de Gabriela Niculescu
Carmen Tănase a însuflețit cu har zeci de personaje în teatru, în cinematografie și în producții televizate. Acum este profesoară de actorie la „TV & Film Academy” by Ruxandra Ion, iar în teatru o puteți vedea pe scena Odeonului în „Gaițele”, la Comedie, în „Pescărușul”, și la teatrul independent Teatrelli, în „Hotel California”. Se consideră o persoană dificilă și nerăbdătoare, acestea fiind și câteva dintre motivele pentru care a ales să nu se recăsătorească după dispariția soțului său, criticul de teatru Victor Parhon, în anul 2000. Acum aveți ocazia să citiți poate unul dintre cele mai directe interviuri acordate vreodată de actriţa Carmen Tănase.
„Filmam la Hala Traian, pe unde a fost Crucea de piatră, la peste 40 de grade”
- Ați jucat în aproximativ 20 de filme, câteva dintre ele străine, în anii ’94, ’95, ’98 și 2001. Cum ați ajuns să jucați pentru regizori străini?
- Era un val de regizori care veneau aici să facă filme ieftine, iar casele de producție românești ne chemau la casting.
- Cum a fost perioada filmărilor la „Crucea de piatră - ultimul bordel” (1993), un film de referință în cinematografia românească, în regia regretatului Andrei Blaier?
- Atmosfera de filmare era foarte bună, pentru că Blaier era un om extraordinar de blând, de drăguț, de elegant și de civilizat. Îmi aduc aminte că era foarte cald, erau 40 și ceva de grade, și am filmat foarte mult afară, în zona Halei Traian, pe unde a și fost o parte din „Crucea de piatră”. Simţeam că ne topim... Am avut colegi buni de platou, am filmat mult cu minunata Coca Bloss, pe care eu o ador.
„În comunism eram mai curați sufletește”
- Se pot compara filmările realizate în vremurile acelea cu cele făcute astăzi?
- Nu e mare diferență. Poate să fie o deosebire în ceea ce privește tehnica, dar eu nu mă pricep la asta și nu mă bag, doar mă duc și-mi fac treaba. Atmosfera de lucru e aceeași, nu e mare diferență între o perioadă și alta.
- Același lucru îl puteți spune și despre perioada anilor ’84-’90, când ați fost actriță la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, și despre perioada de după ’90, de când sunteți actriță la Teatrul „Odeon” din București?
- Nu, pentru că atunci era altă situație politică, ce a pus o altfel de amprentă pe noi, în sensul în care teatrul era singurul refugiu: și-al nostru, și-al spectatorilor. Nu existau nici televizor, nici cluburi. Deși condițiile erau mai grele în perioada comunismului și existau tot felul de frustrări, viața era mai luminoasă, eram mai fericiți atunci, nu știu să explic lucrul acesta, poate că eram un pic mai curați sufletește.
„Sunt vitregită când joc pentru fiul meu”
- Cum a fost experiența de a juca în filmul fiului dumneavoastră, Tudor, „Febră de mai”?
- Fiul meu a studiat Regia în Olanda, unde școala este mai comasată. La sfârșitul primului an de studiu trebuia să facă un scurtmetraj. Numai că el nu știe să facă lucrurile scurte și a ieșit un mediumetraj de o oră. Pentru că ne-a plăcut mult scenariul scris de el, eu, împreună cu alți actori, am hotărât să mergem în Olanda și am filmat numai nopțile, timp de o săptămână. Tudor făcea tot, că așa e la studenți, apoi mi-a spus că i-a părut rău că nu s-a ocupat de lucrul cel mai important, adică de actori, pentru că a mizat pe experiența noastră. Pe mine mă tratează mai rău decât pe ceilalți. Sunt vitregită când joc pentru fiul meu, dar nici eu nu profit, pentru că nu contează pentru cine joc, e o treabă pe care mi-o fac cum trebuie. Sigur că am avut și al treilea ochi, care s-a uitat la ce face copilul, dar destul de puțin. Acum vreau să văd următorul film. A mai făcut și un documentar despre mine, tot pentru școală, dar acolo doar povesteam.
