de Cătălina Tăgârță
Cu toții am cântat, cel puțin o dată-n viață, melodia „Așa-i românul” - dacă nu într-o sală de spectacol, cel puțin la serbările școlare. Cunoscuta interpretă de muzică patriotică Veta Biriș a obținut Discul de Aur pentru albumul care conține această piesă, pe care ea a readus-o în atenția publicului. Artista este singura cântăreață de muzică populară care a făcut parte din Cenaclul Flacăra, alături de Adrian Păunescu, și ne-a povestit cu mare emoție despre această perioadă glorioasă din viața sa.
„Publicul din satul meu m-a făcut să merg mai departe”
- Doamna Veta Biriș, v-ați remarcat la concursul „Dialog la distanţă”, în 1967. Ce vârstă aveați când ați debutat în muzică?
- Aveam 17 ani când am reprezentat regiunea Mureș la concursul „Dialog la distanță”. Dar de cântat am cântat de mică, atât la serbările școlare, cât și acasă. Căci eu cred că m-am făcut cunoscută încă din satul meu. Țin minte că îmi improvizasem în grădină o scenă din lemne. Mă urcam acolo, foloseam un băț pe post de microfon și începeam să cânt, pentru a testa sătenii. Iar dacă întorceau capul după ce mă auzeau, însemna că sunt pe drumul cel bun. Un alt test pe care îl făceam în copilărie era următorul: casele noastre țărănești aveau niște obloane mari de lemn, pe care eu le întredeschideam, doar cât să văd lumea trecând pe drum, dar să fiu ferită de privirile lor. Și, la fel, mă apucam de cântat, iar când vedeam că se opresc oamenii să mă asculte radiam de bucurie. Acesta a fost, de fapt, primul meu test. Publicul din satul meu m-a determinat să merg mai departe.
Discul de Aur pentru albumul „Măi române, românaș”
- Ce alte concursuri importante v-au marcat existența?
- „Dialog la distanță”, pe care l-am amintit, și „Floarea din grădină”, care a avut loc câțiva ani mai târziu. La acesta din urmă am fost remarcată direct de directorul Electrecordului. M-a văzut seara la televizor, iar dimineața m-a invitat la el, alături de regretatul Paraschiv Oprea. Și, fiindcă i-a plăcut cum cânt, a renunțat la discul mic cu două-trei piese, care se făcea de probă, pentru a testa publicul, și mi-a făcut direct un disc mare. Apoi au urmat multe spectacole, apariții la televiziuni, deplasări în străinătate... Am fost și încă sunt o fire timidă, dar, influențată de mama, am participat la concursuri. Parcă și acum o aud: „Du-te, fata mamei, și cântă, că ai voce frumoasă!” Am fost sprijinită mult de părinți în activitatea mea.
- Ce premii vă onorează cel mai mult din tot ce ați obținut de-a lungul timpului?
- Sunt multe. În 2004 am obținut „Meritul Cultural în gradul de Comandor” de la Președinția țării, în 2012 am luat Discul de Aur cu albumul de cântece patriotice „Măi române, românaș”... Foarte mulți dintre admiratorii mei știu că eu m-am remarcat și m-am lansat cu aceste cântece, în 1967, când cântam alături de regretatul poet Adrian Păunescu în Cenaclul Flacăra. Foarte mulți ani aceste cântece au fost interzise, dar țin minte că el mă chema și spunea că trebuie să le cântăm, pentru că ele aparțin neamului și nu trebuie să ne fie rușine. El m-a încurajat foarte mult.
A primit toate florile de la premiera filmului „Horea”
- Care este cea mai mare satisfacție pe plan profesional?
- Atunci când văd că publicul mă iubește, când se ridică în picioare, când lacrimile lui se unesc cu ale mele, fie că sunt de bucurie, de durere, de emoție. Sunt multe momente emoționante din viața mea, pentru că aceste cântece creează o stare aparte. Ca să înțelegeți mai bine, am să vă dau și un exemplu. De multe ori mă întâlnesc cu profesori care îmi zic: „În patru ani de școală eu nu reușesc să îi învăț pe copii atâta istorie cât au cântecele dumneavoastră. A se vedea Cântecul lui Horea sau al lui Avram Iancu. Eu cânt istoria neamului.
