de Cătălina Tăgârță
Născută în inima Transilvaniei, în satul Buciumi, din zona Sălajului, Sava Negrean Brudașcu are o poveste de viață impresionantă. Încă de la naștere a primit nume de băiat și a fost vândută pe fereastră unor vecini, pentru a rupe un vechi blestem căzut asupra familiei sale. A fost declarată moartă împreună cu soțul său pe vremea când locuiau în Iran, dar în prezent are parte de o familie unită și fericită și se bucură de recunoștința publicului. Interpreta de muzică populară nu a visat vreodată să ajungă atât de cunoscută, dar, așa cum spune chiar dumneaei, destinul se pare că i-a fost scris de mâna divină. Vreme de mai bine de două ceasuri, artista a rupt din timpul său prețios și ne-a vorbit despre ofurile, bucuriile și realizările sale.
Și-a făcut ucenicia în corul satului
- Doamna Sava, vorbiţi-ne, vă rog, despre locul de baştină şi despre debutul în carieră.
- Satul meu a fost și rămâne o adevărată vatră folclorică și istorică. Sunt norocoasă că m-am născut într-un loc unde mi-am putut face ucenicia în arta cântatului, fiindcă pe vremea mea exista în Buciumi un cor renumit, pe patru voci, dirijat de preotul satului - Ștefan Răcățan. Compus din țărani simpli, fără studii muzicale, dar înzestrați cu talent și dornici de a face lucruri frumoase, corul a obținut premii internaționale. Acolo am învățat tainele cântatului la o vârstă fragedă, 9-10 ani.
Lansată la... „Floarea din Grădină”
- După corul din sat și activitățile la care ați participat împreună cu acesta, care a fost următorul pas în cariera dumneavoastră artistică?
- Fiind o fire retrasă, timidă, cu o parte mai mare de sensibilitate, nu m-am făcut remarcată de mică, la fel ca alți confrați de-ai mei de cântec. Lansarea mea, o adevărată trambulină în cântecul popular, pot spune că a fost odată cu participarea la emisiunea-concurs organizată de Televiziunea Română, foarte renumită la acea vreme, și anume „Floarea din Grădină”. Fie că era vorba despre o baladă, despre o doină sau despre un alt cântec dintr-un anumit sector al tradițiilor, la mine nu se punea problema, căci pe toate le aveam în sânge. Așa se face că în urma preselecției și selecției - căci se dădeau mai multe probe - am fost rapid reperată și am susținut concursul imediat, deși mulți așteptau chiar și un an-doi ca să le vină rândul.
A fost profesor și director la Casa de Cultură
- Ce vârstă aveați când ați participat la „Floarea din Grădină”?
- Eram deja studentă. Am terminat Filologie, specializarea Română-Franceză.
- Și ați profesat în acest domeniu? Care a fost traseul carierei în continuare?
- Am lucrat ca profesor în satul meu timp de nouă ani. Apoi am ajuns în Brașov, unde am fost director la Casa de Cultură a Uzinei de Camioane, ce avea 27.000 de angajați, și am fost sufletul a tot ce se făcea atunci pe plan artistic, și cultura chiar era luată în serios. Când fiica mea a crescut, am fost nevoiți să ne mutăm în Cluj, pentru un anume liceu, mai bun, și am intrat prin concurs la televiziunea locală, unde am muncit până am ieșit la pensie.
- În tot acest interval de timp ați și cântat?
- Da, dar nu cântecul de acum. La acea vreme mergeam rar la evenimente - și acestea erau în special spectacole televizate, nu nunți sau altceva. În plus, nici n-am fost părtașă la Cenaclul Flacăra sau la „Dialoguri la distanță”, ca alți colegi de-ai mei..., eu n-am visat vreodată că voi cânta, că voi fi artistă de muzică populară. Acesta a fost planul de sus al Bunului Dumnezeu, iar activitatea mea artistică cea mai intensă a fost în ultimii ani.
„Ajungi sus doar prin calitate, trudă, seriozitate”
- Sunt unele situații în care mai degrabă se pune accent pe valoarea repertoriului, pe calitatea cântecelor și pe recunoașterea publicului, decât pe numărul efectiv al anilor petrecuți la diverse petreceri...
