de Gabriela Niculescu

Valentin Uritescu nu mai are nevoie de nicio prezentare, pentru că nenumăratele sale roluri din teatru, televiziune și cinematografie vorbesc de la sine. Nici acum, la 73 de ani, împliniţi la 4 iunie, nu renunță la scenă, astfel că-l puteți vedea în piesa „Spitalul comunal”, la Teatrul Metropolis. De aproape patru decenii se luptă să țină în frâu sindromul extrapiramidal bilateral, o boală asemănătoare cu Parkinsonul, dar ceva mai blândă, și reușește cu succes. Poate și pentru că-și are sufletul-pereche alături de 46 de ani, soția sa, Valeria, o femeie care-i iubește până și defectele. Actorul a publicat două volume cu întâmplări fascinante din viața sa și lucrează la cel de-al treilea, pentru că are ce povesti, lucru pe care-l veți remarca imediat.

„Îl scoți pe Florin Zamfirescu la pensie să-i dai o șansă unui tânăr care nu poate aștepta până moare el”

- Ce părere aveți despre scoaterea la pensie a actorilor? Știți cazul domnului Florin Zamfirescu, pensionat de la Teatrul Odeon.

- Eram student când l-am văzut pe Gheorghe Storin, la cei peste 80 de ani ai săi, aproape orb, în „Regele Lear”. Era impresionant! Au venit unii care, cum au ajuns directori de teatru, primul lucru pe care l-au făcut a fost să scoată din repertoriu piese de mare succes și, odată cu ele, actori mari ca Albulescu, Damian, Matei Alexandru, Florina Cercel, Costel Constantin, Marin Moraru și atâția alții, care au fost înlocuiți cu colaboratori aduși din alte teatre sau de aiurea.

- Este vorba despre actori tineri, domnule Uritescu. Ei ce să facă? Nu pot aștepta la coadă până...

- Ai mare dreptate, drăguță.

- Și-atunci ce se poate face? Cine-i de vină?

- Îți spun mintenaș. Pe vremea când eram eu student la teatru, nu erau decât două facultăți de profil, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, la București, și Institutul de Teatru din Târgu-Mureș. Absolvenții acestor facultăți aveau cu toții posturi suficiente. Ce se întâmplă astăzi? După Revoluție, în țară, au rămas cam tot teatrele care erau înainte. În schimb, au luat ființă o puzderie de facultăți de teatru. A plouat cu ele... Gândiți-vă la mulțimea absolvenților. Ce se întâmplă cu ei? Astfel apare anomalia aceasta: îl scoți pe Florin Zamfirescu la pensie ca să-i dai o șansă unui tânăr talentat care nu poate aștepta, să fiu iertat, până moare Zamfirescu să-i ia locul?!

„Sunt vocea lui Bucşă din celebrul desen animat «Maşini»”

- Dumneavoastră cum vă descurcați?

- Ai pus o întrebare de 100 de puncte. Pentru mine, faptul că am fost scos din atâtea piese, vreo șapte la număr, nu m-a făcut să devin morocănos și dezamăgit, să mă apuc de băut. Eu am găsit bucuria de-a înveseli copiii când mă văd și mă aud transformat în Bucșă, din filmul de desene animate „Mașini”, ori în domnul Smee, din „Jake și pirații din țara de nicăieri”. Nu m-am resemnat niciodată și am căutat în mine și alte talente și posibilități nefolosite, pe care să le activez, și am descoperit ceva la care „am aspirat în taină”, dar care să aibă un sens în ceea ce mă privește. Acest „ceva” este scrisul. Dorința de a scrie. Nu se pune problema de a mă considera scriitor, Doamne ferește!, ci numai de a-mi aduna gândurile și de a modela ceva din mine însumi, acum când sunt foarte aproape de moarte, pe care o aștept cu calm și fără nicio împotrivire. La mine, în Transilvania, nu se spune „a murit”, ci „s-a petrecut”. Eu, acum, trebuie să mă pregătesc pentru marea trecere. Mi-am îndeplinit rostul meu pe lume. Am sădit un pom, am iubit, m-am căsătorit, mi-am făcut o casă, am adus pe lume un copil și, iată, termin de scris a treia carte. N-am trăit degeaba. Așa că... Auf wiedersehen! (n.r. - La revedere!)

