de Gabriela Niculescu şi Andrei Dicu

- La 26 ianuarie se împlinesc 96 de ani de la naşterea lui Nicolae Ceauşescu

Nicolae Ceauşescu s-a născut la 23 ianuarie 1918, însă întotdeauna a declarat ziua de 26 ca fiind cea în care a venit pe lume. După Revoluţie s-a vehiculat că dictatorul s-ar fi ferit să-i fie umbrite aniversările de sărbătoarea Unirii Moldovei cu Ţara Românească, de la 24 ianuarie, motiv pentru care şi-a decalat data de naştere cu trei zile mai târziu decât în realitate. Iar acest lucru l-a făcut înainte de a şti că o va transforma, până la urmă, în sărbătoare naţională!

După 96 de ani de la naşterea dictatorului, curentul cvasitotal anticeauşist din 1989 s-a divizat, şi o parte semnificativă s-a regenerat într-o puternică pledoarie pro-„nea Nicu”. O vedem zilnic pe ecranele tuturor televiziunilor. Totuşi, lipsiţi de parti-pris-uri, încercăm să vă oferim un subiect de reflecţie, pentru a vă răspunde singuri la cele trei întrebări fundamentale: cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Veţi citi o evocare a evenimentelor Epocii de Aur, brăzdată de parfumul vremii, dar şi al unor personaje carismatice...

Dan Ciachir: „Ea era o femeie rea, proastă, capsomană, iubitoare de intrigă”
Referindu-se la micile satisfacţii, profane ce-i drept, ale lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu, cunoscutul scriitor Dan Ciachir a rememorat în exclusivitate pentru revista noastră: „Ştiu că lui îi plăcea foarte mult serialul «Kojak» cu acel personaj principal chel - Telly Savalas, iar vinul său preferat era Galbena de Odobeşti. Ea era o femeie rea, proastă, capsomană, iubitoare de intrigă. Nu ştiu dacă aş putea menţiona vreo altă bucurie de-a ei, nici măcar în materie de distracţie. Ceauşeştii îşi petreceau Revelioanele la Predeal, unde îngrădiseră vila lor într-un fel de ţarc, dar mai aveau un loc dedicat petrecerilor undeva în Cartierul Primăverii, unde şi locuiau. Maurer era avocat, Bîrlădeanu era economist. Oameni care fuseseră în străinătate, care trăiseră într-o lume normală, le plăceau restaurantele şi maşinile americane... Dej avusese Buick, dar Ceauşescu a trecut de la Mercedes 600 Pullman la Aro. L-a apucat, aşa, un soi de patriotism...”.

„Un amestec viclean de ţărănism cu turcism”
Şi surprizele nu se opresc aici. Dan Ciachir povesteşte: „Satul natal al lui Ceauşescu, Scorniceştiul, părea din zona turcesco-tătărască. «Ceauş» este un cuvânt din limba turcă şi reprezintă un grad militar. Preşedintele avea o doză de ceva turcism-tătărism în el, ceva foarte străin de sângele românesc, avea o viclenie neromânească. Au existat articole în anii ’90 care spuneau că provenea dintr-o zonă ce se numea Tătăraş, şi am reţinut asta pentru că avea un amestec de ţărănism cu turcism. Ţăranul care se culca odată cu găinile! Însă Ceauşescu a avut şi un fel de nebunie, pentru că mulţi nu înţeleg că regimurile, oricât de dictatoriale ar fi, au o perioadă de decadenţă. Or, el nu a vrut să accepte această idee, iar decadenţa se vedea din faptul că începuseră să-l deteste până şi securiştii, iar exagerările şi tâmpeniile l-au transformat într-o calamitate naturală. Au existat perioade şi perioade, mai bune şi mai rele. „Epoca de Aur” a lui Ceauşescu a început cu o mare deschidere către lume, apreciată pe tot mapamondul între ’65 şi ’70. Au urmat „tezele” întoarcerii la dogmele socialismului primar, inspirate de vizita în China şi Coreea de Nord din 1971, apoi teribila înfometare şi lipsa de curent electric din perioada ’85-’90.”

