de Cătălina Tăgârţă

Maestrul Nicolae Botgros e căsătorit cu o moldoveancă autentică, de care s-a îndrăgostit în prima clipă în care a văzut-o, iar de când a venit pe lume copilul său, Cornel, şi mai apoi nepotul său, Cristi, trăieşte în fiecare zi numai pentru ei. Şi pentru muzică, evident. Pentru muzica autentică, pentru care ar fi în stare să nu mai meargă la culcare şi despre care vorbeşte cu mare drag, pe nerăsuflate, doar-doar să facă tot ce-i mai bun pentru publicul său. Însă, dincolo de titlul de mare maestru sau mare dirijor, artistul este un spirit tânăr, are un suflet cald şi extrem de sensibil. Şi-a deschis sufletul în faţa noastră, s-a întristat când şi-a amintit de copilăria grea, dar ochii i-au strălucit de fiecare dată când a pronunţat cuvântul „Lăutarii”.

„Şcoala unde am învăţat îmi poartă numele”
- Maestre, vă rog să ne povestiţi despre debutul dumneavoastră în lumea muzicii! Ce vă amintiţi de la începutul carierei?
- Întâi de toate, vreau să spun că provin din satul Bădicul Moldovenesc, lucru cu care mă mândresc. La sfârşitul anului trecut, fiind prezent la sărbătoarea localităţii, am fost foarte onorat că primarul m-a numit cetăţean de onoare al satului. În plus, şcoala unde am învăţat eu îmi poartă numele, ceea ce mă face foarte bucuros, foarte mândru, fiindcă eu am cântat cu drag aceste meleaguri de peste Prut, din sudul Moldovei. Activitatea mea muzicală a început în casă, întrucât tatăl meu a fost un mare violonist. El a făcut Liceul de Muzică la Iaşi şi a fost un mare profesionist, dar, din păcate, soarta l-a aruncat în acest cătun din sudul Republicii Moldova, unde s-a căsătorit cu mama şi au avut mulţi copii.

- Câţi fraţi aţi fost?
- Am fost opt, dar, din păcate, două surori au decedat. Mai vreau să adaug, de asemenea, că sunt mândru că am putut să-mi prelungesc studiile după absolvirea şcolii generale urmată în sat. Am mers mai departe la Colegiul din oraşul Soroca, situat în nordul Moldovei - care, de asemenea, îmi va purta numele, lucru de care sunt mândru, fiindcă acolo mi-am cunoscut şi soţia.

„Vocal cânt numai pentru mine”
- Tatăl dumneavoastră cânta şi vocal sau doar la instrumente? Sunt curioasă dacă îl moşteniţi şi pe partea asta... poate îi încântaţi cu vocea măcar pe apropiaţi.
- Vocal cânt numai pentru mine... (râde) Şi vocea mea a apărut doar în genericul de la Festivalul Mamaia. Iuliana Tudor m-a auzit şi a vrut să facem un fel de demo...

- Mai cântaţi şi la alte instrumente în afară de vioară? Înţeleg că asta e cea mai îndrăgită de dumneavoastră.
- Da. E cea mai îndrăgită, fiindcă e moştenită de la tatăl meu, iar eu am lăsat-o mai departe feciorului meu, Cornel, şi nepotului meu, Cristi (14 ani), care cântă şi el la vioară. Deci suntem deja patru generaţii de violonişti. Dar vreau să spun că posed toate instrumentele din orchestră, începând de la nai, clarinet, trompetă, ţambal, acordeon, contrabas, absolut toate... sper ca într-un episod de la emisiunea „O dată-n viaţă” să cânt la toate.

- Dar, după vioară, care e cel mai îndrăgit instrument?
- Ţambalul. Deşi la 4 ani am început să bat toba, iar de la vreo 6-7 ani am început să merg cu tata la nunţi, la baluri de Crăciun, de Anul Nou şi alte evenimente importante.

„Nevoia m-a împins să lucrez de la o vârstă fragedă”
- Deci aveţi experienţă de-o viaţă, ca să zic aşa.
- Într-adevăr, dar să ştiţi că şi nevoia m-a împins să lucrez de la o vârstă atât de fragedă. Am făcut un taraf acasă: tata era la vioară, eu băteam toba şi unul dintre fraţi, Vasile, cânta la acordeon. Şi practic noi trei ţineam casa şi-i creşteam pe ceilalţi, care erau mai mici...

