de Gabriela Niculescu

- Festivalul Naţional Ion Dolănescu, la cinci ani de când artistul a părăsit scena vieţii

La 25 ianuarie se împlinesc cinci ani de când regretatul Ion Dolănescu a părăsit scena vieţii. Cu această ocazie, fiul său Ionuţ Dolănescu îi va cinsti memoria printr-un festival naţional ce se va desfăşura la Târgovişte, în judeţul natal, în zilele de 24 şi 25 ianuarie, iar la 26 ianuarie, la Sala Palatului din Capitală, va avea loc spectacolul In Memoriam Ion Dolănescu „M-am născut lângă Carpaţi”. Fiul preferat al marelui artist, Ionuţ, a acceptat să rememoreze împreună cu noi cele mai frumoase momente petrecute alături de tatăl său şi să ne dezvăluie care au fost ultimele sale dorinţe.

„Îl înţelegeam din priviri, nu era nevoie să-mi vorbească”
- La ultimul nostru interviu mi-ai mărturisit că ai avut o relaţie specială cu tatăl tău, pentru că el te-a urcat prima oară pe scenă. Îţi mai aduci aminte acel moment?
- Tata a fost pentru mine „şi tată, şi mamă”, am avut într-adevăr o relaţie specială, deoarece ne-a legat cântecul, iar de cele mai multe ori, copil fiind, îl înţelegeam din priviri, nu era nevoie ca tata să-mi vorbească. Am cântat alături de el de la vârsta de 9 ani şi am avut o copilărie aparte, petrecându-mi timpul mai mult în compania oamenilor mari.

- Se spune că artiştii trăiesc într-o viaţă cât alţii în zece. Ce-mi poţi spune tu despre viaţa tatălui tău?
- Este absolut admirabil cum un om de condiţie cât se poate de modestă, provenind de la sat, dintr-o familie cu mulţi copii, să urce pe cele mai înalte culmi artistice, să creeze un stil şi, de ce să nu spunem, numeroşi epigoni. Tata nu a fost doar un cântăreţ, el a fost şi un mare creator. În egală măsură s-a consumat foarte mult. Erau nopţi întregi când nu dormea şi îşi fremăta inima şi mintea să creeze. Cred că acesta este marele secret al succesului său. Cântecele create de el izvorau din trăirile şi din frământările vieţii sale, tocmai de aceea mergeau la sufletul ascultătorului. Apoi, vocea lui caldă şi mai ales mesajul pe care-l transmitea prin fiecare cântec. A trăit şi a creat în cei 65 de ani cât alţii în două vieţi.

- Ce crezi că şi-ar mai fi dorit să facă şi nu a apucat?
- Ceea ce şi-ar fi dorit am dus eu la bun sfârşit. I s-a scris cartea „O viaţă de cântec”, autor Luminiţa Tucă, lucru pe care ştiu că şi l-a dorit, dar nu a mai apucat, în cele din urmă, şi mai ştiu că marea sa dorinţă a fost să aibă un nepot de la mine. Doiniţa, soţia mea, pe care o diviniza, i-a îndeplinit această ultimă dorinţă şi şi-a ţinut nepotul mult dorit în braţe. Din păcate, nu a mai apucat botezul lui Vlad, dar am făcut o petrecere la Palatul Snagov aşa cum şi-ar fi dorit tata.

„Înainte să moară, mi-a dăruit un armăsar pursânge arab”
- De ce lucruri l-ai făcut mândru?
- Cred că l-am făcut de multe ori să fie mândru de mine, însă în momentul în care l-am împăcat cu mama Maria, în direct la TVR, am citit pe chipul său o linişte şi o lumină pe care nu le voi uita niciodată.

- Care a fost cel mai frumos cadou pe care ţi l-a oferit?
- Un armăsar pursânge arab. Pasiunea mea sunt caii şi, iniţial, mi-a promis că, dacă voi intra la Conservatorul de Stat, îmi v-a dărui un cal. Am intrat la Academia de Muzică, chiar cu bursă de merit, dar tata nu mi-a cumpărat calul promis. Totuşi, înainte să moară, în vara lui 2008, şi-a ţinut promisiunea şi mi-a cumpărat de la herghelia din Mangalia un superb armăsar de călărie.

