În apropierea Crăciunului, poate cea mai curată, cea mai pură dintre sărbătorile creştinilor, când zurgălăii argintii ai Anului Nou acompaniază râsul vesel al Moşului, ne-am gândit că nimic n-ar fi mai potrivit decât un interviu cu una dintre cele mai îndrăgite vedete ale României: Mircea Radu, omul care în fiecare săptămână ne aduce în dar dragostea. Mărturisiri despre frumuseţea copilăriei, ce înseamnă bunul-simţ şi discreţia cu Mircea Radu. Un model ce merită să fie urmat.
"Eu sunt un nimeni"
- Nu cred că există în România cineva care să nu fie impresionat de Mircea Radu. Dar cine sunteţi dumneavoastră atunci când nu apăreţi pe micul ecran?
- Doamnă, sunt atâţia oameni cu adevărat importanţi şi valoroşi de care nu ştie nimeni, pentru că, vai!, ei nu apar la televizor şi nici în ziare colorate, încât mă simt ruşinat de lauda pe care mi-aţi adus-o... Eu sunt un nimeni.
- Se spune că locul naşterii îţi defineşte personalitatea mai târziu. Cum era copilăria lui Mircea Radu?
- Copilăria mea a fost între blocuri, în apropierea Gării de Nord şi în cartierul Colentina. Cu mulţi prieteni, copii ca şi mine, cu care mă jucam, mă băteam, furam corcoduşe, mergeam la film... Copilăria şi, mai târziu, viaţa mi-au fost marcate de o bunică înţeleaptă, care avea nişte ochi atât de adânci, încât, dacă mă uitam atent în ei, îi vedeam sufletul. Am crescut într-o familie în care mama şi tata îşi ştiau clar rolurile, ca într-o piesă de teatru, şi nu vorbeau în acelaşi timp... Am copilărit într-un neam în care exista rost.
- Care e amintirea cea mai dragă din copilărie? 
- Copilăria în sine e un loc în care, din când în când, mă refugiez.
- Au fost bunicii dumneavoastră îngerii păzitori?
- Bunica din partea mamei, da, am mai spus-o. Uneori, chiar copil fiind, de 9-10 ani, aveam o dilemă - mă întrebam în gând pe cine iubesc mai mult, pe ea sau pe mama?... Pe bunicul din partea mamei nu-l cunosc (nu l-a cunoscut nici mama), pentru că, într-o vreme când existau onoare, datorie şi dragoste pentru patrie, el a plecat în război şi a murit împuşcat. Avea 23 de ani.... Cât despre ceilalţi bunici, cei din partea tatălui, îi ştiu prea puţin - nu stăteau în Bucureşti, iar eu mă duceam prea rar pe la ei. Am apucat să-mi fac o părere: bunicul era tacticos şi dur (mie mi se părea că semăna cu Ilie Moromete), iar bunica era foarte blândă.
"Iisus Hristos e un miracol!"
- Aţi primit o educaţie religioasă în copilărie?
- Dacă se citeau rugăciuni înainte de masă sau dacă mă luau cu ei duminica la biserică? Nu... Dar m-au învăţat încă de mic să îmi fac cruce şi să spun „Tatăl Nostru”.
- Crăciunul de altădată are acelaşi farmec ca acela de acum? Cum era cel din copilăria dumneavoastră?
- Da, sigur... Crăciunul înseamnă ceva în copilărie (cadouri, portocale şi un Moş Crăciun cu barbă albă, îmbrăcat în roşu - niciodată nu am înţeles de ce trebuia să fie un om gras... şi când o întrebam pe mama, schimba subiectul) şi altceva acum - Naşterea Domnului.
- Credeţi în miracole?
- Da, cu siguranţă. Iisus Hristos e un miracol. Faptul că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de noi şi L-a trimis pe Fiul său aici, în iadul ăsta, numit Pământ, ţine tot de miracol... The Beatles e un miracol. Patru băieţi din familii muncitoreşti, care nu ştiau note muzicale, dar care au schimbat muzica (şi nu numai)... Top 300 miliardari români sau cum se pot face averi fabuloase, la care şeicii arabi nici nu visează, în doar câţiva ani muncind „cinstit” în România. Păi, ăsta nu-i tot un miracol?...
- Cum era oraşul adolescenţei dumneavoastră? Ce vă mai amintiţi din perioada de licean?
