lăsăm să descoperiţi un om generos şi frumos.

„Am simţit nevoia să mă dedic total notelor de pe noul portativ”
- Spuneai cândva că, atunci când ai hotărât să te retragi din televiziune, n-ai făcut-o cu gândul de a nu te mai întoarce. De ce simţeai nevoia unei pauze?
- Cântăm de prea multă vreme aceeaşi melodie. Am învăţat, acompaniată de puii mei de la Clinceni şi de profesorii de la facultate, un cântec nou, acaparator. Care-mi lua tot timpul şi toată energia. Nu mă mai puteam gândi la nimic altceva. Ca atunci când eşti îndrăgostit. Am simţit nevoia să mă dedic total notelor de pe noul portativ.

- În cei trei ani de pauză tv ai avut două proiecte frumoase şi aş vrea să vorbim despre fiecare. Cum a luat naştere cursul „Dicţie fără cusur” şi cum a decurs până acum?
- A pornit simplu, ca proiect susţinut la finalul unui curs de formator pe care-l urmam. Am muncit cu mult drag şi cu emoţie - nu voiam să-mi dezamăgesc trainerul şi colegii. Am descoperit, construind acest proiect, că abia aşteptam să-l încep. Şi reacţia colegilor mei a fost imboldul de care aveam nevoie. Îmi place la nebunie să lucrez cu oamenii, să încerc să-i fac să vadă cât sunt şi cât pot fi de buni, de puternici, de frumoşi. Feedback-ul cursanţilor mei e, de asemenea, un factor motivant puternic pentru mine. Din octombrie 2012, când am început, mai bine de 100 de oameni mi-au dat încrederea lor. Şi dacă aţi simţit măcar o dată emoţii în public, vă aştept cu drag, să vă povestesc cum am învăţat să-mi placă să vorbesc în faţa oamenilor. Anii de întâlnire constantă cu publicul şi un certificat de trainer acreditat CNFPA îmi permit să vă anunţ, cu bucurie, lansarea cursului de public speaking. Pe pagina de Facebook „Dicţie fără cusur” vă ţin la curent cu privire la următoarele cursuri..

„Voluntariatul nu plăteşte ratele, iar dorul începea să mă zgândăre”
- Ce ai oferit şi ce ai câştigat din această experienţă?
- Am câştigat cu mult mai mult decât am oferit. Toată dragostea pe care am dat-o copiilor s-a întors înzecit. Respectul pe care l-am acordat învăţătoarelor şi voluntarilor mi s-a întors înzecit. Încrederea în partenerii noştri s-a întors de asemenea. Am senzaţia că am câştigat prieteni pe viaţă.

- Cum reuşeşti să te mai ocupi şi de aceste proiecte în paralel cu televiziunea?
- Dacă am învăţat un lucru gestionând aceste proiecte, e că fiecare minut contează, mai ales atunci când nu-l ai. Aşa că am învăţat să-mi stabilesc priorităţile, sunt mai organizată şi mai atentă cu timpul. Nu-mi place să pierd nici măcar o secundă.

- Ce ai simţit când ai primit telefonul de la Prima TV, cu propunerea de a face parte din echipa lor?
- Am simţit că sunt gata să mă întorc. Voluntariatul nu plăteşte ratele, iar dorul începea să mă zgândăre. Era momentul. Se aliniaseră planetele. (Râde!)

- Cât de repede te-ai adaptat staţiei generaliste şi cum simţi diferenţele dintre aceasta şi cea specializată în ştiri, la care ai lucrat înainte?
- În continuare îmi vine să sar de pe scaun când aud că s-a întâmplat ceva, îmi fac în cap listele de invitaţi şi ceea ce aş putea discuta cu ei. Breaking News-ul mă „bântuie”. Într-un fel nu vreau să scap de senzaţia asta - adrenalina din momentele acelea nu se compară cu nimic. Dar am colegi răbdători, care îmi înţeleg entuziasmul şi uneori excesele.

