de Gabriela Niculescu
Ionela Prodan este una dintre interpretele de muzică populară cel mai apreciate, iar publicul iubitor de folclor a numit-o „doamna cântecului oltenesc”. La 6 octombrie va mai adăuga un an în buchetul vieții sale tumultuoase, prilej cu care am întâlnit-o să ne povestească despre momentele care i-au marcat existența. Am descoperit o femeie tenace, cu aspirații înalte, mereu cu gândul la realizări. De ceva vreme scrie la o carte despre viața sa, în care va povesti întâlnirile cu marile personalități ale lumii, întâlniri care au făcut-o să devină o femeie bogată spiritual, după cum spune. Despre venirea pe lume într-o familie fără tată, educația severă, decesul soțului, refacerea vieții, activitatea sa actuală din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, relația cu ginerele său Laurențiu Reghecampf și multe altele puteți afla în interviul ce urmează.
„Tatăl meu s-a prăpădit înainte cu două luni să mă nasc”
- Povesteați cândva că ați avut o copilărie tristă, mai apoi viața v-a fost pusă iar la încercare când soțul dumneavoastră, tatăl Anamariei și al Ancăi, s-a stins pe când ele aveau 18, respectiv 14 ani...
- Da, tatăl meu a murit înainte cu două luni să mă nasc, iar eu, fiind al treilea copil, am fost cel mai dorit, pentru că eram fată. Înaintea mea s-au născut doi frați, unul mai mare cu nouă ani decât mine, celălalt, cu șapte ani, iar ei m-au cam crescut, pentru că mama trebuia să muncească. Am fost obișnuită să cresc cu greutățile, însă era dureros când pe ceilalți copii îi strigau mamele lor, iar pe mine nu, pentru că era mereu la muncă. Una dintre dorințele mamei a fost ca, după moartea sa, să fim toți frații împreună, iar acum locuiesc în aceeași curte cu mine și cred că mama este împăcată. E foarte important să ai familia aproape, mai ales în momentele grele. Aveam 42 de ani când a murit soțul meu, iar Anamaria m-a îndemnat să-mi refac viața, spunându-mi că ea și Anca nu pot fi întotdeauna lângă mine, și de 12 ani am alături un bărbat extraordinar, un moldovean minunat, că, dacă era oltean, nu-l luam, doar știți că oltenii sunt mai aprigi. (Râde!)
„Cel mai cunoscut cântec al meu l-am creat într-o clipă de mare durere”
- Cum ați depășit momentele grele din viață? Ce v-a ținut pe linia de plutire?
- Întotdeauna muzica a fost cea care m-a ținut pe linia de plutire. Când mi-a fost greu în viață am căutat să stau singură în cameră, cu foile și aparatele (n.r. - reportofon și casetofon) lângă mine și-am așternut zeci de idei pe hârtie. În cântecele mele de greutate se simte și multă durere. Așa a rămas celebru și cântecul vieții mele: „Din bucata mea de pâine”, piesa aceasta n-are moarte. Am creat-o într-o clipă de mare durere și deznădejde, în urma relației cu anumite persoane care m-au trădat. Așa a luat viață acest cântec: „Din bucata mea de pâine/ Am crescut un om şi-un câine (...)/ Când am bani și o duc bine/ Toată lumea e cu mine/ De n-am bani și o duc rău/ Nici cel neam nu-i neamul meu/ Și atunci te-ntreb pe tine/ Care-i om și care-i câine?”
- Cum ați devenit „doamna cântecului oltenesc”?
- Sunt o interpretă aparte, prin glas, prestanță și ținută artistică, și astfel mi-am format numele pe care-l am. Nu-mi place să mi se spună „doamna cântecului oltenesc”, toate fetele care știu muzică adevărată sunt doamnele cântecului. Timbrul vocii mele a fost unic și, spre regretul meu, nici fetele mele nu l-au moștenit. De exemplu, când intru într-un magazin și spun „Bună ziua!”, imediat sunt recunoscută.
- Care a fost marea dumneavoastră iubire?