Şepci tip „Lenin“ şi cravate „Armani“

Hainele familiei Ceauşescu au fost mulţi ani o problemă majoră de stat a României. Totul a început în 1972, când Fidel Castro i-a povestit lui Nea Nicu despre un complot organizat de CIA. Spionii americani urmau să-i toarne în pantofi o otravă care ar fi făcut să-i cadă părul, iar un Castro fără barbă ar fi fost de neimaginat. Imediat, Ceauşescu a luat hotărârea că nu va mai îmbrăca niciodată aceeaşi haină de două ori. La scurt timp au fost create secţii speciale pentru confecţionarea hainelor în cadrul Direcţiei a 5-a a Securităţii, care era serviciul pentru paza sa personală. Noua secţie concepea şi producea tot ceea ce Ceauşescu şi-ar fi dorit să îmbrace: pălării fine de fetru pentru mers la birou şi şepci tip Lenin pentru vizitele în fabrici, pardesie croite din stofă şi mantale matlasate pentru iarnă, în stil sovietic, costume de zi cu zi făcute din materiale englezeşti şi uniforme de vânătoare în stil german, ciorapi de mătase, papuci îmblăniţi, pantofi negri din piele fină de viţel, tip Oxford, şi cizme solide de vânătoare având în interior încălzitoare electrice. Din străinătate, Ceauşescu cerea să i se aducă o mulţime de cravate şi de cămăşi de mătase franţuzeşti. Dictatorul dispunea de o colecţie de cravate superbe, în general marca „Armani”, şi nu suporta papioanele, pe care le considera un fel de moft burghez. În anul 1974 au fost create şi secţii speciale de îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru femei, special pentru Elena, astfel încât i s-au conceput şi ei rezerve pentru un an întreg.

Evita Peron, modelul politic pe care a vrut să-l urmeze „academiciana din Petreşti”
În societatea actuală, pasiunile multor femei cocoţate la pupitrul istoriei sunt cluburile, fie ele de „discuţii socio-politice” ori pur şi simplu „de fiţe”, cafenelele, SPA-urile şi ultimele inovaţii din domeniul frumuseţii şi mai ales al promovării mediatice. În schimb, fosta „Prima Tovarăşă” Elena Ceauşescu era fascinată de titluri şi de diplome, un fel de trofee obţinute într-o luptă inegală cu sine însăşi. Nimeni, niciodată, nu a recunoscut valoarea intelectuală a tovarăşei academician de renume mondial, însă Lenuţa din Petreşti şi-a construit singură soclul pe care, astăzi, unii vor să-i clădească nemurirea.
În perioada în care Ceauşescu a acces la putere, Elena era o femeie necunoscută. Curând însă, în calitate de soţie a „celui mai iubit fiu al poporului”, „Tovarăşa” a colecţionat rapid o grămadă de titluri ştiinţifice: director al Secţiunii pentru Chimie din cadrul Consiliului Suprem pentru Dezvoltare Economică şi Socială a României, vicepreşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, care a fost creat special pentru ea, membru titular al Academiei Române, doctor, inginer... Ceva inimaginabil, pe vremuri, pentru cea despre care se spune că în tinereţea sa zburdalnică se iubise pe rând şi în paralel cu regimente întregi de soldaţi germani, motiv pentru care „Lenuţa lui Briceag” („Briceag” era porecla tatălui său) mai era cunoscută şi sub numele „Lenuţa cur de fier”, pardon de expresie. Care era însă modelul la care tânjea „Tovarăşa”? Ion Mihai Pacepa, fostul şef al Securităţii, dezertat ulterior în SUA, povestea: „În 1973 am fost cu Elena la Buenos Aires când, fascinată de ambiţiile politice ale Isabelei Peron, s-a hotărât să se lanseze în viaţa politică activă. În cadrul nemaiîntâlnitului cult al personalităţii creat în jurul lui Ceauşescu, Elena a promovat rapid pe scena politică: membră a Marii Adunări Naţionale, membră a Comitetului Central al PCR, membră a Comitetului Politic Executiv şi membră a Biroului Permanent, invenţia lui Ceauşescu pentru a concentra puterea în mâinile sale şi ale soţiei sale”. Menţionăm că Isabela Peron, alias Evita Peron, soţia preşedintelui argentinian Juan Peron, este un celebru personaj feminin cunoscut în toată lumea pentru lupta sa în favoarea emancipării femeilor, dar şi pentru implicarea activă în lumea politică. A murit la numai 32 de ani, din pricina unui cancer uterin. Cu siguranţă, cititorii noştri îşi amintesc filmul muzical „Evita”, cu Madonna în rolul principal, interpretând-o pe nevasta dictatorului argentinian.