- Ce vă mai amintiţi din copilărie?
- N-aş vrea să spun că am avut o copilărie fericită. Din contră... Am fost mulţi copii şi trebuia să merg la cântări mereu, dar mai ales de Sărbători... Uneori ne mai şi jucam, ba de-a Caloianul, de-a bâza şi multe altele, ca toţi copiii, dar oricum nu vreau să-mi amintesc de copilărie, că a fost grea. Oricum, dacă e să privesc în urmă, observ că toate acele experienţe au fost constructive, căci aşa am ajuns să fiu cine sunt azi. Şi-i mulţumesc neîncetat tatălui meu, Dumnezeu să-l odihnească, el a intuit că voi ajunge mare artist. Nu ştiu ce vedea la mine atunci, că eram doar un copilandru care bătea toată ziua toba, iar vioara mi-a pus-o în braţe abia mai târziu, la vârsta de 7 ani. Chiar dacă atunci eu nu înţelegeam, eram timid, ruşinos, acum îi mulţumesc din suflet că a avut intuiţia asta şi mi-a pus vioara în mână.

„Premiile au venit fără să particip la concursuri”
- Cu timpul, succesul a luat locul copilăriei aceleia grele. Nicolae Botgros este un nume sonor în muzica populară românească şi nu numai. Aţi participat cumva şi la concursuri de-a lungul vremii? Cu ce anume vă mândriţi?
- Premiile mele au venit prin muncă, fără să particip la concursuri. Am primit titlul de Artist Emerit, Artist al Poporului, mi s-a oferit titlul de Cavaler al Ordinului Republicii - cel mai mare din ţara noastră... Am primit şi de aici (din România) Ordinul „Serviciul credincios” în grad de comandor, oferit de preşedintele Ion Iliescu. De asemenea, am vreo cinci titluri de cetăţean de onoare al oraşelor (exemplu Chişinău, Bârlad...), plus trei şcoli care îmi poartă numele, fapt pentru care sunt onorat. Toate astea sunt mai importante decât orice premiu. La un moment dat, mă chinuia cineva cu întrebări: „Cum explicaţi că Lăutarii e cea mai bună orchestră din tot spaţiul românesc?” Şi eu mă chinuiam să explic, dar tot nu înţelegea. Şi apoi am zis: „Uite un exemplu, ca să te lămureşti mai bine. Tu ştii ce înseamnă o maşină Mercedes şi alte mărci de maşini? Ei bine, aşa stau lucrurile şi cu Lăutarii şi alte orchestre”. Şi abia atunci a înţeles. De aceea am spus că nu vreau să concurez cu altcineva. Nu că nu aş avea cu cine, dar nu-mi stă bine... Am atâta experienţă, atâta şcoală am făcut... Poate nu sună prea modest ce spun, dar când am venit în România pentru prima oară, în urmă cu 20 de ani, muzica populară era colbăită, neîngrijită, iar eu m-am ocupat să o scot la lumină. Sunt mulţi muzicanţi talentaţi în România, dar şi leneşi, iar eu i-am pus la muncă. Pe această cale, îmi cer iertare în faţa celor care n-au vrut să muncească, dar în acelaşi timp vreau să spun că mă bucur pentru cei care muncesc şi fac lucruri frumoase. Am avut onoarea să cânt cu toţi cei mai mari artişti. Şi de la fiecare înveţi câte ceva. Unul vorbeşte frumos, altul are talent. Şi când te întâlneşti cu multă lume, te dezvolţi tare. Mă închin în faţa lor, că m-au primit în sânul lor, şi eu i-am primit la mine. Nu există un artist din România care să nu fi păşit pragul casei mele, căruia să nu-i fi pus în faţă un blid cu zeamă, cum spunem noi. Şi mă bucur că am avut cinstea şi onoarea să fac asta.

„Niciodată n-am ieşit în faţa spectatorului cu lucrul neterminat”
- Care e cea mai mare satisfacţie a dumneavoastră?
- Muzica, evident, şi atunci când lucrez cu orchestra. Eu am urât tare mult somnul. Dacă mă întreabă cineva vreodată „ţi-e somn?”, eu de-odată spun că nu. Eu mă duc să mă culc fiindcă lumea se duce la culcare, dar nu fiindcă mi-i somn. Poate e o chestie anormală, ceva nu-i bine, dar mă deranjează somnul. Mie-mi place să lucrez, să fac totul bine. Niciodată n-am ieşit în faţa spectatorului cu lucrul neterminat, ci doar atunci când ştiu că am 100% procente de reuşită, că oricum doar atunci se obţin pe scenă măcar 70%-80%. Se ştie că suta nu se obţine niciodată pe scenă.