- Bunica ta a împlinit anul acesta 101 ani. Ce lecţii de căpătâi ai primit de la domnia sa?
- Nihil Sine Deo! (n.r. - Nimic fără Dumnezeu!) Bunica Gherghina este o persoană specială. Deşi a rămas fără mamă la doar 6 anişori, a trecut prin două războaie, crescând singură opt copii, a găsit putere şi răbdare să mă crească şi pe mine, şi nu oricum, ci în frică de Dumnezeu şi cu Biblia în mână. Sunt împăcat şi fericit că am sărbătorit-o şi la 101 ani şi mă rog Bunului Dumnezeu să o ţină sănătoasă, că este ca o sfântă pentru noi.

- Cum este relaţia dintre tine şi mama ta?
- Mama Maria este o altă persoană specială pentru mine. Nu am avut parte de ea în copilăria mea, însă tot Providenţa a făcut să îmbătrânească lângă mine, aşa cum bine spune într-un recent cântec înregistrat de domnia sa. Cântăm împreună de aproape 20 de ani pe aceeaşi scenă, şi, de curând, într-un turneu în Italia, la Verona, a primit o distincţie importantă din partea românilor din Italia, care au ovaţionat-o în picioare. Este o artistă desăvârşită şi îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că, deşi l-am pierdut pe iubitul meu tată, cel puţin o am lângă mine pe mama, care mă alină.

„Lui Vlăduţ îi place să cocheteze cu scena”
- Cum se înţelege doamna Maria Ciobanu cu Doiniţa? Dar tu cu socrii?
- În oricare familie există „ceva”, ei bine, la noi în familie toate merg strună. Uite aşa, să moară duşmanii de necaz! Mama ţine foarte mult la Doiniţa şi se împacă foarte bine. Socrii mei locuiesc în Italia, iar luna trecută i-am vizitat împreună cu mama Maria, care s-a simţit foarte bine, şi pot spune că o adoră pe cuscra, mama Doiniţei, care este, de asemenea, o femeie extraordinară şi o gospodină desăvârşită.

- Ai o soţie foarte frumoasă. Ţi se întâmplă să fii gelos?
- Nu, am învăţat amândoi să ne apărăm familia. De fapt, cred că este cea mai mare avere. Avem încredere unul în celălalt şi, deocamdată, ne înţelegem foarte bine. Niciodată nu poţi şti ce va fi mâine, dar suntem deja de şapte ani împreună şi nu ne-am certat niciodată. Doiniţa este o femeie cu un caracter deosebit, care nu am crezut că există pe această lume. Este înţeleaptă şi cumpătată în tot ceea ce face. De talent... nici nu mai vorbesc. Mă ajută foarte mult prin tot ceea ce face, şi acasă, şi pe scenă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru acest dar ceresc.

- Cum gestionează Doiniţa relaţia dintre tine şi admiratoarele... înfocate?
- Nu cred că am admiratoare aşa de înfocate şi nu avem discuţii pe această temă. Cred că admiratoarele au înţeles că nu mai sunt singur şi că am o familie echilibrată şi frumoasă. Cine mă iubeşte pe mine trebuie să iubească şi ce este în jurul meu.

- Ce pasiuni au copiii tăi, Vlăduţ (5 ani) şi Ioana Maria (3 ani)?
- Au înclinaţii muzicale amândoi, iar Vlad este pasionat de instrumente. Ioanei îi place să cânte şi seamănă leit cu tata Ion. Ea este specială, nu urmăreşte, ca orice copil, desene animate. Mai degrabă se uită pe YouTube la mamaie Maria cum cântă cu tataie Ion.

- L-ai urcat vreodată pe scenă pe Vlăduţ?
- Nu l-am urcat încă pentru a cânta, dar îi place să cocheteze cu scena. Uneori, când am concerte prin ţară şi-l iau cu mine, urcă pe scenă, spre deliciul publicului. Are câteva cântecele în repertoriu, dar cel mai mult îi place „M-am născut lângă Carpaţi”.

