de Cătălina Tăgârţă

Voce caldă, suflet mare, vesel şi iubitor. Dar Ileana Ciuculete e chiar mai mult de atât. E o persoană credincioasă, o interpretă de muzică populară deosebită, care ne gâdilă auzul cu melodiile sale, în special cu cele de petrecere. Ileana şi-a deschis sufletul în faţa noastră, ne-a mărturisit cele mai arzătoare dorinţe, cum îi place să îşi petreacă timpul liber şi ce îi displace la unii dintre colegii de breaslă mai tineri.

„La 8 martie am împlinit 23 de ani de căsnicie”
- Doamna Ileana, când v-aţi descoperit vocaţia muzicală?
- Vocaţia muzicală am descoperit-o din perioada şcolii primare. Participam la toate serbările şi la sărbătorile satului, iar colectivul de profesori din comuna Vela, satul Gubaucea, Dolj, m-a încurajat, m-a promovat şi m-a sprijinit. Dar, pe lângă profesori, m-au sprijinit foarte mult şi părinţii. Uite, tatăl meu, spre exemplu, care era tâmplar, avea un difuzor în atelier, iar când o auzea cântând pe Maria Lătăreţu nota versurile cu creionul pe scândurile de lucru.

- Dar în familia dumneavoastră a mai cântat cineva?
- Nu.

- Când vă gândiţi la copilărie, ce amintiri dragi vă vin în minte?
- Am făcut parte dintr-o familie săracă, dar care m-a iubit foarte mult. Fiind multă vreme singură la părinţi, căci fratele meu a apărut abia mai târziu, îmi amintesc că eram iubită de toată lumea. Mi se spunea Rozica, fiindcă eram mai durdulie şi aveam obrajii rozalii.

- Ce alte porecle mai aveţi? Soţul, spre exemplu, cum vă alintă?
- Cornel îmi zice Zâna, Zânica.

- Şi dumneavoastră cum îl alintaţi?
- În momentele în care îl iubesc îi spun Lelică, în alte momente îi spun: Porcule, Măgarule şi, în cel mai rău caz, Nenorocitule (râde). La 8 martie am împlinit 23 de ani de căsnicie.

„Sfânta Fecioară mă iubeşte mult”
- Nunta a fost un cadou de Ziua Femeii sau...?!
- Nu. La 7 martie am făcut cununia civilă, iar la 8 martie a fost liberă Mănăstirea Caşin... N-a fost nimic aranjat.

- Ne povestiţi cum v-aţi cunoscut?
- Într-o zi ploioasă de toamnă. Eu eram la restaurantul „La Pescăruş”, împreună cu o prietenă, iar când am ieşit ne-am nimerit în acelaşi timp în faţa localului şi, cum pe vremea aceea nu erau foarte multe taxiuri, am fost nevoiţi să „împărţim” maşina. Iar în drum spre casă am schimbat câteva cuvinte. Aşa a fost să fie. Cornel nu îmi e doar soţ, de 23 de ani e şi „stâlpul meu de suţinere”, cunoaşte tot ce fac, între noi nu există secrete... Eu am trăit şi singură câţiva ani, i-am explicat tot ce am făcut sau n-am făcut, aşa că nu-mi este teamă să răspund oriunde şi oricând. Dumnezeu e martor, căci pe oameni îi poţi minţi, dar pe El nu. Sfânta Fecioară mă iubeşte atât de mult, simt asta.

„În copilărie tânjeam foarte mult după rochiţe”
- Să revenim la copilărie! Deci părinţii v-au sprijinit să urmaţi acest drum...
- Da. Mă iubeau foarte mult, mai ales tata. Când pleca undeva, chiar dacă nu avea un ban în buzunar, tot îmi aducea ceva, o bomboană cât de mică. În copilărie tânjeam foarte mult după rochiţe, că trebuia să mă prezint la cântări, care în perioada aceea erau destul de dese. Dar pentru rochiţe trebuia să aştept Paştele, ziua mea ori Crăciunul, iar chestia asta m-a disperat... De aceea am o fobie teribilă pentru zilele acestea. Chiar şi acum, când mă întreabă cineva „ce cadou aţi primit de Crăciun?”, parcă mi se zgribuleşte pielea.

