de Gabriela Niculescu

Am avut onoarea să intervievăm un om deosebit, „specie” pe cale de dispariţie în zilele noastre. Jean Paler este de-o sinceritate dezarmantă şi de o modestie absolută, aşa cum este o persoană cu adevărat valoroasă. Se semnează Jean Paler, un om simplu, însă deţine o complexitate sufletească şi spirituală extraordinară. Nu demult a împlinit 51 de ani, în care a trăit cât alţii în 150. A trecut prin trei preinfarcte şi un infarct, singurătatea îi amărăşte viaţa, dar speră încă să-şi găsească jumătatea. Puţini ştiu că a făcut Arte Plastice, a trăit din pictură şi bijuterii, iar acum scrie poezii şi desenează. Când are stare... Citind acest interviu, veţi fi martorii unei emoţionante lecţii de viaţă.

„Astăzi nu mai avem prieteni, ci simple cunoştinţe”
- În decembrie 2012 aţi suferit o intervenţie pe cord în urma căreia vi s-au montat trei stenturi. Cum staţi acum cu sănătatea?
- Nu mă laud, când bine, când rău, dar mult mai bine decât anul trecut.

- Cum de-aţi ajuns să faceţi trei preinfarcte şi un infarct?
- Nu există cum ajungi, se fac pur şi simplu. Stres, oboseală, mese neregulate, somn la ore neregulate, nopţi multe pierdute, am lucrat 11 ani în baruri de noapte. Acele nopţi nu se recuperează, ci se adună în timp şi răbufnesc când nu te aştepţi.

- Spuneaţi uneori că singurătatea este greu de suportat.
- Singurătatea nu e greu de suportat, ci foarte greu de suportat, e cumplită.

- Cine v-a fost alături în momentele grele?
- Nimeni. Eu cu mine sau, ca să folosesc o frază celebră, eu şi Bunul Dumnezeu.

- Nu aveţi pe nimeni apropiat?
- Apropiaţi îmi sunt cei din familie, dar ei sunt la Bucureşti, iar eu, la Sinaia. Iar prieteni apropiaţi n-am. Prietenii îi avem doar cu gândul că i-am avea. În realitate ei nu există. Cuvântul „prieten” în sine atârnă foarte greu. Să te lauzi că ai nu ştiu câţi, înseamnă că nu-ţi mai funcţionează bine „rotiţele”. Nu există prieteni cu adevărat. Singurii de acest fel sunt părinţii, alţii nu. Ei sunt singurii care vin după tine oriunde ai nevoie. Astăzi nu mai avem prieteni, ci simple cunoştinţe.
Să fac o paralelă a prieteniei, frumos este când merg pe stradă şi mă îmbrăţişez cu oamenii. Îmi trag mâna cu o viteză uluitoare când persoane în vârstă vin să mi-o sărute. Încerc să redau un mic citat al unei bătrâne care mi-a spus după ce m-a văzut la televizor: „Adorm liniştită pe pernă, zâmbind, uitând că în sobă nu am suficiente lemne pentru a arde până dimineaţa!”. Ce poate fi mai frumos de atât? Banul? Banul, parvenitismul sluţesc omul, priveşte la televizor şi ai să vezi că persoane care au pornit în abecedarul televiziunii ca oameni simpli au ajuns la un anumit nivel financiar, poartă bijuterii şi haine de mii de euro şi te persiflează, uitând de unde au plecat.

„Îmi caut părinţii în fiecare zi, am nevoie de ei, chiar dacă am o vârstă”
- Care a fost cea mai fericită perioadă din viaţa dumneavoastră?
- Perioada fericită a vieţii mele însumează cam 28 de ani de teatru. Fericirea „adopţiei” de cei care astăzi sunt contestaţi de această generaţie, de a juca pe aceeaşi scenă şi de a fi printre ei. Este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu a putut să mi-l facă. Să-i cunosc şi să joc alături de Amza Pellea, Florin Piersic, Jean Constantin, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Gheorghe Cozorici şi lista rămâne deschisă... Şi cer iertare tuturor celorlalţi pe care nu-i enumăr.