- Dar cum ați ajuns să interpretați astfel de cântece?
- Povestea e puțin mai tristă. Noi am fost opt frați acasă, acum mai suntem doar șase. Fiindcă mama era o femeie mai sobră, cel care ne lua seara pe genunchi să ne spună povești era tata. Dar el, cum fusese în război, avea numai istorioare triste. Spre exemplu, ne povestea cum s-au întors acasă cu trenurile marfare din cel de-Al Doilea Război Mondial, iar în fiecare gară se cânta melodia „Ne-ntoarcem iar biruitori, ostașii din batalionul 2 / Dar nu ne mai întoarcem toți, avem răniți, avem și morți”. Îți dai seama ce greu era pentru cei care așteptau și rămâneau cu brațele goale... Și de-aici cred că a plecat dragostea mea față de cântecul istoric. De-aceea, de multe ori afirm că eu n-am știut să petrec, să râd, fiindcă am fost obișnuită cu versurile sobre. Am susținut multe spectacole la Alba Iulia pe tema asta, iar la premiera filmului „Horea”, cu regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan, țin minte că m-au adus și pe mine și că mi-au dat toate florile primite la eveniment.
Fanul numărul 1 îi aduce mereu trandafiri albi
- Cum sunt primite cântecele dumneavoastră în vremurile noastre? Și poate ne spuneți și vreo pățanie de la evenimentele la care ați participat...
- Nimic nu poate fi mai frumos, mai îmbucurător decât atunci când publicul se ridică să aclame sau când te oprește pe stradă să te felicite. În acele momente simți bucurie, o recunoaștere a muncii tale, căci cine este român simte românește. Legat de pățanii... anul trecut, de ziua mea, m-am trezit că vine acasă un domn cu un coș mare cu flori și o ie frumoasă foc. Străbătuse peste 200 de kilometri numai ca să mă vadă. Și de atunci, la fiecare spectacol unde aude el că mă duc, vine cu trei, cinci, șapte fire. Deci, dacă văd în public pe cineva cu trandafiri albi, știu că este fanul meu numărul 1. E un lucru minunat. Altădată, îmi amintesc că eram la Năsăud, cu Nicolae Furdui Iancu. Mai la începutul carierei veneau la el tot felul de fete și femei în toată firea și îl pupau, îl îmbrățișau, și ce-mi trece mie prin cap... mă duc să cânt prima, ca apoi să merg să-i fac o farsă. Eu toată viața am umblat numai cu rochii foarte lungi, iar atunci mi-am luat o fustă scurtă și un hanorac cu glugă, mi-am ciufulit părul și mi-am pus ochelari. Și după cântecele de joc, mă duc ca o fâșneață pe scenă, cu flori, îl prind de gât, îl pup și ies. Și el se tot uita după mine. Toți colegii din orchestră râdeau în hohote și, cu toate acestea, tot nu s-a prins (râde).
Poveste de dragoste de... 47 de ani
- Care a fost cel mai mare noroc în viața dumneavoastră?
- Probabil faptul că l-am cunoscut pe bărbatul meu, care m-a înțeles, a fost alături de mine și m-a ajutat foarte mult. Am o căsnicie de 47 de ani.
- Care e secretul unei relații așa de longevive?
- Secretul e că și el provine dintr-o familie de oameni care s-au implicat în cultură. M-a ajutat, m-a înțeles, a fost alături de mine, mi-a ținut locul când am fost plecată de acasă.
- Puteți spune că ați trăit o dragoste ca-n povești?
- Ei, nu chiar ca-n povești (râde), dar o dragoste normală, cu bune și cu rele. Și să știi că am avut o viață interesantă. Toate întâmplările petrecute creionează o frumoasă poveste. Mie-mi place să spun că, odată cu trecerea anilor, un firicel subțire ce am fost în tinerețe se transformă într-un arbore puternic, cu coroană superbă, din care acum începe să cadă câte o frunzuliță.