Deşi făcuse doar 4 clase, Leana avea o pasiune: colecţiona cu furie diplome şi titluri!
Deşi terminase doar patru clase, tovarăşa academician a ţinut neapărat să-şi dea, nici mai mult, nici mai puţin, doctoratul în chimie! Şi asta încă de pe vremea în care soţul său nu ajunsese şeful statului, ci era numărul doi, trei în partid. La 20 martie 1964, Elena Ceauşescu s-a înscris pentru teza de doctorat. „Doctoratul” său în chimie are o poveste interesantă. Academicianul Constantin Neniţescu, şeful catedrei, decan al Facultăţii de Chimie Industrială din cadrul IPB şi o somitate în domeniu la nivel mondial, s-a opus categoric. „Magistrul”, cum era poreclit din respect de studenţi şi de colegi, a scăpat de represaliile regimului tocmai datorită celebrităţii sale la nivel internaţional. Altfel, Ceauşeştii erau extrem de răzbunători cu toţi cei care nu le satisfăceau pretenţiile aberante. Partidul a găsit însă o soluţie şi în această situaţie. Astfel, Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, din subordinea Filialei Iaşi a Academiei, făcea cunoscut ICECHIM-ului, la 20 martie 1964, că „s-a aprobat înscrierea Elenei Ceauşescu la aspirantură, specialitatea chimie macromoleculară. Termenul de doi ani pentru susţinerea examenelor de minim de candidat a început la data de 14 martie 1964” (adresa nr. 253, semnată de prof. dr. I. Zugrăvescu). De menţionat că teza de doctorat a Elenei Ceauşescu, intitulată „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”, a fost elaborată, de fapt, de prof. univ. dr. Osiaş, lucrarea fiind trimisă la amintitul institut ieşean pentru a fi susţinută de cea care pretindea că ar fi realizat-o. Acolo, Elena a susţinut examenul (de fapt, o formalitate) în faţa profesorului Simionescu, iar diploma de doctorat i-a fost semnată ulterior de profesorul Sorin Roşca, decanul secţiei de Chimie Industrială de la Bucureşti. Referitor la pasiunea sa pentru diplomele în domeniul chimiei, generalul Pacepa preciza: „În ciuda noilor dimensiuni politice ale Elenei, şi-a păstrat întotdeauna primul titlu, acela de director al ICECHIM-ului. Principalele decoraţiuni din biroul său erau portretul lui Ceauşescu, atârnat în spatele mobilei, şi volumele operelor lui, legate în piele roşie şi aşezate frumos, ocupând laturile bibliotecii pe un perete. Ceilalţi doi pereţi erau acoperiţi de multe diplome româneşti şi străine, împreună cu numeroase certificate aparţinând medaliilor pentru merite ştiinţifice, tehnice sau educaţionale. Majoritatea îmi erau cunoscute, deoarece în ultimii zece ani DIE (Direcţia de Informaţii Externe) fusese adânc implicată în obţinerea lor din străinătate pentru ea. Elena colecţiona cu lăcomie toate diplomele ştiinţifice cu putinţă, de la titluri onorifice până la calitatea de membru în societăţi ştiinţifice străine”.