- De cine vă e dor?
- De toţi. Cel mai dor îmi e de profesorul meu Dem Rădulescu şi de Jean Constantin. Dem Rădulescu era un om de o esenţă foarte rară. „Bibu” nu mă învăţa, nu-mi spunea „Nu faci bine!”. Se supăra pe mine şi când nu-mi vorbea ştiam că am greşit. Între a fi supărat pe mine şi a nu-mi vorbi, preferam să mă bată. I-am zis de nu ştiu câte ori: „Mai bine dă-mi câteva palme decât să treci cu privirea prin mine ca prin sticlă!”. Indiferenţa este cea mai mare condamnare a omului. Iar Jean era un suflet minunat. Dacă în România ar exista măcar 35% suflete ca al lui Jean, am duce-o de 70 de ori mai bine ca acum. Din cauza răutăţii sufleteşti am ajuns unde suntem acum.

- Care vă sunt cele mai dragi amintiri legate de teatru?
- 1976, primul spectacol la Teatrul de vară Herăstrău. „Rapsodii de Primăvară” se numea. Am jucat lângă Horia Şerbănescu, Radu Zaharescu, Dem Rădulescu, Nae Lăzărescu, nici nu era cu Vasile Muraru, spuma Revistei româneşti. A fost primul meu spectacol lângă greii greilor. Culmea e că regizorul nu mi-a dat un rol uşor, de dus tava, cum se face de obicei, ci mi-a dat un rol greu, m-a băgat în pâine, cum se spune. Aveam pe fundal corul de la Opera Română şi baletul Operei. Când plecai de acolo, vorbeai două săptămâni despre acel spectacol grandios.

- Care a fost cel mai descumpănitor moment al vieţii dumneavoastră?
- Pierderea părinţilor. Nu există ceva mai trist de atât. Preferam să plec eu. Pun accent mai ales pe mama. Îi caut în fiecare zi, am nevoie de ei, chiar dacă am o vârstă, să mă sfătuiesc sau măcar să-i aud spunând două vorbe.

„Cel mai de preţ lucru pe care-l am este iubirea oamenilor”
- Care este cel mai de preţ lucru pe care-l aveţi?
- Iubirea oamenilor. Mai mult de atât nu am. Sunt un om simplu, iubesc simplitatea, nu am fost niciodată şi nu voi dori vreodată să fiu VIP. Nu-mi place să fiu domnit, sunt doar Jean şi peste tot semnez Jean Paler, un om simplu. Şi sunt fericit că sunt simplu. Nu mă cred cu nimic mai presus decât orice om de pe stradă. Ne diferenţiază doar serviciul, în rest, suntem aceeaşi.

- Citeam undeva că sunteţi imaginea unor crame italieneşti. A început deja acest parteneriat?
- Proiectul este încă în lucru, pentru că e mult de alergat cu hârţogăraia. Poate că ne va prinde primăvara până vom deschide cramele, care în italiană se numesc „cantina”, lângă Castelul Peleş, în Sinaia, apoi în Bran şi în alte părţi.

- Aveţi spectacole în toată Europa şi în America, unde mergeţi an de an de 27 de ani. Cum e publicul de afară comparativ cu cel de aici?
- Este extraordinar de doritor şi cu un respect fantastic. Ne respectă şi ne doreşte. Să folosesc o metaforă, noi suntem pentru el ca o portocală primită în dar de un copil sărac. Primesc regulat mesaje de peste tot, se interesează de sănătatea mea. Când am fost în spital, paginile de Facebook mi-au fost blocate de avalanşe de mesaje şi de gânduri pozitive de aici şi de afară. Sunt convins că şi unda aceasta energetică pozitivă transmisă de prietenii pe care nu-i cunosc m-a ajutat să mă ridic.

- Ştiu că gătiţi. O faceţi din pasiune sau din nevoie?
- Gătesc foarte mult. Suntem patru fraţi şi îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că trăiesc toţi. Crescându-ne unul pe altul, cum era în vremurile acelea, am fost nevoit să învăţ să gătesc de la tatăl meu, care a fost un bucătar prin excelenţă. Când gătea mama, tata zicea că face mâncare pentru spital: „Cineva din familie sigur e bolnav!”... Când gătea el, nu mai rămânea nimic. Fac supe, tocăniţe, orice, mai puţin prăjituri. Oricine a fost la masa mea nu a lăsat mâncare în farfurie şi toată lumea mă întreabă: „Mă, ce draci ai pus în ea?”. Am avut o iubită care, când găteam, îmi spunea că fac farmece. Aveam şi părul lung şi, cum am eu nasul puţin coroiat, semănam cu vrăjitoarea din pădure care prepara licori la ceaun. Şi mă întreba mereu: „Vrăjitoareo, ce mai faci acolo?”. Îmi place foarte mult să gătesc.