„Securitatea a vrut să mă transforme într-un informator încă de pe băncile facultăţii. Asta m-a afectat înfiorător“

- De la ultimul nostru interviu ați lansat două cărți, „Așa sunt eu, prost” (2011) și „Să ai grijă de cel bun din tine” (2013). Vorbiți-mi puțin despre ele.

- Eu scriu aceste rânduri fără să fac pe scriitorul, fără să arăt cât sunt de cult şi de deştept... Nu! Eu vreau să vedeţi cât sunt de prost, adică aşa cum sunt de-adevăratelea. De aceea nu schimb nimic, nu ascund nimic, nu înfrumuseţez nimic... Așa scrie și pe postfața primului meu volum. În toate întâmplările pe care le povestec în această cărțulie, îmi dau seama că eu nu sunt ca alții, și-mi pun întrebarea de ce simt altfel, nu cumva sunt eu prost? Din acest motiv cei de la editură s-au inspirat pentru titlul cărții. Cea de-a doua carte este cu biografia mea, cu fragmente din turneele din străinătate, o nebunie întreagă. Mi s-a întâmplat un lucru înfiorător cu Securitatea, pe care-l povestesc aici. În primii ani de facultate, eram considerat speranța teatrului românesc. Am avut bursă și 10 pe linie. Cu notele mele mari s-a terminat în momentul în care am fost arestat la Securitate și mi s-a propus să devin informator, că altfel eram nevoit să plec din facultate. Asta mi s-a întâmplat în anul al doilea. Când am ieșit de acolo, n-am mai fost eu însumi, mi-a afectat înfiorător meseria, de la 10 pe linie, am terminat facultatea cu nota 8. Faptul că o dată la două săptămâni trebuia să dau nota informativă Securității, iar eu nu aveam ce să scriu, mă înnebunea. Povestesc în carte exact ce-am pățit atunci și ce tortură nimicitoare am îndurat. Apoi, cum la repartiția de după absolvirea facultății am făcut bilețele cu orașele pe care le aveam ca variante să-mi profesez meseria și le-am aruncat, la fel cum am procedat și cu soția mea. Orașul care a ieșit a fost Brăila, un oraș despre care nu știam decât din opera lui Panait Istrati.

„Dacă se împlântă cuțitul, mă însor cu fata asta! Și s-a împlântat în mijlocul ușii”

- Să înțeleg că atunci când v-ați căsătorit ați dat cu banul?

- O cunoșteam de trei ani pe Valeria. Nu avea nimic, dar avea caracter. Dar hai să-ți zic cum a fost căsătoria noastră. Venisem de la pescuit, iarna, era 4 februarie. Și curățam un șalău mare, în garsoniera în care locuiam. Aveam un cuțit de vânătoare teribil, pe care l-am ridicat ținându-l de-a latul, și, la un moment dat, am zis că, dacă se împlântă, mă însor cu fata asta! Am aruncat cu el spre ușă, fără să mă uit. În mijlocul ușii s-a împlântat și-a făcut și zbrrrr. Și în clipa aia am luat-o de mână, și-n cizme, așa cum am venit de la pescuit, m-am dus la ofițerul stării civile. La biserică n-am făcut cununia. Invitați n-am avut decât vreo zece prieteni de la teatru care au venit acolo. Când am ajuns acasă, mama ei, care m-a iubit foarte mult, a fost șocată. I-am zis că așa facem nunta, am mâncat mititei făcuți la grătar de tătelu, tatăl Valeriei, și asta a fost căsătoria mea cu ea. Vecinii spuneau că nu ne dau nicio jumătate de an împreună. Și-au trecut 46 de ani de atunci, și tot alături suntem, dar nu că sunt cu ea, oriunde mă găsesc, abia aștept să vin acasă. Eu nu prea am prieteni, nu știu de ce. Nu prea mi-a plăcut să merg la cârciumi, întotdeauna mi-a plăcut să beau acasă, că bătrânii mei aveau vii. Și probabil am fost mai dificil. De-aia, când o să mor, mi-e că n-o să vorbească nimeni că a murit Vali Uritescu.