Bucuria de a-şi băga nasul în „cearşafurile” copiilor
Aventurile lui Nicu Ceauşescu şi orgiile organizate de „Prinţişor” sunt de notorietate. Ei bine, nici sora sa, Zoia, n-a fost uşă de biserică. Totuşi, viaţa amoroasă a copiilor cuplului Ceauşescu n-a fost lipsită de griji, tocmai din pricina implicării violente a Elenei Ceauşescu. Tovarăşa s-a opus căsătoriei dintre Nicu şi Donca Mizil (sora lui Serghei Mizil şi fiica ideologului partidului, Paul Niculescu-Mizil), pe motiv că tânăra era un copil înfiat, a cărui ereditate era necunoscută. Paranoia Elenei şi totodată răutatea sa au atins cote inimaginabile. Deşi avea numai 16 ani, Donca a rămas însărcinată cu Nicu! Ei bine, curând a fost săltată de pe stradă de o maşină a Securităţii şi dusă la spital, acolo unde a avortat cu forţa. Se spune că acela a fost momentul în care Nicu Ceauşescu a început să bea cumplit, ajungând la câteva sticle de whisky pe zi, boală care i-a fost fatală. De altfel, dintre pasiunile amoroase ale lui Nicu (printre care se mai numără cântăreţele Jeanina Matei, Daniela Vlădescu şi - se pare - Marina Scupra, dar şi o groază de balerine), singura acceptată de familie ar fi fost Nadia Comăneci. Zoia Ceauşescu a avut şi ea o legătură amoroasă cu un anume Mihai, corespondent la revista de politică externă „Lumea”. Elena l-a respins dintr-un singur motiv: părinţii săi erau nesemnificativi, needucaţi şi lipsiţi de stil. Ion Mihai Pacepa rememorează o discuţie cu Elena Ceauşescu despre acest subiect: „«L-aş putea omorî oricând, ca pe un vierme. Un accident de maşină sau aşa ceva. Dar fiică-mea, cu minte de găină, ar putea face din asta o mare dramă. Vreau să fie trimis peste hotare şi lăsat acolo până putrezeşte», a spus Elena, a cărei voce devenise brusc caustică”. Aşa s-a şi întâmplat. Mihai a fost trimis corespondent de presă în străinătate şi nimeni n-a mai auzit de el...

Friptură Kobe de la Tokyo şi Sachertorte de la Viena, cu avionul
Mulţi apropiaţi ai cuplului Ceauşescu au povestit, de-a lungul vremii, că „Tovarăşii” nu erau atât de pretenţioşi în privinţa alimentaţiei, cum se zvonea pe vremuri. Totuşi, de la mesele organizate în onoarea lor nu lipseau bucatele de soi la care românii chinuiţi de foame nu-şi permiteau nici măcar să viseze. Pentru Ceauşeşti şi pentru protipendada vremii erau aduşi special, cu avioane particulare, somon afumat de la Londra, homari de la Paris, miel condimentat pentru grătar de la Atena, friptură Kobe de la Tokyo, cantalupi (un soi de pepene galben) de la Istanbul, banane şi portocale de la Tel Aviv şi Sachertorte (o prăjitură excepţională) de la Viena. Ceea ce rămânea nedevorat în urma festinurilor de pomină nu ajungea în sacoşele personalului, ci era imediat ars, pentru ca nimeni altcineva să nu se mai bucure de bunătăţile din care se hrăneau „patriotic” soţii Ceauşescu. În privinţa gastronomiei româneşti, se spune că Nea Nicu şi Coana Leana preferau vinul roşu, mititeii şi carnea de vită. Dictatorul nu obişnuia să bea prea mult, în schimb despre Elena s-a spus că, provenind din zona Piteştiului, una bogată în arbori nobili, „ţuiciferi”, în tinereţe obişnuia să consume tărie cu ţăranii şi cu muncitorii din sat.
Emil Someşan a fost ales bucătarul soţilor Ceauşescu pe când avea doar 23 de ani, şi nu de mult a rememorat forfota din bucătăria cuplului dictatorial: „Printre sortimentele lor preferate se numărau sărmăluţele cu mămăliguţă, saramura de crap şi muşchiul de vită. Lui îi mai plăcea muşchiul de vită cu găluşte de franzelă şi cu sos vânătoresc, mai ales când mergea la vânătoare, la Miercurea Ciuc”.

