Căpitanul Lupan din filmul „Toate pânzele sus” i-a dat aură de legendă, apoi am fost cuceriţi, încet, încet, de frumuseţea, sensibilitatea, sufletul său generos, de firea lui de poet. Aşa l-aş putea descrie în câteva cuvinte pe Ion Besoiu, un om care a trăit ororile războiului, reuşind să nu se piardă cu firea, deşi uneori mai întrevezi în ochii săi o lacrimă ce se încăpăţânează să nu-şi dea drumul pe obraz. Are o biografie extraordinară, ca a unui scriitor călător, neliniştit, pe care acum mi-o destăinuie de parcă ar fi trăit-o altcineva în locul său.

"Sibiul e universul meu”

  Plin de vervă, dar emoţionant în acelaşi timp, Ion Besoiu, unul dintre cei mai buni actori pe care îi are România, nu se deosebeşte cu nimic de formula cu care ne-a obişnuit pe micul ecran, având mereu ceva de povestit despre sine sau despre alţii. Iar când subiectul îi este aproape de suflet, indiferent dacă este vorba despre viaţa sa ori despre televiziune, totul se transformă într-o poveste cu final deschis. „Eu spun că am un fel de fudulie caraghioasă: de câte ori mă întreabă cineva de unde sunt, spun că de undeva dinspre Elveţia, adică de la Sibiu. Sibiul e universul meu, chiar dacă de 40 de ani stau la Bucureşti”, îşi începe actorul istorisirea. Se ascunde sub privirea-i când blândă, când foarte tăioasă, zâmbeşte ca un ştrengar la vreo amintire venită de undeva, din adâncuri, apoi redevine cel de dinainte, extrem de atent la tot ce-i în jurul său, ca şi cum ar

interpreta unul dintre rolurile dragi. „Eram elev, când Mircea Mureşan, cu care am rămas foarte bun prieten, a fost luat în armată. El era actor la teatrul din Sibiu, coleg cu fratele meu mai mare, Avram. Se juca piesa «Argilă şi porţelan» şi trebuia să-l înlocuiască cineva. S-au gândit la mine. Le-a plăcut cum am jucat şi mi-au zis: «Rămâi cu noi!». Mai târziu am dat la Academia de Teatru şi Muzică din Sibiu, pentru că-mi plăcea să scriu poezii şi aş fi vrut să învăţ să le recit fetelor. Aşa am ajuns eu actor, deşi îmi doream să devin ofiţer de marină sauprofesor de literatură comparată. Dar am căpătat poate cea mai frumoasă pasiune: cea pentru istorie. Magister Vitae, aşa spune Herodot”, mărturiseşte maestrul.

"Luminiţa era sufletul meu…”

  Casa lui Ion Besoiu, locul întâlnirii noastre, păstrează un aer misterios… E atât de multă linişte, încât mă tem că până şi pietricica aruncată pe caldarâm ar putea face să dispară toată această frumuseţe tăcută. Totul este familiar aici, de parcă te-ai afla într-un salon princiar, deşi domnul Besoiu se scuză de dezordinea ordonată, aş spune eu, pe motiv că e văduv acum. „Soţia mea, oftează actorul, şi-a dorit foarte mult casa aceasta. Se îndrăgostise iremediabil de cum a văzut-o şi n-am rezistat să nu o cumpăr. Cu vocea tremurândă, Ion Besoiu încearcă să uite clipa în care soţia sa a fost chemată la dreapta Domnului. Totul s-a întâmplat parcă într-o clipă, apoi şi-a strâns lacrimile în buzunarul de la piept şi a încercat să meargă mai departe. „Luminiţa Besoiu. Aşa se numea soţia mea“, şopteşte stins maestrul, în timp ce, dintr-o fotografie aşezată la loc de cinste în casă, ne zâmbeşte cald o femeie frumoasă. „Era un om extraordinar, de o frumuseţe fizică şi spirituală ieşită din comun, cu o imensă influenţă benefică asupra mea. Avea mare grijă ce să aleg şi la ce să renunţ. A lucrat în televiziune. Era sufletul meu. A trecut un an şi opt luni de când ea nu mai e. La un moment dat mi s-a zguduit credinţa în Dumnezeu. Mult m-a mângâiat Prea Fericitul Daniel, de la care am auzit o predică extraordinară despre simbolul crucii. Crucea a fost dată de Dumnezeu să fie dusă pe Dealul Căpăţânii ca să ne chinuim pentru mântuire”. Moartea, ca şi viaţa sunt doar taine ale divinităţii: venim pe lume, nu ştim de ce, apoi plecăm fără să ştim unde. Dar durerea despărţirii de cel drag nu poate fi descrisă în cuvinte. Ea i-a spart sufletul omului Ion Besoiu în mii de bucăţi, iar artistul, oricât de mult ar încerca să le adune într-un nou puzzle, nu poate. Şi-atunci intervine uitarea. „Unul dintre păcate e să-ţi pierzi nădejdea. Dacă faci asta, înseamnă că ai căzut sub cruce. E nedrept ce s-a întâmplat! Dar asta e lucrarea lui Dumnezeu. El ştie ce să facă cu fiecare dintre noi”, se destăinuie maestrul. Aş vrea să-mi mai povestească despre iubirea vieţii sale, doamna din poza alăturată, dar îi este prea greu. Are ochii plini de lacrimi, dar vrea să alunge durerea spunând simplu: „Merg până în bucătărie, să nu se ardă cartofii”.