- Acum aveţi haine multe? Sunteţi genul de persoană care intră în toate magazinele ce-i ies în cale?
- Da. Am chiar şi haine pe care nu le-am îmbrăcat... Şi îţi mărturisesc că sunt curioasă, pofticioasă, dar îmi place să cred că în limite normale.

„Ion Dolănescu a vrut să-mi fie naş de cununie”
- Apropo de pofte, cum staţi la capitolul diete?
- Nu am urmat niciodată diete. Ţinem cele patru posturi pe an - nu neapărat din punct de vedere religios, ci mai ales al sănătăţii. Am perioade în care slăbesc, mă îngraş... Dar când vine postul începem cu aşa fericire, că putem merge chiar la mese festive fără niciun fel de probleme. Dacă mănânc un colţ de pâine şi beau un pahar cu vin e suficient. În rest, legume: cartofi, varză, fasole...

- În copilărie, pe lângă Maria Lătăreţu, care mai erau idolii dumneavoastră?
- Ion Dolănescu, Maria Ciobanu... De altfel, Ion Dolănescu a vrut să-mi fie naş de cununie, dar, cum nu era singurul artist care-mi făcuse propunerea, pentru a nu fi nevoită să aleg între ei, am ales pe cineva din afara domeniului artistic.

„Anul trecut am scos al 30-lea disc”
- Când a avut loc debutul oficial?
- Am fost descoperită de renumiţii lăutari din familia Piculeaţă, de la care am luat primele lecţii de tehnică interpretativă. Iar mai târziu am fost angajată, la 14 ani, cu dispensă de vârstă la Filarmonica Oltenia din Craiova. La un spectacol organizat la Drobeta-Turnu Severin, în care a lipsit Maria Ciobanu, am cântat pentru prima oară pe scenă cu Ion Dolănescu, lucru care m-a ambiţionat foarte mult să merg mai departe. La 16 ani am avut prima imprimare la Radio Craiova (cu piesa „Mi-e dor, măicuţă, de tine”), apoi am fost preluată de Electrecord, a urmat Alfa Sound, Media Pro Music, mai nou, Roton. Activitatea discografică şi publicul m-au susţinut foarte tare.

- Câte albume aveţi până acum?
- Anul trecut, în septembrie, am scos al 30-lea disc, intitulat „Din Timoc la Chişinău”, imprimat cu bandul Slobodan Peca din Serbia şi cu Orchestra Fraţilor Advahov de la Chişinău.

- Ştiu că aţi primit şi Discul de Aur...
- De-a lungul carierei am primit un Disc de Aur la Alfa Sound, două Discuri de Aur şi unul de Platină la Media Pro. Dar pe vremea aceea vânzările mergeau foarte bine. Acum totul s-a denaturat din cauza internetului.

„Nu iubesc singurătatea şi nu forţez inspiraţia”
- Era mai bine înainte de ’89?
- Eu zic că era la fel. În general, cine se plânge acum sau e nostalgic are o problemă. Nici acum nu vine totul pe tavă, trebuie să te descurci. Eu, oriunde aş merge, am în maşină un reportofon şi un carnet pe care scriu versuri. Mă doare foarte tare că mulţi din generaţia mai tânără au început să fure melodii şi apoi spun nonşalanţi „N-am ştiut că e a dumneavoastră...”.

- Pentru a vă inspira, simţiţi nevoia să staţi în natură, să vă izolaţi de agitaţia din Capitală?
- Nu-mi place singurătatea, iar inspiraţia nu o forţez. Noi întotdeauna am îmbinat utilul cu plăcutul. Dacă mergem pentru o cântare în Italia, în Spania sau într-o zonă care ne place, mai rămânem două zile după eveniment, să ne relaxăm, mai ales că noi circulăm cu maşina. Am fobie de avioane. În plus, nu-mi place să trăiesc tensionat.