Microfoanele din dormitoare, obsesie bolnavă: secretul sinuciderii lui Chivu Stoica
Ştim cu toţii că, în anii comunismului, toate telefoanele erau ascultate de Securitate şi uneori convorbirile „interesante” erau studiate de înşişi Ceauşeştii. Paranoia Elenei şi pasiunea sa pentru aflarea secretelor altora atinseseră cote atât de înalte, încât Tovarăşa călca în bocanci inclusiv intimitatea prietenilor apropiaţi. Ceauşeasca dăduse poruncă securiştilor să amplaseze microfoane în dormitoarele înalţilor demnitari ai partidului şi se distra deseori ascultând „minut cu minut” partidele amoroase ale acestora, pe care, nu de puţine ori, îi şantaja când era vorba despre amante sau îi jignea cu glume proaste, citându-le din „discuţiile” pe care oamenii le aveau cu soţiile în clipele de tandreţe. Este însă foarte interesant şi aproape deloc ştiut modul în care a apărut fascinaţia Ceauşeştilor pentru microfoane. Nea Nicu era pasionat de spionaj încă din anii ’50, pe când era comisarul politic al forţelor armate, responsabil cu înlocuirea Armatei Regale cu alta nouă, comunistă, spălată pe creier după modelul sovietic. Direcţia pentru Contrainformaţii Militare, cunoscută sub numele de Direcţia a IV-a, a fost printre primele unităţi de spionaj pe care KGB-ul le-a iniţiat în România. Microfoanele erau atunci cele mai eficiente arme pe care le utiliza această direcţie. Prima lovitură dată de Ceauşescu graţie acestui sistem de urmărire a fost înlăturarea liderului comunist Chivu Stoica, un rival al lui Nea Nicu, din viaţa politică. Ascultând tot ceea ce se petrece în apartamentul lui Stoica, fost prim-secretar al PCR şi prim-ministru, Ceauşescu l-a înfierat cu mânie proletară, acuzându-l că problemele sale datorate consumului de alcool ar putea cauza neplăceri partidului. Stoica a demisionat la promisiunea lui Ceauşescu că va rămâne în ochii naţiunii o figură onorabilă pentru tot restul vieţii. Însă, la 18 februarie 1975, Chivu Stoica a fost chemat la Comitetul Central şi acuzat că întreţine relaţii sexuale cu o nepoată în vârstă de 22 de ani. El a înţeles imediat că are microfoane „plantate” în toată casa, iar în aceeaşi noapte s-a sinucis, împuşcându-se în gură cu puşca de vânătoare. O scrisoare a sinucigaşului adresată lui Ceauşescu a fost găsită pe biroul său şi înmânată destinatarului. Conţinutul ei nu a fost dezvăluit niciodată, dar se spune că, după ce a citit-o, dictatorul a cerut mai întâi spirt pentru a se spăla pe mâini, iar apoi şampanie.

Colţuri de Rai discrete cu săli de cinema, cafenele şi poligoane

Pe vremea aceea nu existau cluburi „de fiţe” ca în ziua de azi, dar demnitarii comunişti nu duceau lipsă de locuri de zbenguială, potopite de bucate alese, alcool în proporţii uriaşe şi fetiţe cu forme apetisante. Unul dintre aceste spaţii mirifice, ferite de ochii indiscreţi, se afla în zona Grădinii Zoologice. Ion Mihai Pacepa povestea: „Niciun muritor nu putea zări nici măcar o frântură din ceea ce era înăuntru. La prima vedere, clubul părea o copie fidelă, bine întreţinută, a grădinilor de la Versailles, ca un labirint de poteci împodobite cu statui şi bănci de fier forjat, aşezate lângă tufişuri şi straturi de flori, totul fiind de cel mai bun gust. Lacuri artificiale, fântâni arteziene şi pavilioane graţioase puteau fi întâlnite la tot pasul. Totuşi, ascunse cu discreţie în spatele gardului viu şi al copacilor ornamentali se aflau câteva clădiri şi alte dependinţe utile. Pentru filmele special importate exista o sală de cinema intimă, unde chelneri aproape invizibili, îmbrăcaţi în negru, serveau torturi, îngheţată şi băuturi. În alt colţ era un teren de bowling cu o cafenea mică, pitorească, adăpostită între nişte pereţi de sticlă, tot acolo aflându-se palmieri şi plante tropicale. În spatele altui gard viu era un poligon de trageri închis, elegant, prevăzut cu un bar ai cărui pereţi erau înveşmântaţi în catifea albastră, culoarea Ministerului de Interne. Pentru ocazii speciale mai era o sală de banchet şi una de dans. Terenurile de tenis şi de volei, precum şi grajdurile cu cai de curse completau tabloul”. Acesta era lăcaşul paradisiac în care Ceauşeştii şi prietenii lor se desfătau departe de ochii poporului. E de notorietate faptul că Nea Nicu adora vânătoarea, iar escapadele sale în natură se lăsau cu sute de animale masacrate şi cu chefuri de pomină în cabane special amenajate. Totuşi, pasiunea pentru trasul cu arma nu-i dădea pace nici când se afla la Bucureşti, astfel că de multe ori „Marele cârmaci” se refugia în poligon, unde zăbovea ore întregi.