"Când s-a cedat Ardealul am îngenuncheat pe stradă”

  Dintr-o dată intrăm într-o lume idilică, cu case cu muşcate la fereastră, murgi năvalnici, ierni cu zăpezi cât casa şi bunici fantastici. Parcă îl văd copilărind în Sibiul mult iubit, locul de care va fi veşnic atras magnetic, lăsându-se răsfăţat de căldura blândă a soarelui. „Copilăria mea a fost frumoasă, dincolo de toate ororile războiului. Mama se mira când am ajuns actor, pentru că spunea că până la vârsta de 2 ani am fost un copil cuminte. După aceea am avut şi capul spart, am pierdut şi un pantof cumpărat de Paşte, pentru că la o partidă de fotbal l-am pus în dreptul porţii şi mi s-a furat. Mai tânjeam uneori după un corn uns cu unt şi miere, dar am avut o copilărie fericită. Însă şi mie, şi fratelui meu ne era de ajuns ce aveam pe masă. Când s-a cedat Ardealul, eram cu mama şi am îngenuncheat pe stradă. Eu aveam un mare respect pentru armată. Tot oraşul a îngenuncheat atunci. Mi-amintesc că mergeam şi aşteptam trenurile cu răniţi şi căram tărgile. Ce-am văzut acolo nu se poate spune în cuvinte. Cât sânge, câţi oameni! Erau bandajaţi cu hârtie igienică, fără mâini şi picioare. Şi toţi strigau acelaşi cuvânt: mamă! Era vaietul suprem. Prima dată am vomat, apoi m-am obişnuit. Aveam doar 14 ani. După aceea a venit foametea. Plecam cu trenul. Trenul foametei. Apoi mergeam de la Caracal spre Vişina Veche 16 kilometri pe jos şi veneam cu sacii răsuciţi. Doi inşi căram sacii, apoi alţii rămâneau cu restul. Veneam cu făină pentru pâine şi dădeam şi celorlalţi. N-a fost uşor. Când au plecat ruşii, Sibiul era plin de cazărmi ce au intrat în reparaţii. Am muncit şi din banii câştigaţi mi-am făcut atunci o pereche de pantaloni şi două cămăşi”, îşi aminteşte Ion Besoiu. Sărăcie, şiroaiele de sânge ce ţâşneau înfricoşător din trupul schilodit al muribunzilor şi strigăte de groază. Război. Un pol al Iadului. Oricum ar fi, o călătorie în lumea războiului este, în mod clar, o experienţă ce te marchează pentru totdeauna.

"Mama m-a învăţat cum să respect o femeie”

  Lecţia pe care copilăria i-a dat-o a fost să preţuiască viaţa. Totul pare un episod trăit parcă ieri: „Tata a plecat pe front în 1941 şi mi-a spus că trebuie să am grijă de mama, că eu sunt bărbatul în casă. Am adorat-o pe mama. Când m-am întors de la Cannes (n.n. - cu filmul «Răscoala»), le-am povestit părinţilor şi, fără să-mi dau seama, mi-am aprins o ţigară. Iar mama mi-a spus: «Fumezi în faţa mea?!» Şi de ruşine am plecat. Mama era frumoasă şi mi-amintesc un episod tulburător. O verişoară de-a mea născuse şi mama m-a dus la ea la spital, să vedem copilul. Am trecut prin faţa sălii de travaliu şi am auzit nişte urlete îngrozitoare. Mama m-a ţinut acolo mult timp, deşi mi-era frică. Mi-a zis atunci să învăţ de ce trebuie să respect o femeie. Pentru mine, femeile sunt ceva extraordinar. Oamenii greu găsesc sufletul-pereche. Şi dacă îl găseşti trebuie să ştii să-l ţii lângă tine.”