- Exact. Valoarea cântecelor, grija mea pentru vers, pentru sensul acestuia, pentru ce pot transmite prin melodie... asta are cea mai mare importanță. Și de-a lungul anilor s-a dovedit că aceasta este una dintre condițiile urcării scării ierarhice în cântec și de a ajunge foarte sus. Dar cea mai mare dificultate e să rămâi acolo, și acest lucru se face tot prin calitate, trudă, seriozitate... De fapt e ca în orice alt domeniu.
- Acum, de exemplu, participați la evenimente, mergeți la petreceri?
- Da, merg, dar tot mai drag îmi e să particip la spectacole. Și am un impresar cum nu s-a mai pomenit în lume... Impresarul meu este Bunul Dumnezeu, El îmi călăuzește pașii și mă duce zi de zi unde dorește, unde consideră că îmi este locul și sunt de ajutor. Aș mai vrea să menționez aici că eu cânt numai live. Sunt un om foarte serios de felul meu. Nu-mi place să mint, iubesc caracterele puternice, de la care pot să învăț ceva.
„Timpul petrecut la căsuţa părintească mă încarcă pozitiv”
- Presupun că activitatea artistică vă ocupă destul timp. Mai rămâne ceva și pentru hobby-uri?
- Puținul timp care-mi rămâne mi-e tare drag să mi-l petrec la căsuța părintească. Locul acela din Buciumi, Sălaj, mă încarcă mereu cu o energie puternică, pozitivă, iar după ce merg acolo pot să fiu multă vreme foarte bună, înțelegătoare... În ciuda degradării vieții - la care asistăm cu toții -, eu totuși simt un anume parfum de bucurie, de speranță în satul ardelenesc... Prezența lui Dumnezeu mi-o doresc cu ardoare în viețile noastre, ale tuturor, așa că îmi fac întotdeauna timp să mă rog, să găsesc noi sensuri în ceea ce privește prezența divină. Îmi sunt atât de dragi psalmii... Și cum să nu fie așa, când ne învață atâtea?! În 26, de exemplu, zice așa: „Domnul e ocrotitorul vieții mele, de ce mă voi înfricoșa?” Sau să nu uităm cât de semnificativ și câte sensuri poate avea Psalmul 50, pe care-l știe toată suflarea: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea, căci fărădelegea mea eu o cunosc, și păcatul meu înaintea mea este pururea”. Sunt atâtea lucruri extraordinare care ar putea să ne facă mai buni și mai înțelegători față de cel de lângă noi...
„Îl îndrăgesc nespus pe Dan Puric”
- Credința v-a fost insuflată din familie?
- Desigur că toată lumea era credincioasă acasă. Eu știam toată liturghia pe de rost încă din copilărie. Eram foarte micuță când mergeam cu bunica mea să se împărtășească - îmi amintesc doar că mă țineam de rochia dumneaei, iar preotul trebuia neapărat să mă împărtășească și pe mine. Dar evident că odată cu înaintarea în vârstă totul a devenit mai pregnant, acum privesc totul cu mai multă judecată și înțelegere. Vă întreb doar atât: cum să nu simți prezența lui Dumnezeu, când însuși faptul că te trezești e o minune de la El? Despre nașterea copiilor nici nu mai vorbesc... Revenind însă la hobby-uri, ar fi multe lucruri de făcut: îmi place să citesc, și-l îndrăgesc nespus pe Dan Puric, care are niște scrieri cu semnificații puternice. Eu fac parte dintr-o familie care a iubit extraordinar pământul, doi bunici mi-au murit pentru a-l apăra, iar tata a fost și el veteran de război și mi-a lăsat mult pământ și pădure. Mă doare sufletul când mă gândesc ce se întâmplă azi cu pădurea (n.r. - îi dau lacrimile).
„Cea mai puternică facultate se face în șapte ani, acasă”
- Haideți să vorbim despre ceva mai vesel... Cum arată o zi obișnuită din viața dumneavoastră?
- De vineri până luni, inclusiv, timpul nu mai este al meu, e al ascultătorilor și al cântecului, iar după aceea mă ocup de treburile obișnuite, zilnice, cu tot ce înseamnă casă, familie, gătit, spălat. Sunt un om obișnuit.