- Tudor a rămas în Olanda?
- Nu, s-a întors, pentru că el consideră că românii sunt cei mai buni actori și vrea să lucreze cu ei, problema se pune să și ai ocazia. Dar e tenace, pentru că e Berbec, și mai cred că nu va rămâne în țară. El oricum își dorea să trăiască în altă parte, dar meseria ar fi vrut s-o facă aici, cel puțin la început. Acum scrie scenarii și mai are niște planuri, dar nu mai vorbesc despre ele înainte să se realizeze, iar unul dintre ele mă mândrește foarte tare.
- Ce roluri interpretate până acum v-au rămas cel mai aproape de suflet?
- În teatru a fost rolul Paraschivei din „Domnișoara Nastasia”, iar în televiziune, Flacăra Potcovaru (n.r.: rolul său din „Inimă de țigan” - 2007, „Regina” - 2008, „State de România” - 2009, „State și Flacăra - Vacanță la Nisa” - 2010, „Moștenirea” - 2010). L-am și jucat patru ani, a avut și un impact important asupra publicului și mi-a plăcut foarte mult. A fost un debușeu acel rol pentru mine și cred că pentru orice om ar fi fost. Atunci când ești închistat într-o anumită educație, faptul că 12 ore pe zi, cât filmam, puteam fi oricum, puteam vorbi oricum, mă puteam comporta oricum, pentru că Flacăra avea libertate deplină să facă absolut orice, era o supapă psihică.
„Vorbeam ca-n film cu mama şi câinii, eram haioasă”
- După acest rol ați avut parte de reacții neașteptate din partea publicului?
- Nu, așa am crezut că va fi, dar n-a fost. Pentru că publicul este deștept și știe să facă diferența dintre personaj și persoană, nu le-au confundat niciodată. Reacțiile au fost foarte bune, ba chiar onorante.
- Anumiți actori îmi vorbeau despre roluri în care s-a produs acel declic, în care au plecat cu personajul acasă și n-au mai ieșit ușor din pielea lui. Vi s-a întâmplat acest lucru la rolul Flăcăricăi?
- Bineînțeles că am rămas cu rolul ei și-o să-l păstrez cu mine, pentru că nu vreau să-l pierd. Dacă patru ani faci un rol zi de zi, îl faci și acasă vrând-nevrând. După 12 ore de filmări, eu vorbeam cu mama sau cu câinii mei precum Flacăra. Sigur că se întâmplă acest declic, dar rolul a fost unul haios și atunci a mers. Dacă jucam un rol de criminală, nu cred că era bine dacă-l păstram și acasă. Și acum mi se mai întâmplă să intru în pielea ei, e un personaj exotic, care te marchează.
- Declicul acesta l-ați mai avut și cu alte roluri?
- Nu, doar la Flacăra. Mulți mi-au spus că trebuie să scap de Flacăra ca să pot face alte roluri. Nu are nicio legătură, pot face și alte roluri, că doar am o mulțime de ani de experiență. Însă nu vreau să mă desprind de rol, pentru că am devenit cam una și aceeași persoană și îmi place, e haios.
„N-am să înţeleg de ce s-a rupt totul la Buftea”
- Se pot lega în teatru prietenii adevărate?
- Sigur că da. Am prietene foarte bune din teatru, ca surorile. Repeți atâtea luni, povestești o mulțime de lucruri, inevitabil se leagă prietenii strânse.
- Vă este dor de cei 10 ani petrecuți la Buftea?