- La finalul anilor ’80, cred că Bucureştiul nu diferea prea mult de alte oraşe ale României din acea perioadă. Era gri, fără lumină stradală, cu cozi mari, ce ieşeau din magazinele cu vitrine goale, alcătuite de oameni în aşteptarea „a ceva“... Un oraş în care restaurantele, alea câte mai erau, nu aveau perdele! Unde, în lumea asta, se mai pomenise aşa ceva?... Nu era bătaie de joc, era umilinţă... Dar ce conta? Eu, ca mulţi puşti ca şi mine, aveam lumea noastră în care se ascultau muzici new-wave, se purtau haine fistichii sau ne tundeam punk, arătând comunismului, în felul nostru, degetul mijlociu ridicat.
"Ileana Popovici contează încă mult pentru mine"
- Prezentaţi o emisiune foarte apreciată de spectatori de toate vârstele. Cum a intrat „Din dragoste” în viaţa dumneavoastră? De unde aveţi atâta putere să preluaţi suferinţele altora şi să cereţi pentru ei dreptate, în prezenţa a milioane de telespectatori?
- Eu nu sunt nici Iisus Hristos, nici haiducul Şaptecai... Nu preiau suferinţele nimănui şi nici nu cer dreptate pentru cei care apelează la „Din dragoste”... Eu doar îi ascult pe cei care vin la noi şi încerc să-i pun faţă-n faţă cu fostele lor perechi, în speranţa unei noi şanse pe care o pot da relaţiei lor. Cât despre cum am fost ales ca prezentator al emisiunii, de ce eu şi nu altcineva etc... e deja istorie...
- Cum v-aţi molipsit de televiziune?
- Eu nu m-am molipsit de televiziune! Eu am participat la un concurs pentru colaboratori în TVR din întâmplare. Eu nu m-am dus la acel concurs pentru că voiam să fiu ca X-ulescu, pentru că la începutul anilor ’90 nu exista divertisment de televiziune în România, deci X-ulescu nu exista... Apoi, odată intrat în TVR şi frecându-mi coatele de oameni cu experienţă, încercând să învăţ de la unul şi de la altul şi, sigur, plăcându-mi ceea ce fac, era normal să intre microbul televiziunii în mine.
- Cum a fost prima apariţie pe sticlă? Aţi avut mari emoţii?
- Prima apariţie a fost alături de Ileana Popovici, care făcea o emisiune duminicală, un matinal. Această femeie admirabilă a însemnat şi contează încă mult pentru mine... Ea a avut încredere în mine, a văzut în mine ceea ce eu nu vedeam, m-a recomandat mai departe etc. De asemenea, tot Ileana m-a readus în televiziune după ce eu plecasem - mă reîntorsesem la radio... Nu, n-am avut emoţii. În fine, nu aşa de mari încât să simt că îmi transpiră mâinile sau să fac din asta un moment memorabil.
- Care este explicaţia dumneavoastră pentru succesul de care se bucură emisiunea?
- În primul rând, cred că segmentul de public căruia i se adresează emisiunea e vast. Întotdeauna oamenii vor fi mai interesaţi de poveşti de dragoste decât de emisiuni despre talente ascunse sau despre ce prostii mai îndrugă oamenii politici... Apoi succesul mai stă şi în formatul foarte bun, în ştiinţa dascălului exigent şi talentat - domnul Valeriu Lazarov - şi, nu în ultimul rând, datorită colegilor mei, dedicaţi muncii lor.
"Mascarada nu are legătură cu mine"
- A fi vedetă de televiziune înseamnă şi a-ţi înşira în paginile ziarelor poveştile de iubire sau decepţiile. Cum vă ţineţi departe de răutăţi?
- Şi lor, vedetelor de televiziune despre care pomeneaţi, le-ar fi la fel de uşor ca şi mie să nu apară pe prima pagină în ziare... Dar nu vor! Ei plătesc, cu bani sau cu simpla amiciţie, gazetari şi fotografi pentru a-i urmări, pentru a-i poza, pentru a-i iscodi, pentru a scrie articole laudative la adresa lor. Vă vine să credeţi asta? Nu-i aşa că e un truc ieftin şi grotesc?! Mascarada asta nu are legătură cu mine, cu felul în care eu gândesc sau trăiesc. De aceea dau interviuri rar şi mă împrietenesc şi mai rar cu vedete sau cu ziarişti.