„Am trăit o bună perioadă din bijuterii şi pictură”
- Dacă nu mă înşel, sunteţi vegetarian. Ce v-a determinat să adoptaţi acest stil de viaţă?
- De mulţi ani sunt vegetarian, pentru că am făcut o toxiinfecţie alimentară şi mi-a fost frică să mai mănânc. Pe vremuri, când magazinele se închideau la ora 22:00, iar noi terminam abia atunci spectacolele, trebuia să cumpărăm dimineaţa ceva şi mâncam foarte multe conserve, alături de toţi colegii mei. S-a întâmplat o dată să cumpăr ceva ce nu era bun, mi-a fost extrem de rău, şi de atunci am devenit vegetarian. Însă acum, de când m-am operat, sunt nevoit să mănânc carne de două ori pe săptămână, pentru că analizele nu sunt prea bune, dar e cumplit, mi-e scârbă de ea.

- Aveţi vreun regret?
- Regret că aş fi putut face mult mai multe, dar am fost cam puturos. Nu prea am dat seamă fiecărei clipe primite de la Dumnezeu, că puteam să o fructific şi să fac ceva din ea. Am fost, 70% din mine, aparent, superficial, pentru că viaţa o privesc ca pe o bomboană ambalată extraordinar de frumos, dar ştiu că în mijlocul ei... Mi s-a întâmplat cu sau fără vrere, să mai desfac şi ambalajul. Mi s-a întâmplat să plâng, să râd, dar mai mult am plâns decât am fost fericit, sincer spun!

- Cum vă încărcaţi bateriile?
- Printr-o singurătate cumplită. Alaltăieri seară am plâns de singurătate. Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva şi nu aveam cu cine.

- Ce pasiuni aveţi?
- Pictez de rup. Am făcut Arte Plastice, trei ani, la Tonitza. Am fost bijutier şi gravor ca profesie. Am făcut multă grafică şi am trăit o bună perioadă din bijuterii şi pictură. Ultimul meu desen a fost un cal, pe care l-am făcut pentru o prietenă. Dar ultimul meu tablou, pictură, nu grafică, l-am făcut în urmă cu zece ani. Gândeam că pot deschide o expoziţie şi că pot trăi din banii pe care-i adun. Gândeam să scot o carte de poezie, că scriu poezie la greu. Gândeam...

„Şi eu vin din garda veche, dar nu sunt un dinozaur sau un paleozaur“

- Un actor de comedie este mai mult vesel sau trist în viaţa privată?
- Veselia o aducem noi celor care au nevoie de ea. Suntem hărăziţi de Dumnezeu pe acest pământ să facem asta. Este menirea mea să aduc bucurie. Pe mine m-au amuzat şi m-au distrat foarte puţini, erau dintre românaşii noştri din garda veche... Vreau să fac o paranteză, pentru că mulţi tineri de astăzi contestă această gardă, o mânjesc cu fel de fel de cuvinte nelalocul lor, neţinând cont de un lucru, că le va veni rândul şi lor, chiar foarte repede. Şi eu vin din garda veche, şi îmi cer scuzele de rigoare că folosesc această expresie! Dar asta nu înseamnă că sunt un dinozaur, tiranozaur, paleozaur sau ce pronunţă ei. Clepsidra curge neîncetat, vor ajunge şi ei acolo şi vor fi călcaţi în picioare de alte generaţii. Felul lor de exprimare de astăzi va fi de zece ori mai urât peste nici cinci ani. Şi abia atunci vor constata că timpul nu a stat în loc şi că ajung şi ei să fie calculaţi ca dinozauri. Deschid un subiect extrem de dureros, pe care l-a discutat marele maestru Gheorghe Zamfir. Cred că aflaţi în premieră că s-a format o organizaţie a generaţiei tinere împotriva celor trecuţi de 45-50 de ani. Să nu mai apară la tv şi la radio. Membrii acestei organizaţii au intrat în posturi-cheie ca şefi de emisie şi de programe şi fac aşa ceva. Este foarte adevărat că se promovează doar ei între ei, blocându-i pe ceilalţi. Îi întreb doar atât: Oare cred că vor putea înlocui ce-a fost înainte? Oare cred că vor putea lăsa în urma lor vreun serial gen B.D.? Ce vor lăsa, „Las Fierbinţi”, cu scuzele de rigoare, cu trivialităţile care sunt în acel serial? Dem Rădulescu îmi spunea aşa: „Să nu-ţi fie frică niciodată de valurile de reflux. Ele vin şi spală malurile, apoi se întorc în larg. Să te fereşti de valurile de flux! Când vin, dărâmă tot în cale. Când apare unul mai bun decât tine, atunci să-ţi fie teamă de el.” Să luăm exemplu de la Revoluţie încoace, câte trupe au apărut, câţi actori au venit şi-au jucat în unul, două filme şi toţi au dispărut... Se autoexclud.