„Românii mă iubesc, sunt ală care umple găleata cu curent electric”

- Cum păstrați vie flacăra iubirii, după 46 de ani de conviețuire?

- Flacăra iubirii se transformă într-o prietenie plină de tandrețe. Parcă suntem siamezi, depindem unul de celălalt. Tot timpul suntem împreună și ne facem toate poftele și plăcerile reciproc, aproape că-i povestesc visurile, atât de tare m-am legat de această femeie, care mi-a iertat foarte multe. Asta pentru că mi-a plăcut să mă bag în toate cotloanele femeii și am avut două aventuri, pe care soția mea le-a înțeles și m-a iertat.

- Care a fost cea mai puternică dovadă de dragoste a publicului față de dumneavoastră?

- Au fost foarte multe, dar nu de dragoste, mai mult de prețuire. Jucam la Piatra-Neamț rolul lui Giles Overreach din „Răfuiala”, de Philip Massinger. Un tip solid, îmbrăcat în zale, cu sabia în mână, care îi bătea pe toți, ca, la urmă, toți să se unească și să îl strivească. Purtam talonete de cinci centimetri, că eu sunt mic. Era vară, eu eram cu burtă pusă, cu spate lat atașat și aveam o barbă pe care trebuia s-o dau jos cu tiner, că de-aia am acum fața așa. Și în efortul acela pe scenă transpiram, curgeau apele pe mine, că după spectacol îmi trebuia ceva vreme să mă dezbrac, să mă curăț și să mă dușez. Eram impresionant cu statura asta. Și în rândul întâi era un muncitor, care m-a așteptat la intrarea în teatru și mi-a zis: „Domnule, vreau să beau cu dumneata o bere ca de la egal la egal!” Cum adică?, am întrebat. „Eu lucrez la topitorie, sunt topitor, stau lângă oțelul lichid. Munca mea e grea, dar munca pe care o faci pe scena aceea mi-a luat mințile, e un efort inimaginabil!” A fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată, mai bun decât premiul pe care l-am luat cu rolul acesta. Mai sunt și alte feluri de apreciere a muncii mele. Merg la Obor cam de trei ori pe săptămână, și de multe ori i-am auzit pe oameni spunând: „Bă, uite, vine ăla cu găleata cu curent!” Asta pentru că am jucat într-o piesă televizată cu Șerban Ionescu, în care el îmi spunea o replică: „Bă, ia găleata asta și adu-o plină cu curent electric!” Apoi, când fac piața, oamenii îmi mai pun în plus față de ce cumpăr câteva legume, că mă iubesc. Astea-s micile bucurii care vin din partea lor.

„Am vrut să mă întorc la Vinerea, dar nu mai am decât mormântul părinților”

- Aveți vreo dorință pe care nu ați apucat să o îndepliniți?

- Am vrut să mă întorc la Vinerea, la locurile părintești, acolo unde am avut o casă, trei vii, patru livezi de pruni și

12 hectare de pădure de brad, dar s-a întâmplat un lucru îngrozitor. Fratele meu, fiind profesor, nu a avut bani, spre deosebire de mine, care am câștigat foarte mulți. Fiica sa, nepoata mea, a făcut leucemie galopantă atipică, pe care i-au descoperit-o în ultimul moment. Singura sa șansă era să meargă la o clinică privată din Paris, însă tratamentul era foarte costisitor. Când am auzit, i-am zis să vândă casa, să vândă tot. După o lună de tratamente la Paris, cu medicamente care erau la vremea aceea în stadiu de experiment, a murit, în seara de Crăciun, la

18 ani. Așa că nu mai am nimic la Vinerea, decât mormântul părinților, unde vreau să fiu și eu îngropat, fără fițe, în coșciug din lemn, ca mama și ca tata.

„Boala mea s-a declanşat în urma unui rol plin de tensiune”

- De aproape patru decenii vă luptați cu boala, sindrom extrapiramidal bilateral. Cum o țineți în frâu?