„Cred că sunt oglinda celor cu care interacţionez”
- Ştiu că experienţa pe care ai trăit-o în excursia ta din Kenya te-a marcat. Cum au fost cele cinci zile petrecute acolo şi ce au schimbat în percepţia ta asupra vieţii?
- Nu trebuie să mergi prea departe ca să înţelegi sărăcia. E suficient să tragi o fugă până în Moldova. Dar acolo, într-o ţară africană, sărăcia capătă alte valenţe. Copiii cu tălpile goale care ajung pe jos la o şcoală aflată la kilometri întregi, împiedicaţi uneori de turmele de elefanţi, sticluţele cu lapte aliniate pe pervaz - adesea singura hrană din zi - sau felul în care beau sânge de vacă m-au făcut să văd lumea altfel şi să cred că puii mei de la Clinceni sunt cam răsfăţaţi. Ce mi-a plăcut foarte mult a fost să-i văd jucându-se. Fie că au o maşinuţă sofisticată, fie că târâie prin praf o cârpă, toţi copiii râd la fel.

- Cum eşti tu dincolo de lumina reflectoarelor? Extrovertită sau retrasă? Curajoasă sau circumspectă?
- Depinde pe cine întrebi. Unii ar spune că sunt retrasă şi asocială. Alţii, că sunt prietenoasă şi deschisă. Pentru anumite persoane par o înfumurată. Eu cred că sunt, în mare măsură, oglinda celor cu care interacţionez.

- Care a fost cel mai curajos lucru pe care l-ai făcut?
- Să-mi recunosc eşecul şi să plec. Să pornesc de la zero, chiar dacă nu văd nu doar luminiţa de la capăt, ci nici măcar tunelul.

„Îmi place să cred c-aş fi o mamă grozavă”
- Cât timp ai pentru grădină? Te ocupi singură de ea? Ce cultivi?
- Am cât îmi trebuie ca să mă bucur, fără să se transforme într-o corvoadă. Îmi place să-mi simt, dacă nu picioarele, măcar mâinile pe sau în pământ. Plivesc, sap şi scot buruieni, mă cert cu trandafirii când mă zgârie şi ştiu că mâinile mele nu arată ca ale unei doamne. Am roşii, ardei, castraveţi, meri, pruni, cireşe şi flori de-o mie de culori. Nu ştiu ce m-aş face dacă viaţa n-ar avea culori.

- Unde-ţi vei petrece următoarea vacanţă?
- N-am nici cea mai vagă idee. Obişnuiam să planific în detaliu fiecare călătorie. De la o vreme însă, pentru că viaţa mi-a dat cu mult mai mult decât am cerut de la ea, prefer s-o las să mă surprindă. Îi dau din când în când repere. De restul se ocupă universul.

- Cum arată viaţa ta sentimentală acum?
- Bine. Îmi place mai mult s-o trăiesc decât să vorbesc despre ea.

- Cum te-ai vedea ca mamă? Îţi doreşti să ai copii?
- Sigur că da. Îmi place să cred c-aş fi o mamă grozavă. Că i-aş iubi până la cer şi înapoi, că le-aş da aripi şi i-aş învăţa tot felul de minunăţii. Toate mamele speră asta, nu? Iar de va fi să nu fiu cea mai bună mamă din lume, pot doar să sper că pruncul meu va fi mai înţelept decât mine. Şi mamele mai greşesc, s-avem răbdare cu ele.

- Cum îţi încarci bateriile după o zi grea sau după perioade dificile?
- Uneori şi eu îmi pun întrebarea asta. Şi n-am alt răspuns decât că mă bucur să trăiesc. Şi fiecare zi, indiferent cât de grea se arată, îmi poate scoate în cale un om neaşteptat, o întâmplare nemaivăzută, o poveste sau pur şi simplu un leagăn în care să mă aşez ţinută-n braţe.

„Mi-aş dori să fiu mai cumpătată”
- Ce te bucură cel mai mult?
- Lucrurile mă bucură mai puţin. Mă bucură oamenii. Să-i ascult, să le vorbesc, să ne certăm şi să ne împăcăm, să râdem ca nebunii şi să ticluim tot soiul de poveşti.

- Ce lucruri te deranjează cel mai tare la societatea românească şi la viaţa pe plaiurile mioritice?
- Mă deranjează morfolitul seminţelor în public. Cu asta asociez mare parte din atitudinile mai puţin fericite pe care le identific în societatea românească a fi semn de lipsă de respect faţă de cel din jur şi chiar prost gust. Dar ştiu că suntem adesea victimele contextului în care am trăit. Şi trag nădejde că, dacă va fi cineva care să ne atragă atenţia din când în când, ni se va face ruşine. Ruşinea poate fi punctul de plecare pentru schimbare.