- Care a fost cel mai greu moment din cariera dumneavoastră? Dar din viaţă?
- Un moment greu a fost în 1996, o dată cu schimbarea politică a ţării, când s-au făcut modificări esenţiale în TVR-ul unde lucram... Câţiva din cei 15 mii de specialişti (mai ţineţi minte sintagma?) au fost paraşutaţi în televiziunea publică şi au început să taie şi să spânzure. Au procedat precum comuniştii la finele anilor ’40! În numele schimbării au fost înlocuiţi profesionişti, cu explicaţia că ţinuseră cu ceilalţi. În numele „primenirii” au fost traşi pe linie moartă Iosif Sava (pe care acum îl plângem, îi facem monumente şi-l comemorăm) şi Cristian Ţopescu, pe motivul imbecil că erau prea bătrâni... Şi ştiţi ce au pus în loc? Nişte oameni care n-aveau nicio treabă cu televiziunea, nişte nefericiţi care erau puşi să păzească, nu să creeze, nişte politruci. A fost bine că am văzut toate astea, că am trăit acele vremuri - am scăpat devreme de deziluzii în ceea ce priveşte caracterul oamenilor puşi să fie şefi...
- Care este reacţia oamenilor când vă întâlnesc pe stradă?
- Fiecare reacţionează după cum îi e felul. În marea majoritate a cazurilor, Slavă Domnului!, sunt reacţii de bine. Oamenii zâmbesc, mă întreabă ce mai fac sau cum pot veni la emisiune.
"Aş fi vrut să fiu mărul care a căzut la picioarele lui Isaac Newton"
- Ce vă impresionează cel mai mult?
- Am văzut odată o fotografie cu o femeie în vârstă care plângea. Imaginea aceea m-a impresionat într-atât, încât nu mi-o pot şterge din minte. Niciodată!
- Este dragostea un lucru fără de care nu se poate trăi? A bătut iubirea la uşa dumneavoastră?
- Sigur că se poate trăi fără dragoste, dar mult mai prost!
- Este viaţa dumneavoastră o poveste frumoasă?
- Viaţa mea are şi alb, are şi negru, are şi nuanţe de gri. Deci nu e mult diferită de a dumneavoastră, să zicem...
- Piedicile, dificultăţile v-au speriat sau v-au stimulat?
- Cu cât cazul unui om disperat care cere ajutor este mai complicat, cu atât sunt mai îndârjit în a-l rezolva.
- Dacă n-aţi fi ceea ce sunteţi, ce aţi fi vrut să fiţi?
- Aş fi vrut să fiu formaţia Beatles. Sau Empire State Building. Sau oglinda din dormitorul lui Kylie Minogue. Sau mărul care a căzut la picioarele lui Isaac Newton... asta e doar o parte din ce aş fi vrut să fiu dacă n-aş fi fost Mircea Radu.
- Este Mircea Radu un bucătar bun? Aveţi vreo reţetă specială pe care ne-o puteţi dezvălui?
- O, nu... Nu cred despre mine asta...
- Sunteţi un om fericit?
- Da. M-ar bate Dumnezeu să fiu nemulţumit.
- Unde vă vor prinde Sărbătorile?
- Acasă.
- Priviţi cu optimism anul care abia aşteaptă să ne intre în case?
- Ha, ha, ha... Sigur! Să nu deznădăjduim!
- La ce visaţi?
- Visez la momentul în care să spun că sunt mulţumit de mine.
"Se poate trăi fără dragoste, dar mult mai prost!"
8 ani "din dragoste"
Cei opt ani de prezenţă neîntreruptă pe micul ecran fac din emisiunea moderată de Mircea Radu, „Din dragoste”, una dintre cele mai longevive producţii de divertisment din România. Asta în ciuda celor care au insistat, la un moment dat, ca să fie scoasă din grilă, chiar dacă genera cea mai mare audienţă a Antenei 1. Opt ani în care 864 de poveşti de dragoste au fost aduse în faţa publicului, desfăşurate pe parcursul a 16 sezoane, fiecare numărând 18 episoade. Filmările pentru cel de-al 17-lea sezon al emisiunii au demarat încă din luna septembrie a acestui an. O muncă asiduă, ale cărei roade se văd în succesul pe care îl are acest format în faţa publicului vreme de atâţia ani. Şi, cu siguranţă, odiseea va continua…