- Dar când aţi simţit cel mai puternic dragostea publicului?
- Bineînţeles că la înfiinţarea orchestrei Lăutarii. Apreciat am fost întotdeauna, dar de când am făcut orchestra am fost apreciat la cea mai înaltă scară. Şi profit de această ocazie pentru a mulţumi publicului, oriunde ar fi el. Niciodată n-o să răspund la întrebarea pe care o pun unii: „Unde e mai cald publicul, în Moldova sau în România?”. El e extraordinar peste tot. Unde m-am dus, peste tot am fost primit cu drag. Şi asta şi fiindcă muzica noastră populară are ceva ce numai Dumnezeu ştie. Ea poate vindeca omul de multe boli. Nu cred că ştiu vreo altă ţară unde muzica de baştină să vorbească mai frumos cu natura decât românul, el se adresează şi codrilor, şi florilor, şi munţilor... Aşa că avem o comoară foarte mare, pe care suntem datori să o îngrijim, să o transmitem mai departe nepoţilor şi strănepoţilor noştri.

„Mă bucur enorm că feciorul a moştenit meseria”
- Care a fost cel mai dificil moment din carieră?
- Te dezamăgeşte şi un prieten, o conducere, cei de sus, cei de jos... Viaţa nu e mereu în albastru, iar omul cu sufletul închis e un lucru greu. Am fost şi eu de multe ori aşa, dar atunci îmi găseam refugiu la ţară. Când trăia tata, Dumnezeu să-l ierte, mergeam şi-l ascultam cum cântă la vioară. Acum însă mai dau câte o fugă la Sovata, unde am o căsuţă de vacanţă şi mă pot recrea.

- Dar cine v-a fost aproape întotdeauna?
- Cel mai aproape de mine au fost întotdeauna soţia, copilul şi acum nepotul. Şi mă bucur enorm că feciorul a moştenit meseria. Soţia mea este cântăreaţă, lucrăm împreună de când am fost amândoi la şcoală, la Soroca. Acolo am întâlnit-o pentru prima oară. Era o fetiţă tânără, de 15 ani şi jumătate, cu două cosiţe frumoase şi părul lung până în pământ. O ţărancă adevărată, adică o moldoveancă autentică... Şi vă puteţi imagina că, dacă mi-a plăcut femeia autentică, muzica n-are cum să nu-mi placă tot cea autentică! De-atunci, de când ne-am îndrăgostit unul de celălalt, avem 42 de ani de când suntem împreună.

- ... o viaţă de om, aş zice.
- Exact. Şi la toată lumea aş dori să trăiască viaţa aşa cum am trăit-o eu alături de soţie. Şi să le dea copiilor tot ce le-am dat eu. Deşi Cornel a crescut, n-am trăit nici măcar o zi pentru mine, ci numai pentru ei. De fapt, trăiesc pentru toată familia.

„Până nu-i cumpăr eu un buchet de flori soţiei, nu mă las”
- Cu ce v-aţi cucerit soţia?
- Când am venit în prima zi la şcoală, la Soroca, ne-am dus la cules de prune, că aşa se făcea pe vremea aceea. Ea nu ştia că eu sunt violonist. Şi, de la o joacă, ne-am apropiat foarte tare, că şi sufletele parcă erau apropiate. La ei erau opt copii în casă, la noi tot opt, la ei greutăţi, la noi la fel. Şi când ea vorbea de ai ei, eu mă regăseam în situaţia prezentată, şi invers. Chiar dacă ea este din nordul Moldovei, iar eu din sud, ne povesteam unul altuia ce e acolo şi ce e dincolo, de parcă trăiam în ţări diferite (râde). Dar până la urmă dragostea noastră a fost cea mai importantă.

- Sunteţi romantic de fel? Cu ce-o surprindeţi pe soţie?
- Foarte romantic. Noi primim foarte multe flori la spectacole, dar până nu cumpăr eu un buchet, nu mă las. Mai ales că îi plac foarte mult crizantemele.

„N-aş spune că dirijez în familie, dar sunt foarte ascultat”
- Dirijaţi doar orchestra sau şi în familie?
- N-aş spune că dirijez în familie, dar sunt foarte ascultat, sunt un „metronom” al familiei, mulţi se ghidează după mine. Dar sunt cazuri diferite: pot să cedez, dar şi să ascult, căci şi soţia, şi nepotul sau copilul au o părere. Şi-atunci, eu găsesc cheia ca să putem face totul organizat.