- Chipul tău copilăros refuză să înainteze în vârstă. Cum te menţii în formă? Care este stilul tău de viaţă, de la alimentaţie la activităţi fizice şi de la tratamente de întreţinere până la lucruri făcute pentru suflet?
- Oglinda e nemiloasă şi n-am cum să nu văd că în jurul ochilor ridurile se adâncesc pe zi ce trece. Dar, uitându-mă la aceşti ultimi ani, ştiu cât am râs şi-mi spun că „şănţuleţele” acestea sunt preţul pe care îl plătesc pentru fericire. Altfel, mi-aş dori să fiu mai cumpătată. Să plec din supermarket cu mai multă mâncare „deşteaptă” decât batoane de ciocolată. Încă sunt în etapa în care fac ce-mi place în detrimentul a ceea ce mă păstrează sănătoasă. Nu-mi rămâne decât să sper că într-o zi voi ajunge la un echilibru.

„De dragul adevărului omori ştirea!“

- Făcând o comparaţie între perioada de la începutul carierei tale în televiziune şi cea actuală, cum a evoluat mass-media, cu bune şi cu rele?
- Fiecare perioadă are plusurile şi minusurile sale. Imediat după Revoluţie se făcea jurnalism cu entuziasm. Nu-ţi alegeai meseria asta doar ca să ai un salariu, ci pentru că-ţi plăcea să afli şi să spui mai departe. Mai mult decât atât, omul de presă înţelegea responsabilitatea pe care o are în momentul furnizării informaţiei. Entuziasmul s-a transformat însă, cu timpul, în defect, când, din dorinţa sau presiunea de a fi primul care livrează, ştirea n-a mai fost suficient verificată. Aşa se face că, nu o dată, apar informaţii puse din burtă, doar pentru spectacol. Am avut chiar surpriza să aud pe cineva spunând: „De dragul adevărului omori ştirea!”. Ştiu că m-a şocat şi sper că a fost o glumă. Mă îngrijorează, de asemenea, uniformizarea. Aceeaşi ştire o găseşti, fix în aceeaşi formă, pe o mulţime de platforme. Singura intervenţie a jurnalistului din faţa computerului devine copy-paste. N-aş vrea să generalizez. Şi-atunci când sunt tentată să fac asta mă uit la Carmen Avram, la Viorel Ilişoi, la Vlad Mixich sau la Cristi Lupşa, şi-mi spun: jurnalismul trăieşte! Greu, dând din coate, dar există! Aş puncta la capitolul plusuri faptul că cetăţeanul poate, mai mult ca oricând, să aducă ştirea. Tehnologia îi permite celui care are ceva de spus să o facă rapid, cu imagine, cu poveste.

„O iubesc aproape cu disperare pe Maria. Nu ştie, dar mi-a schimbat total viaţa“

- De unde a pornit ideea înfiinţării unui after-school social în Clinceni?
- O iubesc aproape cu disperare pe Maria. Nu ştie, dar mi-a schimbat viaţa. Chipul ei uimit, de şcolar în clasa I care căra un ghiozdan uriaş, zâmbetul timid cu care-mi spunea că n-are cum să ducă singură toate hăinuţele şi jucăriile pe care eu le aveam în portbagaj, siguranţa cu care a deschis uşa Căminului de copii căruia ea îi spunea „acasă” m-au tulburat peste poate. Generozitatea cu care m-a primit în viaţa sa mi-a permis să găsesc în mine resorturi pe care nu le accesasem niciodată: nu ştiam că pot iubi atât de mult un copil, nu ştiam de cât de multe sunt în stare doar ca să-l văd zâmbind. Când n-am mai ştiut cum să-i fac să zâmbească pe puii de la orfelinat mi-am propus, dintr-un acut sentiment de vinovăţie, să fac ceva pentru un număr de copii similar celor pe care am simţit că i-am abandonat acolo. Am fost 15 la început, astăzi suntem 57 şi, datorită fundaţiilor Regina Maria şi Vodafone, Salvaţi Copiii şi La Fântâna, cu sprijinul Primăriei şi Şcolii din Clinceni şi cu nepreţuitul ajutor al învăţătoarelor şi voluntarilor din proiect, suntem o echipă tot mai mare şi mai frumoasă de la un an la altul.