de Gabriela Niculescu

Pe Adrian Văncică îl vedeți în fiecare joi, la Pro TV, de la ora 20:30, în serialul „Las Fierbinţi”, în care-l interpretează magistral pe bețivul Celentano. Îl puteți urmări și în numeroase piese de teatru pe „scândura” de la Nottara și în turnee naționale de stand-up comedy, alături de Mihai Bobonete. Adrian Văncică este iubit de toată lumea, pentru că este un om franc, deschis, modest și talentat. Are două fiice după care este înnebunit, Thea, care împlinește 6 ani în această lună, și Mara, care a sărbătorit împlinirea a 4 ani chiar în luna mărțișorului. Despre stand-up comedy, bucuriile și frământările sale citiți în rândurile ce urmează.

„M-am apucat de stand-up comedy când nu prea aveam nimic de făcut”

- Faci stand-up comedy de aproape cinci ani. Cum te-ai apucat de asta?

- De mai mult de cinci ani chiar. M-am apucat într-o perioadă în care nu prea aveam mai nimic de făcut. Adică făceam un pic teatru, un pic film şi... cam atât. Într-un fel am descoperit genul mergând într-un club şi mi-am zis să încerc şi eu. Pentru cine nu a fost la un show de stand-up, văzut live, e greu să descriu sentimentul pe care îl încerci: e o atmosferă incredibilă, o sală plină cu oameni puşi pe râs, iar toate aceste „ingrediente” îţi dau o energie incredibilă.

- Sunt tot mai mulţi cei care se apucă de stand-up, unii mai buni, alţii mai puţin buni. Ce-ţi trebuie pentru a avea priză la public?

- Farmec, glume bune, dar şi ceea ce se cheamă „delivery” în limbaj specific de stand-up, adică degeaba ai glume bune, dacă le „dai” prost.

- Ai avut vreo seară nereuşită de stand-up?

- Da, bineînţeles. Mai ales la început sunt multe seri din astea. Dar nu trebuie să renunţi. Pentru că sunt actor, ştiu că drumul nu e uşor în orice ai încerca să faci şi că îţi trebuie perseverenţă. Nu trebuie să te marcheze foarte tare o seară nereuşită. Făcând lucruri îţi dai seama, de fapt, că poate a fost vina ta că erai obosit sau poate că ai avut un public prea sofisticat. În orice caz, nu trebuie să renunţi. Iar eu cred că e loc de şi mai mulţi oameni care să facă treaba asta.

„Sunt mulţi care vin să-l vadă pe Celentano, însă, surpriză, nu au parte de el”

- Ştiu că eşti în turneu cu stand-up comedy alături de Bobonete. Povesteşte-mi câteva momente memorabile, te rog! Ştiu că sunt sute, dar mi-ar plăcea să ştie şi spectatorii care sunt impresiile voastre după întâlnirea cu ei.

- De fiecare dată în show-urile noastre povestim ce s-a mai întâmplat prin turneu, aşa că ar însemna să vă divulg o parte dintre numerele mele de stand-up. Mai bine veniţi la spectacol. Acum suntem într-o pauză, pentru că am reluat filmările pentru noul sezon „Las Fierbinţi”, dar vom pleca iar în turneu cu stand-up comedy.

- Spune-mi cinci motive pentru care ar trebui să vină oamenii să vă vadă în show-urile de stand-up comedy.

- Un spectacol bun de stand-up e genul de show la care râzi. La teatru poţi să mergi şi să nu râzi, la un stand-up bun însă cu siguranţă mergi şi râzi. Un alt motiv ar fi atmosfera, care nu se poate simţi decât acolo, pe viu, câteodată e ca pe stadion, însă nu în sensul negativ. Plus că se atacă probleme pe care le are toată lumea, subiecte cu care ei, spectatorii, se întâlnesc, nu vorbim acolo despre lucruri neştiute de nimeni. Evident, toate sunt abordate din punctul nostru de vedere, abordare care prin natura noastră comică devine şi ea inedită.

- De anul trecut şi până acum aţi cutreierat cam toată ţara. Unde ţi-a plăcut cel mai mult, unde e cel mai deschis şi primitor public?

- În multe orașe am întâlnit un astfel de public. La Constanţa, Sibiu, Iaşi, Cluj... sunt foarte multe. De fapt, sunt puţine alea în care publicul nu a venit deschis la întâlnirea cu noi.

- Se întâmplă ca spectatorii de stand-up să îl ceară pe Celentano?

- Da. Şi sunt mulţi care pentru asta vin, însă, surpriză, nu au parte de el.

„Îmi doresc să nu stric ce am”

- Care sunt, pentru tine, aspectele bune, dar și cele neplăcute ale celebrităţii?