- Absolut, îmi este dor de Buftea și de tot miracolul petrecut acolo, unde am fost într-un cerc închis cu toată echipa și am trăit ca într-o familie. Ruxandra Ion are darul de a aduna în jurul ei oameni statornici și cu idei comune. Și acolo s-au legat prietenii pe viață. Mă duceam ca acasă acolo, nici nu mai știam unde e acasă, la mine sau la Buftea. Ei, când s-a rupt, n-am să înțeleg nici acum de ce s-a rupt, a fost foarte rău. Noi am terminat filmările în decembrie 2013, iar după Sărbătorile de iarnă a fost rău de tot. Gândește-te că eu am făcut timp de un deceniu, zi de zi, drumul până la Buftea, și dintr-o dată cineva a decis că nu mai e nevoie de noi acolo. N-am înțeles de ce, că noi ne-am făcut treaba foarte bine, am făcut audiențe, la un moment dat, postul Acasă TV ajunsese să fie pe locul I dintr-un post de nișă, ceea ce este extraordinar. Sigur, e economie de piață, dar tot e greu să te obișnuiești după 10 ani.
- Acum vă aflați la catedra de actorie a TV & Film Academy. Cum este această experiență pentru dumneavoastră? O noutate știu că nu e.
- Am mai avut o încercare cu Octavian Strunilă, unde am avut elevi maturi, de la 18 ani în sus. Acum, am copii până în 18 ani și am crezut că n-o să mă pot descurca. Ei bine, nu e așa, pentru că ne-am legat foarte tare unii de alții. Sunt foarte buni, drăguți, pozitivi și dornici să învețe, să pătrundă în tainele meseriei și s-a creat o chimie. Sunt și cu Adela Popescu la catedră și s-a legat între noi toți o relație frumoasă. Vom mai lucra încă 10 luni împreună și sunt foarte fericită, pentru că putem face lucruri mult mai profunde. Am făcut un scurtmetraj cu ei, după primul modul, iar în toamnă sper să facem un mediumetraj.
„2 Mai este locul meu de suflet, mă simt ca la bunici acolo”
- Cu ce vă hrăniți sufletul?
- Am multe animale acasă și-mi ling ele rănile făcute de societatea în care trăim. Mai citesc, mă mai ocup de ele, că sunt multe și necesită îngrijire.
- Cum vă petreceți timpul liber și vacanțele?
- Când pot, mai plec pe undeva. Îmi place Grecia, de exemplu, pentru că am și puțin sânge grecesc. Îmi plac țările ciudate, dar n-am apucat să merg în foarte multe. Mi-ar plăcea să merg în Jamaica, în Brazilia, mai puțin în Germania, Anglia, Franța, că în astea știu ce văd, pe când în celelalte am surprize, iar mie-mi plac surprizele. Dacă am de lucru, și-mi doresc să am cât mai mult, renunț la vacanțe, că nu sunt atât de importante. Câteodată mai plec o săptămână, zece zile pe undeva. Merg la 2 Mai, care este locul meu de suflet, acolo unde am mers de când eram copil. Mă simt ca la bunici acolo. Îmi place marea, muntele nu-mi place deloc.
- Conduceți mașina în vacanțe?
- Am permis, dar nu mai conduc de 20 de ani. Cred că din cauza nervilor nici nu mai conduc, că e ceva de groază. Prietena mea îmi tot zice să mai fac câteva cursuri de șofat și să-mi iau mașină. Dar nu știu dacă nu cumva apoi va scrie toată presa că m-am bătut cu nu știu cine în trafic, pentru că în astfel de situații sunt foarte violentă, mă enervez rapid când dau de mârlani. La mârlănie răspund cu mârlănie, nu știu să dau replica elegant. Nu e bine, dar asta e!
- Și fără bâtă de baseball presupun că nu ați pleca la drum.
- Nu-mi trebuie, că mă descurc și fără ea! (Râde!)
„Sunt foarte impulsivă, îmi sare țandăra din senin”
- Ați simțit vreodată ca pe o povară statutul de persoană publică?
- Asta e o ipocrizie fără margini, că doar de-aia te faci actor, ca să fii expus. Asta este una dintre condițiile acestei meserii.
- Cum v-ați caracteriza?