„Nu mi-a trecut prin cap că voi da autografe pe pielea admiratoarelor”
- Cum îţi petreci timpul cu ei şi cine se ocupă mai mult de educaţia lor?
- Mi-aş dori foarte mult să o am aici, în România, pe soacra mea. Mama Doiniţei este profesoară de muzică şi ne-ar fi de un real ajutor. Sper să reuşesc ca până încep micuţii şcoala să o conving să se mute în România. Petrec cu ei mai tot timpul şi savurez fiecare moment, deoarece cresc foarte repede, iar în această perioadă sunt deosebit de drăgălaşi.

- Povesteşte-mi un moment special petrecut alături de fanii tăi.
- Cu ceva timp în urmă, am avut un concert la Madrid, şi un prieten spaniol m-a dus după reprezentaţie într-un club de noapte. Nu ştiam că fetele care dansau acolo erau toate românce. Vă puteţi imagina ce s-a întâmplat după ce m-au recunoscut. Nu mi-a trecut prin cap vreodată că voi putea da autografe pe... pielea admiratoarelor.

- Ca orice artist, trebuie să fi trăit şi situaţii comice în spectacole şi în turnee. Spune-mi câteva dintre ele.
- Studiam Canto Clasic la Conservatorul din Paris şi o tot băteam la cap pe sora mea mai mare, soprana Leontina Văduva, să mă bage într-un concert de-al său. În zadar mi-a explicat că nu sunt încă suficient de pregătit să cânt alături de ea. Într-un final, la insistenţele mele a acceptat să cânt o piesă la nai. Deşi eram obişnuit cu publicul, când am văzut sala aceea suflată în aur şi publicul pretenţios care aştepta totul de la noi m-am fâstâcit, am călcat-o pe rochie, iar naiul mi-era mai străin ca oricând şi i-am dat un ton greşit surioarei mele, pe care am obligat-o să cânte în alt registru decât cel comod vocii sale. Ei bine, a ieşit o întreagă comicărie şi, ce să mai, am făcut-o de râs. Asta nu ştiu mulţi care nu au tangenţă cu scena, emoţiile sunt şi constructive dacă ştii şi poţi să le stăpâneşti, dar pot fi şi distructive, de nu mai ştii nici cum te cheamă în acele momente. Meseria de artist nu este chiar una uşoară...

- Unde vă place să vă petreceţi concediile?
- Nu am concediu, şi puţini oameni înţeleg că am un program dificil şi dezordonat. Nu mă culc şi nu mă trezesc odată cu toată lumea. De multe ori, când majoritatea oamenilor merg către serviciu, noi abia ajungem acasă, în zorii zilei.

„Pasiunea mea este echitaţia”
- Care sunt pasiunile tale şi cum îţi încarci bateriile după perioadele grele?
- Pasiunea mea este echitaţia şi, când am ocazia, merg la Perşinari să călăresc armăsarul meu. Bateriile mi le încarc în familie, ăsta este şi motivul pentru care sunt mai retras în ultima perioadă. Încerc să mă bucur cât mai mult de copilaşii mei şi de familie.

- Care mai este situaţia procesului cu Dragoş pentru casa din Strada Caimatei?
- Ar fi o blasfemie să se vândă la licitaţie tocmai casa în care am copilărit, iar tata cred că s-ar răsuci în mormânt. Mi s-a respins apelul şi am făcut recurs. Vă pot spune că s-a exagerat foarte mult valoric, vorbindu-se despre sume care nu au legătură cu realitatea. Încă de la început i-am propus lui Dragoş să ia toate celelalte bunuri, însemnând vila de la Sinaia, pământurile de la Tunari şi Butimanu şi să-mi lase casa din Caimatei, care are pentru mine o mare valoare sentimentală şi pe care nu doresc să o înstrăinez vreodată. A acceptat, cu condiţia să-i mai plătesc o sultă de 350.000 de euro, lucru pe care presa nu l-a făcut public. Consider că nu am pentru ce să-i plătesc această sumă, deoarece casa din Caimatei nu are valoarea de piaţă de 700.000 de euro, cum a evaluat-o instanţa. Este o casă veche, de peste 100 de ani, nu are fundaţie şi structură din fier beton şi necesită reparaţii urgente şi costisitoare.