- Cel mai plăcut e că merg pe stradă şi oamenii se uită la mine şi zâmbesc. Neplăcut e uneori faptul că deodată sunt prieten cu toată lumea, pentru că eu le intru în case în fiecare joi seară şi am un personaj atât de simpatic, unii oameni au sentimentul că suntem prieteni, că le aparţin, de parcă aseară am mâncat împreună floricele la film. Ceea ce la un moment dat poate fi obositor, dar nu mă vait, să nu se înţeleagă greşit.

- A existat vreun moment din viaţa ta când ţi-ai dorit să nu fii persoană publică?

- Nu, nu a existat niciun astfel de moment. Îmi place cum sunt, ce sunt, îmi asum ce sunt şi cred că am învăţat regulile. Nicio clipă nu am regretat.

- Care a fost cea mai recentă vacanţă a ta şi pe ce meleaguri ţi-ai încărcat bateriile?

- Cea mai recentă a fost cea din ianuarie, am petrecut Crăciunul şi Anul Nou acasă, cu copiii, după care eu şi soţia am plecat o săptămână la Berlin şi la Amsterdam.

- Cum începe şi cum se sfârşeşte o zi reuşită pentru tine?

- Pentru mine o zi bună începe cu fetele mele zâmbind şi se termină cu fetele mele adormind în timp ce le citesc o poveste.

- Care e cea mai arzătoare dorinţă a ta?

- Să nu stric ce am.

- De ce ţi-e frică?

- De singurătate.

„Am obiecte cu o mare încărcătură emoţională, dar nu fac o dramă dacă le pierd”

- Ce lucruri iubeşti cel mai mult?

- Nu mă ataşez de lucruri, pot să pierd orice lucru. Am în viaţa mea obiecte cu o mare încărcătură emoţională, dar nu fac o dramă dacă le pierd sau dacă se strică.

- Ce le pasionează pe fiicele tale? Spre ce sunt orientate?

- Thea e pricepută la făcut şi desfăcut maşinuţe şi roboţei, are o gândire inginerească, intuiesc asta acum. În acelaşi timp, e şi talentată, desenează frumos, face lucruri foarte frumoase. Iar cea mică, Mara, e surprinzător de inteligentă, e foarte deşteaptă, îmi dă răspunsuri care mă surprind. La cei 4 ani ai ei foloseşte cuvinte ca „eficient” sau „hidratare”, ţine minte cuvinte grele şi le foloseşte cum trebuie în contextul corect.

- Care sunt cele mai de preţ sfaturi pe care le oferi fiicelor tale?

- Cred că sunt prea mici acum ca să le dau sfaturi grele, de viaţă.

- Care a fost cel mai recent cadou oferit soţiei tale?

- I-am luat flori de 8 Martie, și de peste tot pe unde merg îi iau câte ceva.

„Remediu împotriva depresiei: starea de îndrăgostit”

- Cum împărţiţi treburile gospodăreşti?

- Nevasta mea face cam tot. Mai puţin să desfacă borcanele cu zacuscă, pe care le desfac eu. (Râde!) Să ştii că ne împărţim ca o familie normală, după programul fiecăruia. Aşa cum am văzut în familiile noastre. Iar mie îmi place să stau cu copiii.

- Ce ai face dacă ai fi pentru o zi preşedintele țării?

- Nu ştiu câtă putere are el, mai multă are primul-ministru. Dacă aş fi preşedinte, aş pune mai mult accent pe ce nu s-a făcut: sănătate, educaţie, cultură. Pe lucruri care sunt vitale şi nimeni nu vrea să le înţeleagă - spitale, şcoli, săli de spectacole...

- În ce piese te mai putem urmări la Teatrul Nottara?

- În „Metoda”, „Zeul măcelului”, „Vacanţă în Guadelupa”, „Scandal la operă”, „39 de trepte” și „Hangiţa”.

- Oferă-ne, te rog, un remediu împotriva depresiei.

- Un remediu de moment ar fi un show reuşit de stand-up. Un remediu pe termen lung, de fapt o recomandare, ar fi starea de îndrăgostit. Vă găsiți dumneavoastră de ce să vă îndrăgostiţi.

„M-am îndrăgostit de meseria de clovn, mi-ar plăcea să o fac la un moment dat“

- De unde vine pasiunea ta pentru clovni, în cât timp ai adunat cele peste 200 de modele şi de unde provin?