- Eu nu am cunoscut iubirea. Iubirea aceea cu flăcări, cu năbădăi, cum am auzit la alte fete, n-am trăit-o. La mine a fost mai mult o teamă față de partea bărbătească, la începuturile mele. Nu credeam nimic din ce mi se spunea, iar singura mea preocupare era să nu iau note sub 8, să nu pierd bursa, pentru că erau mulți copii nevoiți să învețe bine. Țin minte că nici hăinuțe frumoase nu aveam, că mama nu avea bani să-mi dea, purtam sandale de pânză primăvara, vara și toamna, teniși până spre miezul iernii, apoi mai purtam ghetuțe, cizmulițe n-am avut niciodată în școală. Aveam un pulover gros făcut de mama în cârlig, și cu acela mergeam iarna, palton nu aveam. Nu mergeam nici la discotecă sau în baruri, precum alte fete. Singura distracție era să merg la film, la matineu, unde aveam bilet redus la jumătate de preț cu carnetul de student și unde ajungeam pe jos, că nu aveam bani de troleibuz. Nici televizoare nu erau pe vremea aceea, deci erau condițiile ideale pentru a învăța. Mama îmi spunea mereu că n-are putere financiară, dar că o să-mi pot face eu dacă învăț carte. Și când a văzut evoluția mea, când m-a văzut ajunsă în vârful piramidei populare, plângea. O adusesem aproape de mine, la Cornetu, și plângea, spunându-mi: „Acum plâng de bucurie! Cât de greu te-a crescut mama! Dar să nu uiți, mamă, niciodată de unde ai plecat!” Acestea erau vorbele sale. Așa le spun și eu fetelor mele, niciodată să nu-și piardă capul, să nu uite că au mers în piciorușele goale prin dudele de la Dăbuleni. Și copiii mei așa au crescut, cu respect pentru tot ceea ce ating.
„Mama și frații mei erau foarte severi cu mine”
- Fetele dumneavoastră au crescut cu pian în casă şi au studiat acest instrument. Care este legătura dumneavoastră cu muzica clasică?
- Anamariei i-am luat profesoară de pian de la vârsta de 3 ani. Clasicul, la mine, a venit din familia Brauner, pentru că ei ascultau toate genurile muzicale, dar numai muzică de calitate, nu orice. Însă înainte de asta, pianul a venit de la fratele mamei, Florin Preduna, care era actor la Reșița și m-a luat în clasa a VIII-a la Liceul de Muzică din Reșița să învăț pian. Mama nu prea era de acord, nu înțelegea la ce-mi trebuie, dar el cunoștea importanța unui instrument în dezvoltarea unui copil care vrea să facă o carieră muzicală. După clasa a VIII-a, mama m-a luat la liceu la Dăbuleni, să fiu lângă ea. Toată familia mea era împotriva muzicii, considera că cei care cântă sunt lăutari, muzicanți. Eu îi spuneam că vreau să mă fac artistă, dar ea nu înțelegea, se temea să-și imagineze că mă duc să cânt la mese. Așa am ajuns la facultate la Craiova. Mama și frații mei erau foarte severi cu mine, nu aveam voie să vin acasă mai târziu de ora 21:30, iar vara era soarele pe cer la acea oră. Dacă întârziam puțin mă pedepseau crunt, două săptămâni nu mai ieșeam din curte, decât la școală. Nici măcar nu îndrăzneam să le cer voie să mă lase să repet cu taraful din sat la Căminul Cultural.
- Povestiți-mi câteva amintiri din Epoca de Aur. L-ați cunoscut pe Ceauşescu, i-ați cântat vreodată?
- Ștefan Andrei (n.r. - ministrul de Externe al României din perioada comunistă) mă chema să cânt. Nu prea am fost unde era Elena Ceaușescu. Cântam mai mult unde erau bărbați, Ceaușescu mai rar. Eu cântam foarte mult, și dacă aveam spectacol nu renunțam la el pentru recepții, pentru că de acolo luam bani, pe când de la recepții nu prea câștigai mult. Însă artistul era respectat, nu oricine ajungea la o recepție de grad zero, la Comitetul Central.
„Primeam mașini de flori la spectacole și le împărțeam cu Ion Dolănescu”
- Care este prima amintire care vă vine în minte când vă gândiți la momentele în care cântați alături de Ion Dolănescu?