„Ador filmele indiene, spre dezamăgirea soţului”
- Ce pasiuni mai aveţi, în afară de muzică?
- Destul de puţine. De exemplu, ador filmele indiene - spre dezamăgirea soţului -, dar suntem de acord cu filmele turceşti cu teme istorice.

- Cum e Ileana Ciuculete acasă, departe de ochii publicului?
- După cum zice soţul, sunt tipicară. Văd imediat dacă ceva nu e la locul lui (zâmbeşte). Îmi mai place să gătesc absolut orice. Nu-mi place însă să vorbesc la telefon. Când urc pe scenă, oricât aş fi de bolnavă, îmi dă Dumnezeu atâta putere, că mă încarc cu energie aproape pentru un an. Atâta voinţă şi dragoste am faţă de public. Îmi place să spun că Dumnezeu mi-a dat darul de a cânta, dar publicul a fost cel care m-a îmbrăţişat. Cine m-a iubit, slavă Domnului, sper să mă iubească şi de acum încolo. Acum este vremea mea, aşa mă simt. Spre exemplu, am strâns zeci de mii de vizualizări pe internet cu melodia „De mică am plecat de-acasă”, de pe CD-ul nou. Şi, legat de internet, aş vrea să spun că eu nu am site, ci doar filmuleţe pe youtube. Cu toate astea, există site-uri cu numele meu, unde se pare că aş şi răspunde oamenilor. Am să iau legătura cu un avocat, să văd cine este în spatele acestora.

„Mie-mi place concurenţa, dar cea loială, nu furtişagurile”
- În afară de soţ, cine vă mai este aproape?
- Avem prieteni, dar nu foarte mulţi, că am avut şi dezamăgiri din partea lor. Elena Merişoreanu, spre exemplu, ne e foarte apropiată. E o fire mai deschisă, ne cunoaştem de când ne-am căsătorit. Şi mama e alături de mine, deşi nu ne vedem foarte des, că e departe, dar vorbim la telefon. O iubesc foarte mult. Şi după tata am suferit foarte mult. Mămica era mai aspră, la doar 9 ani ţin minte că mă trezea la 3:00 noaptea să mă duc cu ea la tăiat de coceni, iar la 4 ani mă învăţa să spăl la lighean. Mama e acum copilul nostru, ea trebuie să se odihnească, să asculte, să i se dea ce are nevoie.

- Apropo de copii, sunteţi alături de soţul dumneavoastră de foarte multă vreme. Nu v-aţi dorit un copil împreună?
- A fost o încercare, în 1994... dar am pierdut sarcina, din cauza frigului, într-un turneu în Dolj. Apoi, am fost ocupaţi şi nu s-a mai pus problema să avem un bebe.

- Ce vă doriţi pentru viitor?
- Sănătate şi linişte, dar asta o doresc la toată lumea. Cum am mai spus, cea mai mare plecăciune, după Dumnezeu, o fac în faţa publicului. Când sunt pe scenă nu sunt soţie, nu sunt copilul nimănui, nu depind de nimeni. Nu sunt a bărbatului, a mamei, a nimănui... sunt doar a publicului. Poate face oricine ce vrea şi să zică ce vrea. Că destui mă blamează, dar asta e... Mie-mi place concurenţa, dar cea loială, nu furtişagurile. Ştii de ce? Că te mobilizează!

„Sunt de trei ori mândră de activitatea artistică“

- Trei lucruri de care sunteţi mândră!
- De activitatea artistică sunt mândră de trei ori...