- Povestiți-ne câte ceva despre familie, vă rog!
- Fiica mea este avocat în Baroul din Cluj. Am fericirea să-i am pe Petru - nepoțelul cel mare, de 9 ani, și pe Cezara Maria - de 3 ani. Niște ani buni am locuit în aceeași casă, ca și familia Dallas; dar chiar și acum, când copiii s-au mutat la căsuța lor, nu se poate să treacă o zi fără să nu ne vedem. De aceea eu înțeleg foarte bine părinții care au copiii plecați: cât dor trebuie să fie acolo. Soțul meu, Dan, fost deputat în Parlamentul României, e un om de litere, de cultură, un bărbat foarte deștept. Iar ginerele meu este preot, și pot spune cu mâna pe inimă că, din ceasul în care a intrat în casa noastră, am simțit că a intrat Dumnezeu. Zilnic îi mulțumesc Domnului și mă rog pentru mama care l-a născut și i-a dat o educație extraordinară. Îl consider feciorul meu, nu ginere, și îl iubesc la fel ca pe fata mea. În zilele noastre e o modă ca tinerii să aibă nu una, ci chiar mai multe facultăți, dar, după părerea mea, cea mai puternică facultate din viața unui om e cea care înseamnă şapte ani de-acasă. Cu ea răzbești o viață întreagă sau clachezi.
„Mă gândisem să mă fac macaragistă”
- Cum vă îngrijiți de partea estetică? Faceți sport, mișcare?
- Am gene bune, puternice, moștenite de la părinții mei, care au trăit sănătos. Fiind fată de la țară, smântâna - că alte creme nu erau - era binevenită să o dai pe față, la fel și mierea. Apoi, obișnuiam să ne spălăm cu lapte - toate astea erau ingrediente la îndemână, naturale. Fiind micuță de statură, am fost foarte bună la gimnastică, dar sănătatea mi-a permis să nu mă dau înapoi nici de la vreun fel de muncă. Așa că am făcut mișcare mereu (zâmbește). Când eram foarte tânără, mă gândisem să mă fac macaragistă. Nu știam dacă voi intra la facultate, așa că îmi căutasem o variantă de rezervă pentru a avea din ce să trăiesc și să îmi pot întreține și părinții - că noi aveam tot felul de produse acasă, doar bani, nu. Și mai aveam și altceva de rezervă: tata, fiind om descurcăreț, avea și o meserie: era geamgiu, și m-a învățat și pe mine. Copiii din vremea respectivă, de la sat, erau puși la muncă de la o vârstă foarte fragedă. Vă spun cu sinceritate: de la 5 ani eram trezită la 4:00-5:00 dimineața să merg cu bivolii la păscut. Și pe măsură ce am crescut, munca s-a înmulțit (oftează).
„Cel mai fericit moment: nașterea fiicei”
- Ați fost vreodată la un pas de moarte?
- Aveam vreo 12-13 ani când m-a trimis tata singură cu bivolii la un teren mai departe de sat, el având ceva de lucru în altă parte. Și unuia dintre animale nu-i plăcea locul respectiv, așa că la o intersecție a luat-o în altă direcție, eu am vrut să-l opresc și, când să sar din car, rochia mi s-a agățat în leucă (partea de deasupra roții) și am rămas atârnată cu capul între roată și picioarele bivoliței, târându-mă pe pământ o porțiune bună. Noroc că m-au văzut niște oameni, au oprit animalele și m-au dus la doctor degrabă...
- Care a fost cea mai grea decizie pe care a trebuit să o luați vreodată?
- M-a ferit Bunul Dumnezeu de decizii pe muchie de cuțit. Și oricum, când ai de luat orice hotărâre, e mare lucru să-l invoci pe Dumnezeu și să te rogi Lui, ca să poți lua hotărârea cea mai bună.
- Dar cel mai fericit?
- Când am născut-o pe fiica mea, fiica mea cea bună, care mi-a adus numai bucurii.
„Aș da orice să trăiesc în Iran”
- În afară de sănătate - pentru care se roagă toată lumea, și de proiectul cel nou, ce vă mai doriți pentru viitor?