- Am foarte multe defecte, am și calități, dar unele dintre ele deja s-au transformat în defecte, pentru că sunt exagerate. Sunt cam credulă pentru vârsta mea, în sensul în care sunt ușor de fraierit. Asta poate fi o calitate până la un punct, apoi devine prostie, și sunt conștientă că am depășit această limită. Sunt un om greu de suportat. Am hachițele mele și nu vreau să fiu deloc deranjată din ele. Cred că am ajuns la o vârstă la care pot să-mi permit acest lucru, mă privește și nu mă mai interesează ce spun alții. Sunt foarte impulsivă, îmi sare țandăra din senin și îmi schimb dispoziția rapid, ceea ce este deranjant, și atunci prefer să nu socializez, ca să nu enervez interlocutorii. Dacă am hachițe, prefer să stau acasă.
- E acesta un motiv pentru care nu ați mai dorit să vă refaceți viața?
- Posibil, da. Eu am reușit cu Țucu să ajungem la un consens și nu ne-am deranjat deloc unul pe celălalt. Ne-am respectat intimitatea reciproc și n-am avut faze de genul „mergi cu mine undeva!”. Dacă celălalt n-a vrut, n-a mers și n-a fost supărare, dar asta s-a construit în niște ani și nu am mai fost deloc dispusă să iau de la capăt această muncă. N-am răbdare, și ăsta este un defect.
- Sunteți optimistă sau pesimistă?
- Sunt optimistă, mai am și momente de pesimism, pentru că așa ne-a adus societatea aceasta greșită în care trăim. Acum, spre exemplu, am un gust leșios cu privire la ce se întâmplă în viața socială și mă simt foarte pătată. Și știi cum e, pata o scoți greu sau n-o mai scoți deloc.
„M-aș întoarce mâine la monarhie”
- Ce-ați schimba la această societate dacă ați putea?
- Aș schimba forma de guvernământ și m-aș întoarce mâine la monarhie. Suntem mulți cei care ne dorim asta, dar nu ține nimeni seama de noi. Pentru asta ar fi nevoie de un referendum, dar, iarăși, nu interesează pe nimeni.
- Ați avut momente când v-ați dorit să emigrați?
- Nu am avut niciodată această dorință, dar am avut ocazia atunci când am fost în Israel. Am primit o propunere în 1983, deși statul israelian nu primea emigranți atunci, dar persoana care mi-a propus era un mare stomatolog la nivel mondial și-mi putea aranja să merg chiar la Teatrul Habima din Tel Aviv. Eram tânără și-aș fi fost pe cai foarte mari, dar nici nu mi-a trecut prin cap să rămân acolo.
- Ați regretat vreodată decizia?
- Nu, dar acum două luni a fost prima dată când am spus că, dacă se va întâmpla ceva, nu spun ce, că nu vreau să se întâmple, am să vând tot aici și-am să plec, cu toată durerea posibilă.
- V-ați gândit la un loc anume?
- Da, în Thailanda. E cald, e ieftin și aș îngriji animale, că mă pricep la îngrijit animale de orice mărime.
„După ’89, spectacolul străzii era mult mai incitant decât teatrul“
- Situația care a intervenit după ’89, dezvoltarea televiziunii și a altor forme de divertisment care au făcut publicul să se reorienteze v-a afectat în vreun fel?
- Normal! Sălile de teatru au fost goale doi, trei, poate cinci ani, dar e adevărat că spectacolul străzii era mult mai incitant și erau frământări sociale mari, erau alte griji. Apoi a și apărut un val de teribilism în teatru, de dragul teribilismului, nu de altceva, care a contribuit la îndepărtarea publicului. Dar lucrurile s-au așezat ușor, ușor într-un firesc, iar acum, după cum bine știți, sălile sunt iarăşi pline.
„Privesc, cu un masochism de groază, dezbaterile politice“
- Cum vă mențineți în formă?
- Nu fac nimic. Nu fac sport, că mi-e lene, dorm puțin noaptea, fac numai ce nu trebuie. Țin toate curele de slăbire posibile și imposibile, iau toate pastilele și ceaiurile de slăbit, deci numai ce nu trebuie. Acum sunt la o cură nouă, nu mai mănânc nimic după ora 17:00, și e singura care funcționează. În general, le țin până mă plictisesc și văd că nu dau niciun rezultat. Fac pauze de Crăciun și de Paște, când mănânc cozonac. Carne nu mai mănânc de un an, dar de la dulciuri nu mă pot abține.