„Mi-e dor să iubesc“

- Spuneaţi cândva că v-aţi dorit o familie, dar nu a fost să fie. La cine a fost cusurul?
- Dragoste cu de-a sila nu există. Atracţia fizică este una, cea spirituală, alta. În tandem duc la apogeu, la iubirea adevărată, platonică. O femeie poate fi foarte urâtă, dar inteligentă şi este mai puţin căutată, sau foarte frumoasă şi mai puţin doxată şi este foarte căutată. În ziua de azi se caută frumuseţea, mai puţin inteligenţa, şi la femei, şi la bărbaţi. Mi-am găsit pe cineva, dar nu a fost să fie. Nu dau vina neapărat pe profesie, dar e unul dintre impedimente, fiind foarte mult plecat de acasă. Nu mai sunt vremurile în care o femeie aşteaptă doi ani un bărbat să se întoarcă de pe front. Aia e iubirea copilărească, adevărată, adolescentină. De aia chiar îmi este dor şi, îţi spun cu mâna pe inimă, mi-e dor să iubesc. Nu am găsit pe cine, dar voi găsi, Dumnezeu mă va ajuta. Poate că, citind, unii vor spune că la 51 de ani îmi mai arde de iubit. Le spun doar atât: vârsta e o simplă cifră, spiritul contează. A spus cineva o vorbă pe care o păstrez şi o spun mai departe. Din clipa în care a murit copilul din tine, când nu mai ştii să mai iubeşti copilăreşte, trăieşti degeaba!

- De ce defecte ale femeilor aţi fugi şi ce calităţi ale lor vă atrag?
- Nu le-aş numi defecte. Nu-mi plac femeile vulgare, vulgaritatea cuvântului, a gestului, comportamentală, epatajul de genul vorbit în gura mare în restaurant să vadă toată lumea că eşti acolo, adică proasta creştere. Nu-mi plac caţele. Îmi place o femeie simplă, care să iubească cinstit, să nu trişeze, să ştii că te aşteaptă să vii acasă. Caut femeia care să vină acasă nu pentru că la ora 16:00 a ieşit de la serviciu şi peste o jumătate de oră trebuie să fie acasă. Nu o caut pe aceea, ci pe cea care fuge ea, de zăpăcită, pentru a se întâlni cu mine, nu că trebuie să ajungă acasă, să gătească, ci pentru că mă iubeşte, şi eu, la rândul meu, îi gătesc ei. Detest genul de bărbat care se uită la meci, iar ea munceşte. Munca e împărţită jumătate-jumătate, că nu-mi iau femeie de serviciu acasă, ci o iubită. Şi când nu mai putem, să le lăsăm pe mâine, să facem un duş şi să stăm îmbrăţişaţi în pat, să ne odihnim. Nu-mi plac femeile cu vocea tăioasă, înfumuratele, infatuatele, indiferent cât de frumoase ar fi. Prefer o fată simplă, de la ţară, care are o anume curăţenie. Nu o vreau academician doctor universitar, dar asta nu înseamnă că vreau o proastă. Ci o femeie care să se dăruiască, iar cu toate la un loc, să ne înţelegem.