Leana nu suporta femeile mai frumoase decât ea!
Un alt loc în care se organizau chermeze la care participa întreaga familie Ceauşescu era Hotelul „Internaţional” din Sinaia. Serile de sâmbătă şi duminicile erau ocaziile cel mai frecvente, dar numai în zilele speciale cum ar fi 1 Mai, 23 August şi uneori de Anul Nou. Petrecerile se ţineau într-un spaţiu format din sala de bal şi câteva încăperi mai mici la fiecare capăt, despărţite între ele de uşi glisante de lemn. La stânga era un hol mare, după care urma o încăpere ce avea o scenă pentru orchestră şi un ring de dans circular cu podeaua de marmură. La dreapta era o altă încăpere cu măsuţe joase pentru cocteiluri şi fotolii de catifea albastră, unde te puteai retrage la o cafea, un coniac şi o bârfă. Holul era plin de chelneri şi chelneriţe care serveau mâncare şi băutură. La chefurile organizate de Ceauşeşti venea toată protipendada comunistă, însă Elena alegea cu migală persoanele care trebuiau să stea la masa sa. În general erau preferaţi demnitarii cu neveste mai mult sau mai puţin boccii, pentru că Elena nu suporta femeile mai frumoase decât ea. În primul rând, o ura cumplit pe actriţa Violeta Andrei, soţia ministrului de Externe Ştefan Andrei, o femeie de o frumuseţe rară. De altfel, domnul Ştefan Andrei ne-a mărturisit că, din acest motiv, Elena Ceauşescu i-a interzis soţiei sale apariţia în filme la tv...

Volei, tenis, golf, „pitita” şi fotbal
O altă pasiune a dictatorului era jocul de şah, iar apropiaţii săi, printre care fostul ministru de Externe al României Ştefan Andrei, susţin că era un excelent şahist. Nea Nicu şi consoarta sa obişnuiau să joace volei, şeptic şi... „pitita”, un fel de „v-aţi ascunselea” prin reşedinţele lor. Pasiunea lui Ceauşescu pentru fotbal este de notorietate şi a fost împărtăşită de fiul său Valentin. În anul 1961, când încă nu era şef al statului, Nicolae Ceauşescu a decis ca vechiul club al armatei, CCA, să se numească Steaua. Atunci a apărut în premieră această denumire, fapt confirmat după 1990, într-un interviu televizat, şi de fostul preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal Mircea Angelescu, iar datorită lui Nea Nicu steliştii au fost catalogaţi mulţi ani cu apelativul „ceauşeii”. Tenisul şi golful erau alte pasiuni ale cuplului dictatorial. După 1989, terenurile de la Neptun, arondate Hotelului Arad, au fost preluate de RA-PPS. Acum, la 25 de ani distanţă, regia le-a pus în vânzare, ele figurând pe ultima listă a unor imobile care pot fi cumpărate de la stat. Terenul de tenis are peste 6.600 mp şi a fost cotat la 782.000 de euro, plus TVA, în timp ce terenul de minigolf, care are o suprafaţă de 7.753 mp, valorează 907.200 de euro, plus TVA. În total, aproape 2.100.000 de euro! Un fleac...