- Este vreo şansă să vă împăcaţi?
- Eu iert, dar nu uit niciodată!

- Ştiu că ai rezidenţă în America şi petreci destul de multe luni din an acolo. Începutul lui 2014 te va prinde tot pe tărâmuri americane?
- Da, am o casă în America şi o parte a familiei mele locuieşte acolo. Mă refer la mama şi la sora mea, Camelia. Probabil, după Festivalul de la Târgovişte, voi petrece câteva luni în Florida, împreună cu familia. Nu sunt adeptul frigului, iar dacă Dumnezeu ne-a dat această şansă, ar fi păcat să nu ne bucurăm de ea.

- Ce-ţi doreşti pentru acest an, atât în plan profesional, cât şi personal, exceptând sănătatea?
- Dacă reuşesc să realizez acest festival la Târgovişte şi concertul in memoriam de la 26 ianuarie, la Sala Palatului, mă voi simţi mai împăcat sufleteşte. Tata merită cu prisosinţă ca acest festival naţional să-i poarte numele, şi sunt cu atât mai împlinit cu cât am putut să-i invit pe prietenii şi colaboratorii săi apropiaţi, cum ar fi Ileana Constantinescu, Tiberiu Ceia sau Irina Loghin, cărora ţin să le mulţumesc în mod expres pentru că au acceptat să-mi fie aproape la acest eveniment unic. Vă mulţumesc şi dumneavoastră, cititorilor şi vă aştept la Sala Palatului, va fi un spectacol de suflet!

„Cea mai mare supărare i-am pricinuit-o atunci când am plecat în Australia“

- Cum te dojenea tatăl tău când se mai supăra pe tine şi care erau motivele?
- Nu mi-a dat niciodată vreo palmă în toată copilăria mea. De obicei mă striga pe alte nume: Florică, Viorele, Ste’, Vodă. Era aşa, un fel al lui de a mă alinta. Dar când mă striga pe nume, Ionuţ, ştiam că este ceva grav. Totuşi, cea mai mare supărare i-am pricinuit-o atunci când, la 25 de ani, am plecat în Australia. Tata a luat plecarea mea ca pe o trădare şi l-am făcut să sufere foarte mult. Mi-a dedicat şi un cântec „Mi-e dor de băiatul meu”, iar când îl cânta plângeau şi pietrele. I-am răspuns şi eu printr-un cântec, creaţie personală, „Aş vrea tată să-nţelegi”. În cele din urmă m-am întors acasă, şi asta l-a făcut fericit, recăpătându-şi încrederea în mine.

„În 1960, Maria Tănase l-a descoperit pe tata pe scena Casei de Cultură din Târgovişte“

- La 25 ianuarie, regretatul Ion Dolănescu ar fi împlinit 70 de ani. Ce ne poţi spune despre festivalul ce-i poartă numele?
- În primul rând, prin acest festival naţional care-i va purta numele împlinesc o mare dorinţă a bunicii mele care m-a crescut. Am hotărât ca acest eveniment să se desfăşoare chiar în preajma zilei lui de naştere, adică 24-25 ianuarie, ca semn de omagiu şi recunoştinţă. Ţin să mulţumesc în mod special autorităţilor locale, respectiv Consiliului Judeţean Dâmboviţa şi Centrului Judeţean de Cultură, pentru sprijin şi înţelegere. Organizarea acestui festival la Târgovişte, în vechea cetate de scaun, este o datorie sacră pentru păstrarea şi conservarea acestui gen peren. Cu atât mai mult, în anul 1960, marea doamnă a cântecului Maria Tănase l-a descoperit pe tatăl meu pe scena Casei de Cultură din Târgovişte, îndrumându-i primii paşi.