- Dacă aţi găsi mâine peştişorul de aur, care ar fi cele trei dorinţe pe care aţi vrea să vi le împlinească?
- Dacă îmi permiţi, îţi spun un banc pe tema asta. Un lăutar pescuia şi a prins peştele de aur, care i-a zis: „Haide bă, oi fi eu peştele de aur, dar nu mă iei pe mine cu trei dorinţe, îţi îndeplinesc una şi, gata, mă laşi în pace!” Dorinţa a fost să fie pace în Afganistan. Şi peştele a zis: „Domnule, ştii ce, eu sunt regele peştilor din România, aşa că lasă-mă în pace cu Afganistanul tău! Zi şi tu altă dorinţă!”... Şi atunci lăutarul i-a spus: „Ştii, eu sunt lăutar, muzicant. Fă şi tu să fie pace între noi, să nu ne mai certăm, să nu ne mai urâm unul pe altul!”. Când a auzit aşa, peştele, furios: „Unde ziceai că e Afganistanul ăla...?”. Deci asta vreau, să fie mai mult respect. Nu se impune să furi din repertoriul cuiva, să vii la un eveniment şi să bârfeşti pe la spate, să cauţi cu tot dinadinsul să dai pe cineva afară dintr-o anumită zonă... Eu niciodată n-am bătut la uşa nimănui, dar, cu toate astea, din varii motive, de 12 ani nu am mai cântat în regiunea în care m-am născut.

- Totuşi, care ar fi celelalte două dorinţe? Poate e ceva legat de cei doi băieţi din prima căsătorie?
- Am avut nişte probleme de concepţie cu ei şi nu aş vrea să comentez.

10 lucruri neştiute

- Preferaţi muntele sau marea?
- Muntele. La mare nu prea mă simt în largul meu, deşi aerosolii mi-ar face bine.

- Care e piesa cea mai cerută la petreceri, la nunţi?
- Nu există nuntă la care să nu cânt „Cine cu mine petrece”, „Asta-i nunta anului”, „Ciorbă de curcan”. Repertoriul e destul de bogat.

- Aţi cântat în duet cu Andra, Puiu Codreanu, Nelu Ploieşteanu, Anica Ganţu, Claudia Torop... Mai e cineva cu care vă doriţi să urcaţi pe scenă?
- Eu am multe colaborări, că-s deschisă. Dar să ştiţi că nu îmi doresc nimic în mod special, lucrurile vin de la sine.

- Un moment penibil din carieră?
- La debutul carierei, când am cântat cu Ion Dolănescu, mi-a căzut un cercel şi am vrut să plâng. Altădată mi s-a rupt tocul pe scenă sau am căzut în sala de spectacol, împreună cu Alina Sorescu. Noroc că n-am păţit nimic.

- Apropo de ruperea tocului... Şi în viaţa de zi cu zi sunteţi tot aşa elegantă ca pe scenă sau mai sportivă?
- Fiindcă toată viaţa am purtat tocuri, şi când merg la imprimări simt nevoia să fiu tot aşa, la înălţime. Altfel nu mă simt în largul meu. Dar, apropo de sport, când locuiam la bloc îmi doream casă cu scară interioară, iar acum o urăsc. Dar Cornel râde de mine: „Lasă, Zânica, faci sport!”

- Cea mai mare surpriză din partea publicului?
- Aplauzele oamenilor. Din asta mă „hrănesc” cel mai bine. Astea m-au menţinut: discurile şi primirea publicului.

- Cel mai mare sacrificiu?
- Nu-l iau chiar aşa, dar mereu am spus: singurul căruia îi datorez totul e Dumnezeu, apoi publicul, iar familia abia pe locul trei. Dar orice artist integru ar face aşa, căci, dacă nu eşti dedicat...

- Aveţi vreun regret?
- Îmi place să spun: regret ce n-am făcut, nu ce am făcut!

- Şi ce n-aţi făcut?
- În viaţă omul poate să corecteze multe, referitor la lucrurile prin care a trecut, dar nu se mai poate reveni...

- Sunteţi o fire romantică?
- Da. Ador florile, îmi plac dulcegăriile, vorbele dulci, jocurile... Unii oameni gândesc că intervine rutina, dar gândiţi-vă că, de când ne-am cunoscut, am decis să se ocupe Cornel de impresarierea mea, ca să rămânem împreună. Şi de atâţia ani ne culcăm şi ne trezim împreună...

- Cel mai greu moment din viaţă?
- Când l-am pierdut pe tata. A fost o lovitură neaşteptată, mai ales că era perfect sănătos. Dar a făcut infarct. Eram la o nuntă în Serbia şi fratele a venit după noi să ne anunţe... a fost un şoc...