- Toți strămoșii mei au trăit peste

80 de ani, unii chiar peste 90 de ani și mă trag din niște țărani iluștri. Boala mea s-a declanșat în urma unui rol de-o tensiune înfiorătoare, cu o trăire ieșită din comun. Într-o pivniță, erau băgați zece indivizi, iar până a doua zi dimineață trebuia găsit un vinovat și, în tensiunea aceea creată, personajul meu, care era un frizer, scoate briciul și-i taie gâtul unuia dintre prizonieri. Ei, atunci s-a produs acel declic și s-a declanșat tremuratul. De la 36 de ani am reușit să țin boala în frâu, pentru că din primul an în care am venit la București mi-a mers din plin, film după film, radio, televiziune, teatru. Am luat medicamente, care atunci nu erau ca acum și mă pleoșteau, dar a trebuit să înving asta și-am făcut eforturi să nu măresc doza. Eu am avut succes în meseria mea nu pentru tinerețea sau frumusețea mea, ci pentru încăpățânarea cu care m-am luptat cu această boală. Am avut momente când eram distrus, dar, datorită faptului că acest sindrom a fost mai blând decât Parkinson, am reușit să-l duc, așa cum o fac și astăzi. Povestesc în cărțile mele cum era să rămân înțepenit, să nu mai pot merge. Eu am suferit enorm din cauza aceasta, dar știi cum se spune: creațiile mari se fac în urma unei mari suferințe.

„România de acum e urâtă și îngrozitoare”

- Ce iubiți cel mai mult la România?

- Am să-ți răspund printr-un citat din cartea mea. „În mijlocul acestui câmp se află un sat transilvan, ca toate satele. Pentru mine, spațiul transilvan nu înseamnă doar Vinerea; câmpul pâinilor, câmpia libertății, Cetatea de la Deva, Sarmizegetusa Dacică din munții Simișelului, Cetatea de la Alba Iulia, Lancrămul lui Lucian Blaga, Bințințiul lui Aurel Vlaicu, toate sunt acolo... Ori Crăiuțul Avrămuț, Horea, Moș Herbea Mihu, ca să enumăr doar locurile și oamenii din jurul Vinerii. Pentru mine, locurile astea în care au trăit strămoșii mei și în care viețuiesc ei în toate cele, viile de pe dealul Bercului și cele de pe dealul Pișcințului... Grâul și cucuruzul, și prunii, și fânațurile, și râurile, și cele două biserici foarte aproape de casa în care m-am născut, și cerul, și tot ce a fost, și este, și va fi, toate astea înseamnă emoția, și de aceea ziceam că inima mea tresaltă de un sentiment ales, pentru că acest sentiment, la o adică, poate trezi în mine jertfa”. Eu sunt îngropat până în mărul lui Adam în câmpul ăla. De-aia vreau să mă îngroape acolo. Și pentru mine asta înseamnă România. România de acum e urâtă și îngrozitoare. Sunt scârbit de tot ce se întâmplă la televizor. Inima mea este acolo. Și sper că poate cândva se va schimba, dar eu nu mai prind lucrurile alea.

„Nu se pune problema de a mă considera scriitor, ci numai de a-mi aduna gândurile și de a modela ceva din mine, acum când sunt foarte aproape de moarte, pe care o aștept cu calm și fără nicio împotrivire“

„Eu nu prea am prieteni, nu ştiu de ce. Nu prea mi-a plăcut să merg la cârciumi şi probabil am fost mai dificil. De-aia, când o să mor, mi-e că n-o să vorbească nimeni că a murit Vali Uritescu“

„Înăuntrul fiinţei mele mă simt plin de vioiciune“

- De câtva timp nu v-am mai văzut la emisiunile de televiziune. Din ce cauză?

- Dumneata nu vezi cine apare astăzi la televizor? Sunt chemat mai mereu, dar refuz, pretextând că starea mea de sănătate nu-mi permite. Și nu-i chiar așa. La cei 73 de ani, înăuntrul ființei mele mă simt plin de vioiciune. Cine se îndoiește de asta îl invit să vadă piesa „Spitalul comunal”, care se joacă la Teatrul Metropolis. Lumea știe că am un necaz, și atunci, ca să scap de solicitări, le spun că nu mă simt bine. Adevărul este altul. De trei ani îmi scriu memoriile, iar Editura Humanitas mi-a publicat deja două volume. Acum lucrez la cel de-al treilea, și ultimul, la care am trecut de jumătate. Și am nevoie de liniște să-mi termin cartea.

