40 de ani de carieră artistică greu de egalat

  Ajunsă ca din întâmplare la Teatrul Naţional din Bucureşti, la uşa cabinei talentatei actriţe Rodica Popescu Bitănescu, mi-am dat seama că locul său nu putea fi decât aici, în această lume cu un farmec aparte. Pentru că, talentată, frumoasă, dar de o simplitate ieşită din comun, Rodica Popescu Bitănescu îşi merită cu prisosinţă locul în topul celor mai buni dintre cei mai buni din lumea teatrului şi a filmului românesc. La 70 de ani împliniţi în această vară, actriţa arată la fel de bine ca acum 20 de ani, debordând de energie.

  „Eu nu sunt veselă decât când am motiv”

  O întâlnire cu actriţa ar putea suna ca un îndemn: „Priviţi-o. Regăsiţi-vă optimismul şi scuturaţi-l de praf”. Am avut ocazia s-o văd la lucru, înveşmântată într-o ţinută ce-i scotea în evidenţă tot ce are  mai bun. Într-un cuvânt: impecabilă. „Mergând” alături de ea, timp de două ceasuri, mi-am dat seama că într-o lume în care vulgaritatea şi mitocănia acaparează aproape tot, eleganţa actorilor e o lecţie de demnitate şi bun gust. Rodica Popescu Bitănescu vorbeşte cu o voce uşor şoptită, ca a unui om care a văzut multe în viaţă şi nu simte nevoia să-şi răcească gura de pomană. Fie că vorbeşte despre muncă sau despre familie se simte pasiunea şi iubirea cu care se implică în fiecare frază rostită. Cuvintele ei sună ca o veritabilă declaraţie de dragoste spusă nouă, celor care o îndrăgim atât de mult. Iradiază bucuria omului pe deplin mulţumit, iar aerele de vedetă îi sunt complet străine. „Nu mă interesează fotografiile şi florile decât în grădină. Aşa că, dacă vrea cineva să-mi facă o bucurie, să-mi aducă fructe. Dar asta nu înseamnă că nu sunt sensibilă. Mama era îndrăgostită de flori. Dacă nu avea, îşi cumpăra singură. Când lumea mă vede pe stradă mă întreabă de ce nu râd. Eu nu sunt veselă decât când am motiv. Dar la fel de repede şi plâng”, îşi începe povestea una dintre cele mai îndrăgite actriţe ale României. Totul devine între noi familiar, de parcă am fi două vechi prietene care nu s-au văzut de puţin timp, iar cabina actriţei se transformă încet-încet într-un salon burghez, ce-ţi dă un sentiment de „acasă”. În toată simplitatea asta există o magie care te invită să te odihneşti, să-ţi linişteşti sufletul. „Mama, continuă Rodica, era frumoasă, brunetă, cu pielea albă şi talie de viespe, parcă era o spanioloaică. Eu nu sunt frumoasă. Eu semăn cu mama doar prin faptul că am lipici la oameni. Cu părinţii mei eram prietenă, ca dovadă că nu le spuneam mamă şi tată, ci Niki şi Viorica”.

  „Tata a fost foarte bogat, avea jumătate din Vlaşca”

  Rodica are distincţie princiară şi umor sănătos, iar când îşi aminteşte de copilărie, fiori îi străbat fiinţa: „Tata a fost foarte bogat, avea jumătate din Vlaşca. Iernile copilăriei, pe când aveam doar 6-7 ani, erau minuni ale lui Dumnezeu. E prea frumos ca să poţi descrie acele sentimente în cuvinte”. Brusc, Rodica devine serioasă, iar parfumul lemnului ars din casa copilăriei se împleteşte cu o tristeţe pe care actriţa vrea s-o ţină ascunsă undeva în adâncul sufletului: „Apoi a venit naţionalizarea şi ni s-a luat tot. Apoi tata a făcut închisoare politică. Era foamete mare şi n-aveam ce să mâncăm. Generaţia asta nu poate înţelege prin ce-au trecut ceilalţi. Când eram studentă, vara mergeam la muncă voluntară în Călăraşi, unde mâncarea era infectă. Dar eu eram atât de mulţumită cu mâncarea aia! Anda Caropol, o colegă de clasă, mi-a dat într-o zi un covrig. A fost un moment extraordinar, ce nu poate fi uitat! Mă îmbrăcam cu ce rămânea de la părinţi şi mama ne croşeta cu un aparat nemţesc pantaloni, şosete, haine. Aşa că nu mă pot plânge. Aveam de toate.” Artista are o iradiere aparte, care o scoate uneori din context. Probabil că explicaţia stă în intensitatea cu care îşi iubeşte meseria, un lucru tot mai rar în ziua de azi.