Ştefan Andrei: „Ceauşescu fura şepticul şi se enerva când pierdea la şah!“

În trecut, unul dintre semnatarii acestui articol a avut bucuria de a-l cunoaşte pe fostul ministru de Externe al României Ştefan Andrei. O adevărată capacitate în materie de politică externă, omul despre care fostul secretar de stat american Henry Kissinger s-a interesat în mod special cu ocazia vizitei sale la Bucureşti, era unul dintre apropiaţii lui Nicolae Ceauşescu. Totuşi, Andrei nu are doar cuvinte de laudă la adresa lui Nea Nicu. „Nu exista un singur Ceauşescu. Unul era la început, apoi s-a schimbat când a ajuns la putere. A fost dominat de «ea». Nu exista vreo hotărâre cu care Elena să nu fi fost de acord, iar el s-o fi promulgat, dar invers se întâmpla mereu. În ultima perioadă era bolnav de arteroscleroză şi îşi pierduse simţul realităţii. Am avut multe contre cu el. Nu accepta să fie contrazis, să piardă la volei sau la şah. Eram partenerul său preferat de şah, mă bătea des, dar mai câştigam şi eu, iar atunci se enerva. La şeptic fura şepticul. Era foarte zgârcit şi a avut o atitudine primitivă şi periculoasă faţă de proprietatea privată. În schimb, voia să vadă ţara ca un moşier”, a povestit fostul ministru de Externe.

• Ceauşeasca se distra deseori ascultând „minut cu minut” partidele amoroase ale demnitarilor

Elena Merişoreanu: „Gică Petrescu a ciocnit cu paharul de şampanie gol“

Interpreţii care urmau să cânte în faţa „Tovarăşilor” erau verificaţi la sânge. Cântăreaţa de muzică populară Elena Merişoreanu a rememorat câteva evenimente „made in” Epoca de Aur: „Trebuia să ne facem analizele, să nu fie vreunul bolnav, nici măcar de roşu în gât, să ne pregătim temeinic, să nu avem vreo scăpare. Noi, femeile, nu aveam voie să ne facem unghiile roşii sau să ne fi machiat strident. Deşi Elena Ceauşescu era invidioasă pe femeile frumoase, lui îi plăcea să se uite la noi. Ambii iubeau muzica, în special romanţele şi populara veche. El ştia versurile multor cântece şi, dacă vreunul dintre artişti încurca vreo strofă, imediat îl corecta. Nu ştiu exact care erau artiştii preferaţi, dar pe Gică Petrescu îl agrea. El era printre puţinii care-şi permiteau să fie sinceri în faţa dictatorului. La un Revelion, imediat după ora 12:00 noaptea, Gică s-a dus la Ceauşescu având în mână un pahar de şampanie gol. Am înlemnit toţi când l-am văzut. Dictatorul l-a întrebat de ce vine să dea noroc cu paharul gol, iar Gică i-a spus că în camera în care eram noi nu era nici măcar o sticlă cu apă, darămite cu şampanie... Imediat după aceea, pe masă au fost aduse tot felul de mâncăruri şi de băuturi. Ceauşescu nu ştia ce se întâmpla acolo şi cum ne servesc chelnerii.”

Nea Nicu ştia romanţele de la cap la coadă
Şi violonistul de suflet al familiei Ceauşescu, Gheorghe Vedeanu, din Scorniceşti, Olt, susţine cele afirmate de Elena Merişoreanu: „De fiecare dată când mă aflam în faţa primului om al ţării aveam emoţii, însă imediat după ce bea un pahar cu vin era un alt om. El ştia romanţele de la cap la coadă. Pe 26 ianuarie, Ceauşescu îşi sărbătorea ziua de naştere cu sarmale, mult peşte şi ţuică…”

„L-aş putea omorî oricând, ca pe un vierme! Un accident de maşină sau aşa ceva. Dar fiică-mea, cu minte de găină, ar putea face din asta o mare dramă. Vreau să fie trimis peste hotare şi lăsat acolo până putrezeşte“ (Elena Ceauşescu despre Mihai, iubitul fiicei sale, Zoia)