„Nu mi-am părăsit satul nicio clipă”
- Cum ați împăcat viața profesională cu cea de familie? Mai ales că mai plecați și în turnee...
- Îmi era dor de casă, dar nu stăteam perioade lungi. Cel mai mult am stat două luni, dar cei de-acasă cred că simt mai greu perioada asta. Noi, fiind ocupați, parcă nici n-am știut cum a trecut timpul.
- Ați pierdut momente importante din viața celor dragi din cauza carierei?
- Nu, că eu mi le programez.
- Dacă ați putea întoarce roata vieții, cum spune melodia aceea... ce ani ați vrea să retrăiți?
- Toți au fost frumoși și n-aș vrea să retrăiesc nimic, pentru că... deși copilăria mea a fost una grea, fiindcă n-am avut o situație materială foarte bună, iar părinții mei au fost țărani, au lucrat câmpul... a fost o perioadă atât de frumoasă! Eram cea mai mare dintre frați și trebuia să-i îngrijesc. Dacă mă lăsa mama acasă trebuia să fac curățenie. Țin minte că pândeam găina să scape oul, ca să fugim la Cooperativă să luăm bomboane pe el. Și-mi amintesc că o trimiteam pe soră-mea, dar îi ziceam: „Să nu cumva să mănânci vreuna, că eu știu câte-ți dă...” Și ea chiar mă credea. Așa că ce-i trecea prin minte?! Le lua pe toate, le sugea și le punea la loc, ca să fie la număr. Înainte mâncam slănină pe câmp și nu știam ce-i acela colesterol. Bine, munceam și mult, dar nu mă plâng nici acum, că treabă se găsește de făcut întotdeauna. Eu nu mi-am părăsit satul (Căpâlna, județul Alba) nicio clipă. Aici stau și-acum, și-mi fac toate dulcețurile necesare, îmi pun murături din grădina mea. Nu e o rușine. Din contră, e o bucurie și o mândrie pentru mine, iar munca în grădină mă relaxează.
- Ce alte activități mai aveți în timpul liber?
- Tot grădinăritul (râde). Nu mai am răbdare să mă uit la televizor sau să citesc cărți. În schimb, îmi place foarte mult să gătesc. Fac tot felul de mâncăruri tradiționale din zona mea, plăcinte de tot felul, tocăniță de pui ca la Căpâlna.
„Întotdeauna am încercat să mă autodepășesc”
- Ați spus într-un interviu anterior că nu ați crezut niciodată în dumneavoastră. De ce?
- Pentru că am fost o persoană foarte pretențioasă și totdeauna după ce făceam un album realizam că aș fi vrut mai multe de la mine. Dar, oricum, am fost și foarte norocoasă, pentru că am îndrăznit să fac un film cu Ovidiu Iuliu Moldovan. Apoi am mai făcut un alt album cu cântec și poezie... Deci nu m-am limitat la cântece, întotdeauna am încercat să mă autodepășesc, să fac altceva. Și mi-a reușit.
- Ați mai avut și altă profesie în afară de muzică?
- Am terminat o școală profesională unde am mânuit sticla moale, iar până la Revoluție am lucrat la un laborator de artizanat de sticlă, unde făceam lucruri foarte frumoase. Vreo zece ani am muncit acolo, timp în care am și cântat.
„Îmi iubesc țara așa cum îmi iubesc familia și pe Dumnezeu”
- Câți prieteni adevărați aveți?
- Familia mea e cea mai „adevărată” prietenă (zâmbește). Am doi copii, Neluțu și Cristi, și trei nepoți, Maria, Ioana și Cristi. Nepoțica Maria (18 ani) este omul meu de suflet. Ea mă ajută, îmi spune mereu: „Măicuță, acolo nu trebuia să ridici mâna, acolo nu trebuia să faci așa, sunt niște trucuri artistice de care nu-ți dai seama mereu”. Și la prieteni aș vrea să o amintesc pe Sofia Vicoveanca, o colegă tare dragă mie, care mi-a dedicat una dintre poeziile scrise de ea.