- Pasiunea pentru clovni a apărut undeva prin 2002, când am mers într-un parc de distracţii în Coreea. Acolo am avut doi prieteni buni din Ucraina, cu care încă păstrez legătura, doi clovni extraordinar de talentaţi. Şi ei m-au învăţat să jonglez, am învăţat logica unui clovn, m-am îndrăgostit de meseria asta, pe care mi-ar plăcea să o fac la un moment dat. Apoi am venit în ţară şi am pregătit un moment după piesa „Angajare de clovn” a lui Matei Vişniec, pentru Gala tânărului actor, pe care am şi câştigat-o atunci cu numărul acela. Ca să revin la întrebarea ta, am foarte mulţi clovni din foarte multe locuri, pe unde mă duc şi găsesc, îmi cumpăr. Am de la Veneţia, din sticlă de Murano, am de porţelan, de argint... Iar prietenii care îmi cunosc această pasiune îmi cumpără atunci când merg în vacanţe.

„Pentru mine o zi bună începe cu fetele mele zâmbind şi se termină cu fetele mele adormind în timp ce le citesc o poveste“

„În timpul liber îmi «spăl creierul» cu jocuri pe diferite console“

- Ce pasiuni ai, ce-ţi place să faci în timpul liber?

- În timpul liber îmi „spăl creierul” cu jocuri pe diferite console. Dacă citesc, citesc cu un scop, dacă scriu, scriu pentru stand-up sau ce mai scriu eu, deci ăsta nu e timp liber pentru mine. Şi nici timpul petrecut cu fetele mele nu e timp liber, pentru că eu iau în serios creşterea unui copil, am citit şi cărţi despre creşterea și psihologia copiilor. Acum suntem în perioada în care am găsit şcoala potrivită pentru cea mare şi încerc să o pregătesc pentru această schimbare, ea urmând să meargă la clasa pregătitoare de la școala Butterfly din toamnă. Şi i-am prezentat toată chestia asta cu mersul la şcoală ca pe un premiu.

- Ştiu că ai avut ceva bătăi de cap până ai decis ce şcoală să alegi...

- Când iei o hotărâre pentru tine şi nu iese bine, aia e, ai ales greşit. Când alegi pentru altul şi iese prost, încerci să repari dacă se mai poate, însă când ai de luat o hotărâre pentru copilul tău cântăreşti alegerea zi şi noapte, dacă alegi greşit, îi influenţezi iremediabil, poate, viitorul. Asta m-a zăpăcit pe mine. Pe vremea mea, singurul criteriu în această alegere era să fie şcoala aproape. Astăzi nu mai e aşa simplu, pentru că îţi doreşti pentru copil ce e mai bun, nu? Dacă încep să analizez şcoala pe care am făcut-o… Am avut un învăţător bătrân, eram ultima sa promoţie, nu avea răbdare şi avea pedepse umilitoare. Avea un arătător din fier cu care ne lovea în cap, când ne punea să citim mai departe după un coleg şi nu ştiam unde rămăsese eram puşi în genunchi, cu cartea în mână, la marginea băncii. Pe cei „răi”, Sandulache - ştiu și azi cum îl chema - îi băga sub catedră şi îi lovea cu picioarele. În timpul orelor îmi dădea bani să mă duc să-i cumpăr ţigări Cişmigiu. Pachet cu frunze ruginii, iar ţigările erau lungi şi albe, parcă erau Kent. Cam aşa a fost şcoala mea. Vreau aşa ceva pentru copiii mei? Desigur că nu. Nici nu cred că în zilele noastre se mai poate întâmpla aşa ceva într-o şcoală. Aşa sper! Ca să nu mai spun că aveam în clasă un coleg stângaci, Tiberiu, şi săracul era obligat să scrie cu dreapta, pe vremea aia asta era o corecţie a unei dizabilităţi. Fata mea e stângace. Aş putea eu să mă duc la o învăţătoare cu salariul mic să-i cer să aibă metodă de predare a scrisului pentru stângaci? Aş putea, nu? Oare are? Cine se mai face învăţător în ziua de azi? Şi ce îi motivează pentru drumul ăsta? Doar vocaţia? La şcoală de circumscripţie nu putea fi vorba. Nu cereţi motivele. La şcoala „bună” din apropiere e nebunie curată. Se înghesuie lumea ca la Messi. Rezultatul? Copiii învaţă în trei schimburi. Şi asta cu intratul la şcoală de la ora 12:00 e o nerozie, că dau din una în alta. Dacă intri la 12:00, la ce oră mănânci micul dejun? De prânz, când? Ciorbiţă şi felul doi? De seară, când? Eu mă chinui să-l învăţ pe copil cât de important este să mănânci sănătos şi după un program, şi ăştia, pentru că nu au spaţii în şcoli, fac învăţământ după-amiază, să-l dea peste cap. Ca să nu mai spun că dimineaţa este creierul odihnit şi copilul poate mai uşor să asimileze informaţii.