- Care-i relaţia cu copilul şi nepotul? Sunteţi un părinte grijuliu? Foarte grijuliu?
- Extrem de grijuliu. Nu trec câteva ore în care să nu-i sun. Şi întotdeauna luăm cina şi prânzul împreună. Suntem cam tot timpul împreună, iar seara ne căutăm la telefon, să vedem care pe unde suntem.

- Ce faceţi în timpul liber?
- Meditez foarte mult la ce am de făcut.

- V-aţi gândit vreodată să daţi mustaţa jos? De când vă ştiu, tot aşa sunteţi?
- Niciodată. Cu vreo 30 de ani în urmă, am dat-o jos, şi toţi treceau pe stradă fără să mă salute (râde).

„În copilărie am fost destul plecat de acasă de Sărbători”
- Unde vă place să vă petreceţi vacanţele? Sau spuneţi-mi măcar unde aţi mers ultima oară?
- Ultima oară am fost la Barcelona. Iubesc să plec undeva în străinătate, cât se poate de departe de casă. Dacă ieşim acum pe stradă, nu pot să merg, că toată lumea mă opreşte. Nu spun că mă deranjează, dar ai nevoie de timpul tău.

- Sărbătorile de iarnă, de exemplu, unde le-aţi făcut?
- La munte, cu familia. Nu fac niciodată spectacole de Revelion, de Crăciun sau de Paşti. În copilărie am fost destul plecat de acasă de Sărbători.

- Ce obiceiuri respectaţi de Sărbători? Ce tradiţii din Moldova merită împărtăşite cu cititorii noştri?
- De obicei facem mâncăruri şi primim colindători acasă. Sărbătorile sunt identice, dar regret că multe s-au uitat.

- Ce planuri aveţi pentru mai târziu?
- Am multe gânduri frumoase. Am de făcut 18 CD-uri, multe festivaluri, mult de lucru la „O dată-n viaţă”, numai pentru sănătate mă rog mereu la Dumnezeu, că de lucru avem.

„Chiar şi la nuntă, un lăutar nu merge să cânte doar sârba, hora şi bătuta“

- În afară de muzica populară, ce alte genuri muzicale mai ascultaţi?
- Nu neapărat că ascultăm, dar şi cântăm muzică uşoară... de la Mozart, Bach, Ceaikovski, Paganini şi alţii, că noi peste tot unde am învăţat, chiar şi la Conservator, am făcut muzică clasică. Chiar şi la nuntă, un lăutar nu merge să cânte doar sârba, hora şi bătuta. Şi acesta e sfatul meu pentru toţi: să înveţe toate genurile, ca să ştie să răspundă cerinţelor şi întrebărilor în orice situaţie s-ar afla. Deci noi cântăm tot cu orchestra, de la cap la coadă.

12 lucruri pe care nu le ştiaţi despre artist

- Preferaţi natura sau televizorul?
- Natura.
- Dulce sau sărat?
- Dulce am mâncat când eram copil, acum prefer sărat.
- Sunteţi mai degrabă sedentar sau activ?
- Foarte activ.
- Preferaţi marea sau muntele?
- Şi marea, şi muntele.
- Sunteţi ruşinos sau nu?
- Chiar rău de tot. Multe lucruri am pierdut în viaţă din cauza ruşinii.
- Sunteţi credincios de fel?
- Foarte tare. De vreo două-trei ori pe săptămână merg şi la biserică.
- Vă consideraţi norocos sau ghinionist?
- Norocos.
- Mâncaţi orice găsiţi sau sunteţi la dietă mai tot timpul?
- Mănânc orice.
- Sunteţi autoritar sau răbdător?
- Pot răbda până la culme... Mie nu-mi place să vorbesc pe nimeni de rău, nu pot. Tata mi-a dat o educaţie extraordinară. Totuşi, dacă cineva mă jigneşte, pot să răspund.
- Sunteţi iubitor de animale? Le preferaţi mai degrabă pe acestea oamenilor?
- Am şi eu câini şi un motan pe nume Mozart. Şi animalul tot fiinţă este, dar omul rămâne om.
- Suportaţi mai uşor căldura sau frigul?
- Am suportat destul frigul, de mic copil, când am fost la nunţi. Ştiu ce înseamnă asta, aşa că prefer căldura.
- Bucureşti sau Chişinău?
- Chişinău nu e oraşul meu natal. Şi, sincer să spun, îmi place foarte mult Bucureştiul.