  „Moartea mamei şi a fratelui meu m-a marcat”

  Pentru câteva minute facem o trecere rapidă de la viaţă la moarte, iar fiecare cuvânt al Rodicăi Popescu Bitănescu îţi pătrunde adânc în suflet şi rămâne acolo: „Părinţii mei au fost bolnavi şi au suferit mult. Acesta e rostul vieţii până la urmă. Nu suntem nemuritori. Mama a fost imobilizată la pat şapte ani şi m-am ocupat de ea până la sfârşit. La fel a fost şi cu fratele meu, care a avut leucemie, şi a murit în 2003. Toate aceste lucruri m-au marcat. Toţi avem momente de singurătate şi uneori, din prea multă dorinţă de a face ceva, avem senzaţia că am ajuns la limită. Dar a doua zi o luăm de la capăt”. E greu să vorbeşti despre părinţi, despre duioşia lor, despre stângăcia lor uneori comică şi lacrimile deseori exasperante. Numai atunci când părinţii dispar, amintirile şi remuşcările noastre îi înconjoară cu aureole şi îi transformă în „sfinţi”. Doar dragostea rămâne…

  „O dragoste definitivă vine doar o dată în viaţă”

  Dragostea… Poveste străveche, dar totdeauna nouă. Dragostea… Singurul lucru care poate fi împărţit la infinit fără să se micşoreze. Totul stă în voia inimii atunci când iubeşti şi nici oamenii, nici cerul, nici chiar propriile interese nu pot schimba lucrul acesta vreodată. Dragostea pe care o poartă şi o trăieşte alături de Mircea, jumătatea sa, e o binecuvântare. Iubirea lor e totală, imaculată, idilică, liantul sufletesc ce le motivează viaţa. Ascultând-o descoperi cu febrilitate ce înseamnă dragostea adevărată, într-o lume în care mulţi am uitat de linişte, culoare şi frumos. Dar Rodica Popescu Bitănescu reuşeşte să se identifice cu iubirea şi sensibilitatea, făcând din asta o îndeletnicire frumoasă şi nobilă. „Eu cuceream bărbaţii, nu ei pe mine, deşi mulţi au fost cei care mi-au făcut curte. Îmi plăceau blonzii, cu ochi albaştri. Dovadă că am făcut o pasiune pentru bărbatul meu, care e blond şi are nişte ochi albaştri minunaţi. O dragoste definitivă vine doar o dată în viaţă”, e de părere Rodica Popescu. „La mine a venit o dată cu Mircea. El este un tip extraordinar de deştept, citit şi cu foarte multă personalitate. Dacă un bărbat ar fi prost, n-aş putea sta cu el. Cum m-am îndrăgostit de el? (n.n. - râde) Când l-am văzut cum merge am căzut pe spate. Eu n-am crezut atunci că e român, pentru că arăta într-un fel anume. După doi ani de când ne cunoşteam m-a prezentat cuiva drept logodnica sa. În clipa aceea am ştiut că mă va cere de nevastă. Vă spun cu toată sinceritatea, chiar dacă au încercat mulţi să mă cucerească, n-au reuşit, pentru că nimeni nu e ca bărbatul meu. Nu regret că n-am copii. Am văzut atâtea în viaţa asta, atâtea experienţe triste, că nu regret. Noi pe Pământ suntem chemaţi nu numai să facem copii. Trebuie să ne ocupăm şi de sufletul nostru, tocmai de aceea eu sunt umilă în faţa lui Dumnezeu”. Sufletul actriţei e ca un album cu poze, care prind viaţă de fiecare dată când le priveşti. Iar dacă ar fi să vorbească despre dragostea sa faţă de Dumnezeu ar trebui să vă spună doar atât: încercaţi să adunaţi cea mai tandră şi mai puternică iubire pe care aţi trăit-o, înmulţiţi totul cu infinitul şi poate aşa veţi avea o imagine vagă despre ceea ce înseamnă dragostea ei faţă de divinitate.