Dictatorii şi Dumnezeu, o relaţie controversată

Sunt o groază de speculaţii privind relaţia dintre Ceauşeşti şi Biserică. Există o înregistrare video de la înmormântarea mamei Elenei, care prezintă cuplul Ceauşescu la slujbă. De aici s-a născut întrebarea care era relaţia acestuia cu Biserica, şi tot scriitorul Dan Ciachir ne-a oferit lămuriri: „Relaţia dintre Ceauşeşti şi Biserică a fost variată precum epocile. A fost o perioadă în care a existat o deschidere faţă de Biserică, apoi a urmat reversul medaliei. Tatăl lui Ceauşescu a fost înmormântat cu sobor de preoţi la începutul anilor ’70, iar sora lui Nicolae a ajutat foarte mult la refacerea Mănăstirii Brâncoveni din judeţul Olt. Părinţii lui au avut respect faţă de Biserică, ceea ce a şi dus la disocierea României faţă de URSS, unde a avut loc o adevărată apocalipsă a Bisericii. Şi la noi a existat o prigoană în anumite perioade, iar Ceauşeştii au murit refuzând împărtăşania şi intonând «Internaţionala Socialistă».
La început, Ceauşeştii au fost înţelegători. Îmi aduc aminte de perioada în care Iustin Moisescu a devenit Patriarh, în 1977, clerul era singura breaslă care se adresa oficialităţilor cu apelativul «domnule», iar înverşunarea ulterioară a Ceauşeştilor a venit din nebunie, prostie, manie... În vremea lui Gheorghiu-Dej nu s-au dărâmat atâtea biserici ca în timpul lui Ceauşescu! Au fost demolate două biserici, atunci când s-a construit Sala Palatului şi cartierul din jurul ei, dar nu au fost transformate în silozuri sau în săli de sport. Deci la noi n-au fost profanate bisericile cum s-a întâmplat în Rusia şi în alte ţări comuniste, de exemplu în Albania, care devenise stat ateu şi unde a fost împuşcat un preot în ’72 pentru că a botezat un copil. Ceauşescu a avut faţă de Biserică, la început, o deschidere, continuată din timpul lui Dej, dar şi datorită oamenilor educaţi din jurul său, personaje cu studii complete, cu doctorate. Apoi, din păcate, s-a întors împotriva Bisericii”.

„Lui Nea Nicu îi plăcea să fac muşchi de vită cu găluşte de franzelă şi cu sos vânătoresc, mai ales când mergea la vânătoare, la Miercurea Ciuc“ - bucătarul Emil Someşan

Cu Bulă, la vânătoare de „pliznoţi“

După Revoluţia din 1989 a murit şi legendarul Bulă, personajul principal al bancurilor „Epocii de Aur”. Cu toate acestea, mulţi îşi amintesc o glumă celebră care viza atât pasiunea aproape bolnavă a lui Ceauşescu pentru vânătoare, cât şi analfabetismul cras al familiei dictatoriale.
Se făcea că Bulă ajunsese şef la Protocolul de Stat şi că, în timpul vânătorilor prezidenţiale, trebuia să facă în aşa fel încât vânatul cel mai de preţ să fie adus în faţa lui Nea Nicu, acesta urmând să îndeplinească doar o formalitate. Uneori, la vânători mai participau şi oficiali străini, membri ai ambasadelor acreditate la Bucureşti etc., iar Bulă trebuia să le asigure acestora muniţia şi costumele potrivite, de preferinţă verde închis sau de camuflaj. Ei bine, la un asemenea masacru, Bulă şi-a făcut atât de bine treaba, încât la final a fost felicitat personal de Tovarăşu’ şi de Tovarăşa. Curios, Bulă a întrebat:
- Ce aţi împuşcat?
Răspunsul a venit scurt:
- Doi pliznoţi!
- Cum aşa?, a întrebat Bulă, înmărmurit...
- Păi, simplu. La un moment dat, două animale au încremenit în faţa noastră. În timp ce încărcam armele, au început să strige: „Please, not! Please not!” (n.r. - „Vă rog, nu!” - se citeşte „pliz not”). Da’ noi n-am stat pe gânduri şi am tras!, s-a lăudat, triumfător, „Marele cârmaci”.

• După ce a aflat despre un complot împotriva lui Fidel Castro, în care CIA ar fi trebuit să-i toarne otravă în pantofi, Ceauşescu a luat hotărârea să nu mai îmbrace niciodată aceeaşi haină de două ori. Imediat s-a înfiinţat o secţie de confecţii, care concepea şi producea special pentru el tot ce-şi dorea.