- Aș avea o dorință extraordinară. La un moment dat eu am avut șansa să trăiesc doi ani şi jumătate într-o anume parte de lume, în Orientul Mijlociu, în Iran. Mi-a plăcut atât de mult, încât simt că acolo ar fi lumea mea, și aș da orice unui peștișor de aur numai să trăiesc acolo...
- Ce v-a impresionat acolo?
- Absolut tot. Când am aterizat în Teheran, pentru mine a fost un șoc, pe străzi vedeam numai „călugărițe”, dar ulterior mi s-a explicat că sunt femei obișnuite, acoperite. Am învățat să iubesc obiceiurile lor, viața de acolo, cu acele rugăciuni adevărate, nu-mi venea să cred cum o femeie se cumpără și se vinde, e prea puțin timp pentru un episod Iran (zâmbește). Ideea e că am fost părtașă la toate schimbările țării, și deși am fost în primejdie și chiar am fost considerată moartă împreună cu soțul o perioadă (când totul era paralizat acolo, nu funcționa poștă, telegraf, telefon, nimic), în acea perioadă confuză, care m-a afectat profund, am cunoscut partea aceea de lume extraordinară, aparte. Noi am locuit într-un orășel din nord, aproape de Marea Caspică. Acolo, canalizarea era la suprafață, iar când am ajuns în România, atât de mult iubeam țara și oamenii de acolo, încât îmi era dor chiar și de acel miros. Poate părea incredibil ce vă spun, dar e adevărat.
„Deviza familiei: să nu treacă nicio zi fără o faptă bună”
- Ce gânduri le transmiteți cititorilor noștri?
- Deviza mea și a familiei mele este: să nu treacă nicio zi lăsată de Bunul Dumnezeu fără să facem o faptă bună cuiva, fie om, fie animal. Și ne străduim să facem asta. Și mai am un lucru... o învățătură de la măicuța mea: indiferent cu cine te întâlnești, să ții minte că un zâmbet și o vorbă bună nu costă nimic, dar pentru omul din fața ta poate să însemne foarte mult. Și e mare lucru când vezi un om necăjit să-i zâmbești și să-l întrebi cu ce îl poți ajuta.
- Dintre albumele scoase, care a avut cel mai mare succes?
- Probabil albumul numit „Dorul meu și dragostea”, care a obținut și Discul de Aur. Cât despre cântecele cel mai cerute și îndrăgite de public, aș putea enumera: „Doamne, ocrotește-i pe români!” - care mă definește și simt că fiecare vers e întipărit profund în sufletul meu; „ A plecat moțu’ din țară” - pe care l-am înregistrat în urmă cu 30 de ani, dar e la fel de actual ca și atunci, sau „Pe cărarea vieții mele nu mai mergem amândoi/ N-ai vrut să culegi cu mine liliacul cu cinci flori” - o romanță populară atât de iubită cum nu vă puteți închipui. Am în repertoriu toate genurile de cântec popular, de la colinde - pe care le iubesc extraordinar - până la melodii de dragoste, de cătănie, de nuntă... Eu n-am piese fabricate de nimeni, nici ca vers, nici ca muzică. Totul este trecut prin filtrul meu, și am o grijă deosebită pentru fiecare, pun în ele bucăți rupte din sufletul meu.
- Ce proiecte aveți acum în derulare? Ne puteți dezvălui ceva despre noul album?
- Vor fi niște cântece deosebite, care trebuie să rămână moștenire viitorilor artiști, de care cineva trebuie să aibă grijă, nu? Deci, în niciun caz nu vor fi melodii comerciale, facile.
Vândută la naştere!
- Care este povestea numelui pe care îl purtați? Sava e nume de bărbat.
- Am avut șapte frați, și toți au murit din diferite motive. Familia a crezut că e vorba despre un blestem, așa că, după naștere, părinții mei m-au „vândut” unor vecini care nu aveau fete, ca să păcălească moartea, și mie mi-au pus nume de băiat.
Sava Negrean Brudascu: „Am un impresar cum nu s-a mai pomenit... Bunul Dumnezeu“