„I-am cântat lui Ştefan Iordache la mormânt ce mi-a cerut“

- Știu că aveți o povestire interesantă cu regretatul Ștefan Iordache.

- Da, am jucat în filmul „Cel mai iubit dintre pământeni” rolul doctorului și, la premiera de la Sala Palatului, unde am mers cu Valeria și stăteam la loja VIP, am constatat că până la final nu am apărut. Asta pentru că scena mea fusese scoasă la montaj. Și atunci, regizorul Șerban Marinescu, ca să-și spele păcatele, m-a luat cu Ștefan Iordache la Paris, unde el a prezentat filmul. Secvența în care am jucat a fost introdusă apoi în film, chiar pentru prezentarea din Franţa. La Paris, eu și Fane am avut de făcut trei, patru momente din Caragiale pe care a trebuit să le învățăm pe loc și au ieșit foarte bine. După ce s-a terminat spectacolul, am mers la cârciuma unui român, să mâncăm. Fane avea nebunia să-i cânte lăutarul la ureche, scotea câte 10 dolari și îi lipea banii pe frunte. Și acolo m-am îmbătat și i-am cântat țigănește asta: „La cârciuma cu capace, unde toți zmecherii zace,/ Zmecherii din tot raionul, Crângași și Pantelimonu’/ Și-aoleu, ce rău-i-aicea, Faneee/ Ce mai viață-i pe ecrane!” Ștefan, când a auzit chestia asta, mi-a zis: „Dacă o să mor și tu rămâi, să vii să mi-o cânți cu Nelu Ploieșteanu!” Și m-am dus și i-am cântat-o la mormânt.

„Femeia vieţii mele“

Valentin Uritescu nu ratează nicio ocazie să-și declare fabuloasa iubire față de soția sa, Valeria. Peste tot în volumele sale amintește despre sufletul său pereche. Chiar și atunci când am luat la răsfoit albumele familiei, am găsit în coperta unuia dintre ele o declarație onestă a ceea ce înseamnă doamna Uritescu pentru marele actor. Biletul îl vedeți în fotografie, iar în el stă însemnat, ca o mărturie a dragostei peste vremuri: „Caracter, tenacitate, încăpățânare, umor. Frumoasă, cochetă, pasională. Înțeleaptă scamă de păpădie. Veselă, nu întotdeauna îngăduitoare, dar plină de tact, iertătoare. Am fost ambiția și vrerea Ei! Nesocotită, orgolioasă, mândră. Familia a fost, este religia Ei. Dificilă, subiectivă, pretențioasă. Floare de lămâie a Eu-lui meu.”

„Fac pâine de casă de două ori pe lună“

- Cum vă petreceți timpul?

- Îmi petrec timpul scriind și în fiecare zi am ce face, nu mă plictisesc niciodată. Am flori în balcon de care mă ocup. Balcon căruia era să-i dau foc cu o afumătoare pentru cârnați, înainte de Sărbătorile de iarnă. Că e fixul ardelenilor să aibă cârnați de Crăciun. Mai fac și pâine de casă cam de două ori pe lună.

- Gătiți?

- Destul de rar, ocazional mai pregătesc câte un iepure sau câte un șalău. Dar hai să-ți zic ce i-am făcut Valeriei odată, într-o seară. Am văzut la televizor o rețetă, „ouă à la Gorbaciov”, de la bucătarul lui. Iei o bucată de pâine toast și-o prăjești puțin în unt, pe ambele părți, apoi îi faci o gaură în mijloc cu un pahar nu prea mare, suficient cât să-ți intre gălbenușul și albușul unui ou. Îl lași să se prăjească atât cât îți place, mai moale sau mai tare. Bunătate ca asta n-ai mâncat! I-am adus Valeriei și am zăpăcit-o cu preparatul acesta.

„Am avut succes în meseria mea nu pentru tinerețea sau frumusețea mea, ci pentru încăpățânarea cu care m-am luptat cu această boală. Am suferit enorm, dar știi cum se spune: creațiile mari se fac în urma unei mari suferințe“