- Un gând pentru cititorii noștri, vă rog!
- Îi îndemn pe toți românii să iubească muzica populară tradițională. Eu prin cântec vreau să le aduc o rază de speranță, tot neamul să fie mai bun și cu dragoste mai mare față de această țară, România, pe care eu o iubesc foarte mult. Îmi iubesc țara așa cum îmi iubesc familia, cum îmi iubesc cântecul și cum îl iubesc pe Dumnezeu.
„Spectacol“ religios în catedrala de la Blaj
- Cum vă îngrijiți de aspectul dumneavoastră? Fiind artist, trebuie să arătați întotdeauna impecabil...
- Probabil că viața la țară mă întreține. Avem aici pui, găini, porci, activitate serioasă. N-am fost niciodată la cosmetică, dar e adevărat că fac sport în grădină, mănânc sănătos, aici am totul proaspăt.
- Diete ați ținut vreodată?
- Am mai încercat, dar nu reușesc. Acesta e un defect mare al meu.
- În timpul liber preferați stilul elegant sau casual?
- Când stau acasă, cu siguranță sunt nemachiată și umblu îmbrăcată doar în haine lejere. Îmi place să mă simt liberă.
- Sunteți o persoană mai lentă sau mai repezită?
- Mai hotărâtă.
- Preferați gustul dulce sau picant?
- Picant n-am mâncat nicicând. Sărat da, iar dulce doar din când în când.
- Sunteți superstițioasă?
- Nu. Dar credincioasă, da. Iar în special iarna, când nu prea avem spectacole, merg și la biserică. Uneori cânt și melodii religioase în catedrala de la Blaj. Spectacolele de acolo sunt absolut senzaționale.
„Câteodată simţeam că e prea mare povara succesului alături de Adrian Păunescu“
- Ce vă amintiți din acea perioadă petrecută alături de regretatul Adrian Păunescu?
- Cântecele patriotice, pe care eu le interpretam, erau foarte interesante și iubite de public, însă au fost interzise o perioadă lungă, iar eu le-am readus pe scenă. Țin minte că eram odată la Alba Iulia și nu voia să înceapă spectacolul până nu ajunge fata cu „Cântecul Iancului”. Și de fiecare dată când venea la Blaj, pe Câmpia Libertății sau în altă parte, interpretarea acestor cântece îmi crea un moment foarte special, pentru că tabloul lui Avram Iancu era ridicat undeva la înălțime și cât cântam eu rămânea acolo...
- Câți ani ați cântat în Cenaclul Flacăra?
- Numai vreo trei ani. Dar cred că au fost cele mai frumoase spectacole din viața mea. N-am cum să le uit, pentru că eram la începutul carierei și nimeni nu era obișnuit cu genul de spectacol pe care îl crea Adrian Păunescu. Nu eram obișnuiți cu sala în picioare, cu publicul care cânta alături de noi. Iar eu, care atunci eram aproape un copil, poate că nici nu eram pregătită pentru un așa mare succes. Câteodată chiar simțeam că e prea mare povara acestui succes, că eu am cântat cântecele neamului și, repet, am fost prima interpretă care a readus aceste cântece pe scenă, lucru care m-a ajutat mult să mă fac foarte repede cunoscută și să ajung la sufletul fanilor. A fost un gen care a sensibilizat, iar acele momente au fost unice, la fel ca orice eveniment din viața noastră, de altfel.
- Au mai fost și alți interpreți de muzică populară în cenaclu?
- Nu. Eu am fost singura, pentru că era genul apropiat de ceea ce se cânta în cenaclu. Dar succesul pe mine nu m-a furat, nu mi-a luat mințile.
- Câte albume ați scos?
- Vreo șapte: două de cântece religioase, unul de patriotice, iar restul, colinde și folclor.
- Care vă sunt cele mai dragi melodii?
- „Bădiță de pe Târnavă” - pe care l-am interpretat prima oară, apoi „Cântecul Iancului” - care m-a făcut cunoscută, și „Așa-i românul”, pentru că e un cântec-rugăciune în care se regăsește fiecare om.