"La mine, Sărbătorile au fost odată”

  Ajunul Crăciunului, cu zăpada până la glezne, era momentul când sufletul actorului zbura fără voie şi fără greutate, înălţându-se spre lumi necunoscute. Era momentul când, deşi sărăcia bătea la uşă, toată lumea avea pe masă bunătăţi strânse cu multă trudă de-a lungul anului, iar broboadele, brâurile şi catrinţele frumos colorate mărturiseau o bună-cuviinţă moştenită din strămoşi. Printre gene, amintirea învie într-o lacrimă comoară sfântă a Crăciunului din copilărie, comoară uitată între petale de pagini de viaţă. „Mi-amintesc de un dar primit de la Moş Crăciun: o sabie de ciocolată. Nişte prieteni mi-au băgat în cap altădată să-l pândesc pe Moş Crăciun. Am stat eu cât am stat, dar până la urmă am adormit. La mine, Sărbătorile au fost odată. Acum trăiesc cu nostalgie. Am prieteni la Sibiu, dar mă voi duce la Bogdan Luca Avram. Omul acesta mi-a spus odată un lucru pe care nu-l voi uita niciodată: «Tu eşti condamnat de mine la viaţă». Anii trec repede şi cine nu i-a trăit frumos regretă. Trebuie să faci efortul de a-i trăi frumos. Cine are prieteni e un om bogat. Iar eu sunt un om bogat”, spune cu glas încet actorul. Privindu-l îţi dai seama cât de păgubiţi au fost aceia care n-au gustat niciodată inefabilul unui Ajun de Crăciun din Ardeal, cu toate câte au fost şi vor veni.

"Mi-am dorit o fetiţă”

  A iubi un copil înseamnă a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel, încât să nu trăieşti şi să nu gândeşti decât pentru a o face fericită. „Nu pot să definesc sentimentul de tată. Îl ai de când odorul tău e în pântecul mamei. Cu ivirea unui copil, viaţa, Sărbătorile, capătă o altă semnificaţie. Fiica mea, Ioana Bogdana, a terminat Dreptul. E o fată frumoasă, care a intrat în avocatură, iar acum este consilier juridic. Eu mi-am dorit o fetiţă, iar acum fetiţa mea are 29 de ani. Sunt cel mai fericit, pentru că a moştenit de la mine patima istoriei. Se spune că cine n-a sădit un pom şi n-a făcut un copil a trăit degeaba pe pământ. Eu vă recomand cu căldură să faceţi copii, dar, din păcate, în vremurile astea e tot mai greu”, mărturiseşte Ion Besoiu. Maestrul n-are timp să viseze. Acum are „nişte proiecte de la Tocilescu, să joc un spectacol cu Radu Beligan. E un spectacol în două personaje”. Şi dacă-l va accepta maestrul va fi un om fericit.

"Se spune că cine n-a sădit un pom şi n-a făcut un copil a trăit degeaba pe Pământ. Eu vă recomand cu căldură să faceţi copii!”

58 de ani de carieră

  Ion Besoiu a debutat în 1950, dar consacrarea a venit abia după turnarea filmului „Toate pânzele sus”, în regia lui Mircea Mureşan, în care a avut ca parteneri mari actori ca Ilarion Ciobanu şi Jean Constantin. Timp de 16 ani a jucat pe scena Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, după care s-a mutat la Bucureşti, unde a jucat la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra” şi a fost, ulterior, 12 ani, director. Activitatea sa cinematografică este impresionantă: „Furtuna”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Haiducii”, „Răscoala”, „Mihai Viteazul”, „Ciprian Porumbescu”, „Păcală”, „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii”, „Ultima noapte de dragoste”, „Lumini şi umbre” şi multe alte filme. În 2001 a fost declarat cetăţean de onoare al oraşului Sibiu, iar în 2002 a primit Premiul de Excelenţă al Cinematografiei Române. Ion Besoiu este preşedinte executiv al Fundaţiei „Sibiul Vechi. Sibiu - Hermannstadt”, asociaţie ce îi ajută pe tinerii talentaţi şi care oferă premii etnografilor.

"Anii trec repede şi cine nu i-a trăit frumos regretă. Trebuie să faci efortul de a-i trăi frumos. Cine are prieteni e un om bogat. Iar eu sunt un om bogat”