- Ce vicii aveți?
- Fumez, beau cafea, nu dorm noaptea și mă enervez cu politica. Ăsta e cel mai mare viciu, toată lumea îmi zice să mă uit la un film, dar eu mă uit, cu un masochism de groază, la dezbaterile politice. Înjur singură, mă revolt, dau cu papucii în televizor... (Râde!)
„Am trăit drama atentatelor de la 11 septembrie“
- Povestiți-mi despre turneele din străinătate. Știu că ați fost și în America.
- Am fost de vreo cinci ori în State. Prima oară am fost cu un spectacol, în care jucam alături de Principele Radu Duda, la o companie pe care ne-o făcusem împreună cu regizoarea Cristina Ioviță, care trăiește în America, și care se numea „Teatru de cameră”. Uite, că noi am fost pionierii teatrului independent, acum îmi dau seama! Și jucam în cadrul UNITER, într-o sală mare, pentru că nu necesita sală de spectacol, „Raport pentru academie”, după Franz Kafka. Însă, primul turneu l-am făcut împreună cu doamna Olga Tudorache și cu Radu Duda, în 1983, în Israel. În America, am avut eu primul șoc.
- De ce șoc?
- Păi noi veneam de la întuneric și gri, iar acolo era lumină și era colorat. Noi nu aveam voie să avem un dolar, iar acolo ne-am pomenit că putem cumpăra orice cu dolari. Eram mici, aveam 20 și ceva de ani, și a fost foarte frumos. Apoi s-a dat drumul la plecări și am tot fost în turnee, și cu Teatrul Odeon, și în Canada, și în SUA. Am prins și atentatul de la 11 septembrie 2001 acolo. Am ajuns la 10 septembrie, seara, iar la 11 septembrie, dimineața, au căzut Turnurile Gemene.
- Cum ați trăit momentul acela istoric, fiind atât de aproape?
- În primul rând, nu știam dacă ne mai întoarcem acasă din New York, pentru că nu știam ce urmează. Am stat trei săptămâni acolo. Am plecat pe 13 septembrie în Canada, cu turneul, apoi am revenit la New York și-am mai stat o săptămână.
„A fost chestiune de două ore să nu fim prinși în Turnuri”
- A fost marcant!
- Da, pentru că am trăit toată drama oamenilor aceia pe viu, să spun așa. Hai să-ți povestesc cum a fost. Eu fusesem cu un an înainte în America, iar colegii mei vedeau pentru prima oară imaginea impresionantă a Manhattanului seara. Eu urcasem în 2000 pe „băiețel”, Geamănul cu antenă, și aveam amintiri foarte frumoase de acolo, de la cinematograf, de la terasele și restaurantele lui și, când am intrat în New York, după un an, i-am spus Elvirei Deatcu că a doua zi dimineață, după ce ne bem cafelele, mergem sus pe Turnuri, că aveam liber. A doua zi, au venit toți din trupă la noi în cameră, să bem cafelele împreună, iar la tv era o emisiune cu travestiți la care trebuia să ghicești care sunt femei și care sunt bărbați și ne-a prins concursul, încât am uitat să mai mergem la Turn. La un moment dat, am intrat la baie și, când am ieșit, am văzut la tv imaginea Gemenilor de la primul impact cu avionul și am crezut că e un film cu o explozie, mă gândeam că au schimbat canalul. Am butonat telecomanda și am văzut că peste tot este aceeași imagine, însă, fiind gălăgie, nu auzeam ce se spune la televizor. S-a făcut liniște, am văzut ce-l de-al doilea avion care a intrat în Turnuri și atunci am înțeles că fusese un atentat și a început panica. Nu doar acolo, ci și în țară, pentru că familiile noastre știau că suntem la New York.
- Deci a fost chestiune de minute să nu plecați către Turnuri.
- Nu știu dacă de minute, dar de maximum două ore a fost. Soarta...