  „Scrisul e ultimul meu talent pe care publicul mi l-a încurajat”

  Actriţa zâmbeşte mereu sincer, ca un emisar al speranţei. E un truc profesional, un comportament de mare vedetă sau surâde pentru că îi râde sufletul? Cum era de aşteptat, tăifăsuind, pătrundem şi în tainele, resorturile actoriei. „Când am dat examen la teatru aveam impresia că sunt extrem de frumoasă şi talentată. Eram însă foarte încrezută. Dar când m-am lovit cu capul de pragul de sus mi-a trecut. Am avut mare noroc în meseria asta. Sunt colege mult mai talentate decât mine, care însă n-au făcut cariera mea. Pe mine mă iubeşte publicul! Acesta e darul pe care-l moştenesc de la părinţi. Viaţa mea a fost dură. Eu nu râd pe scenă atât de bine şi de frumos cum râde colega mea, actriţa Viviana Alevizache, care are un râs etnic, profesional, extraordinar. N-am fost niciodată invidioasă pe colegele mele. Sunt doar puţin geloasă dacă văd că cineva a făcut un rol mai bun decât mine, dar  mă bucur din suflet pentru acel actor. Doar gelozia în iubire se provoacă. Asta am învăţat de la marele meu profesor de teatru A. Pop Marţian. El ne spunea că gelozia nu există, că te provoacă. E frumoasă la început, e o dovadă de iubire. Dar când devine agresivă se transformă în boală”, se destăinuie Rodica Popescu. „Dar în spatele superbelor piese scrise cu atâta suflet de dumneavoastră ce se ascunde, doamnă Rodica Popescu?”, o întreb. „Nu poţi scrie fără o experienţă de viaţă“, răspunde actriţa. „Îmi place să scriu. Ăsta e ultimul meu talent pe care publicul mi l-a încurajat. La spectacolele mele sălile sunt arhipline. Recunosc că am o memorie extraordinară şi mă impresionează foarte mult poveştile pe care le-am auzit la prieteni, în metrou sau în tren. Poate de aceea comediile mele sunt amare. În ianuarie facem şase ani de când jucăm săptămânal cu casa închisă. De ce vin oamenii  la spectacolele mele? Pentru că vor să înveţe ceva de la mine. Piesele mele încep de la o simplă discuţie cu prietenii şi ajung la nişte situaţii extrem de tragice. Pentru că viaţa e extrem de dură. Acum lucrez la cea de-a treia comedie, care va fi gata până la sfârşitul stagiunii”.
  În două ceasuri de dialog cu una dintre cele mai îndrăgite actriţe ale României am retrăit un film vechi, nu în alb-negru, ci în culorile dragostei. Chipul Rodicăi Popescu Bitănescu pare relaxat sub efectul unei mari linişti ce vine dinăuntru. O linişte dată de minunea ce se numeşte simplu: actorie.

  „Când am dat examen la teatru aveam impresia că sunt extrem de frumoasă şi de talentată. Eram însă foarte încrezută. Dar când m-am lovit cu capul de pragul de sus mi-a trecut”

  „N-am ţinut niciodată diete”

  Simplitate. Acurateţe. Aristocraţie. Aşa am putea-o caracteriza pe Rodica Popescu în doar trei cuvinte. În rochie de seară, pe covorul roşu sau în hainele de stradă, Rodica Popescu Bitănescu emană feminitate prin toţi porii. Atât de proaspătă şi de naturală, fără niciun efort. „Vă spun cu toată sinceritatea că eu n-am ţinut niciodată diete, pentru că m-am luptat mereu să fiu grăsuţă. Eram complexată de mică de faptul că sunt slabă. La capitolul ten, totul este de la Dumnezeu. Nu masaj, nu cosmetică, doar apidermin. Semăn cu mama, care avea un ten de porţelan.
   Mama mea gătea extraordinar de bine, dar dietetic, fără să-şi dea seama. Eu sunt şi o mare mâncăcioasă şi o mare gospodină. Îmi plac însă mâncărurile care nu sunt sărate, dar foarte picante. Dacă îmi dai şniţel cu cartofi prăjiţi şi ouă ochiuri, dar şi salată de boeuf, m-ai prins”, mărturiseşte actriţa.

   „Toţi avem momente de singurătate şi uneori din prea multă dorinţă de a face ceva avem senzaţia că am ajuns la limită. Dar a doua zi o luăm de la capăt”

   Salată à la Rodica

  „Vă dau o reţetă de salată à la Rodica, salată care o să vă meargă la suflet.
Ingrediente: 100 g brânză de vaci, patru ouă fierte, trei roşii, castraveţi acri sau proaspeţi, ceapă tăiată mărunt şi maioneză făcută cu mai multă lămâie.
Mod de preparare: toate ingredientele se pun pe straturi. Primul strat va fi de ceapă, al doilea cu brânză de vaci, apoi castraveciori, iar brânză de vaci, roşii şi ouă, toate cu rânduri de maioneză între ele. E extraordinară”.