- Primeam mașini de flori la spectacole și le împărțeam: „Acela a fost al meu. Ăsta e al meu. Pe-ăsta îl iau eu, pe astea le iei tu!” Și stăteam câte o jumătate de noapte să-mi pun florile în apă, și așa mă bucuram când vedeam casa plină...
- Știu că în iarna anului trecut ați făcut o vizită la Roma în calitate de ambasador al culturii tradiționale românești, însă nu multă lume știe că lucrați la „Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni”, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
- Da, sunt reprezentant special în cadrul acestui departament și am o satisfacție fantastică pentru lucrurile pe care le fac astăzi. Din 1996 sunt în PDSR-PSD și am cunoscut foarte mulți oameni deosebiți. Titulatura de reprezentant special nu a existat până la mine și sunt extrem de bucuroasă că pot face niște lucruri extraordinare în cadrul acestui departament, mă simt un fel de ambasador al folclorului românesc.
- Dacă s-ar face un film artistic despre viaţa dumneavoastră, pe cine ați vedea în rolul principal și cum s-ar numi filmul?
- Nu-mi dau seama, poate Draga Olteanu Matei ar fi putut să mă interpreteze. Însă acum nu văd actrița care să poată să fie în felul meu. Mie mi-a plăcut viața adevărată. „Credința că orice poate fi realizat” s-ar numi acest film.
„Tenacitatea, cea mai mare calitate a mea”
- Cum ați reușit să vă convingeți fiicele să cânte cu dumneavoastră pe albumul de familie?
- Amândouă au făcut muzică, le-am împins muzica în ființa lor și au cântat de micuțe cu mine prin spectacole la școală sau prin diverse emisiuni, dar acum le-am rugat, măcar o dată, să apară cu mine pe un CD dacă pe scenă nu au vrut, mari fiind. Mi-ar fi plăcut să mă depășească, dar nu mi-a plăcut cum sunau vocile lor. Dacă nu depășești părintele, rămâi în umbra lui, și până la urmă m-am bucurat că au reușit pe drumul lor.
- Ați cântat foarte mult în SUA, Canada și Israel. Unde v-ați bucurat mai mult de succes?
- În toată lumea, din Europa până în Australia, m-am simțit ca acasă, pentru că eu am cântat pentru români. Întotdeauna mă primeau cu brațele deschise și nu știau cum să mă „îmbrace” în dragostea și în admirația lor.
- Care considerați că sunt cele mai mari calități, dar și defecte ale dumneavoastră?
- Tenacitatea, realizările mele sunt cele mai mari calități. Iar defectul meu este acela că nu sunt îngăduitoare. Ar trebui să fiu, pentru că nu toți oamenii sunt la fel. Unii sunt făcuți să treacă viața pe lângă ei. Eu nu pot lăsa pe mâine ce pot face astăzi.
- Ce principii de viață nu ați încălcat niciodată?
- La mine, seriozitatea ca principiu de viață a fost sfântă. Unii zic: „Nu mă interesează ce spune lumea!” Nu asta mă privește, dar mă interesează cum apar eu în lume și ce fel de om sunt.
„Izbânda a fost cea care mi-a luat orice durere și apăsare”
- Care a fost cel mai mare compromis pe care a trebuit să-l faceți?
- Cea mai mare durere pentru mine a fost când am rămas fără tatăl fetelor și a trebuit să renunț la scenă. Am făcut-o cu lacrimi, dar aveam greutatea vieții, realizarea copiilor a fost prioritară, apoi Dumnezeu mi-a ajutat și am reușit să revin pe scenă.
- Ce vă binedispune atunci când sunteți supărată?
- Gândul la o dorință neîmplinită, la modalitatea de a o rezolva, izbânda a fost cea care mi-a luat orice durere și apăsare.
- Cum vă place să vă petreceți timpul liber?
- Prin grădină, acasă, printre flori.
- Ce muzică ascultați?
- Nu am timp să ascult muzică, și la mine momentele cel mai căutate sunt cele de liniște. Nu muzica mă odihnește, ci liniștea, freamătul frunzelor, cântatul păsărelelor și grădina.
- Ați cântat vreodată manele?
- Niciodată. Nu mă prinde acest gen și nu m-a atras niciodată. Cred că depinde și de cum ești format în viață.
„Laurențiu este mai mult decât copilul meu”
- Cum este relaţia dumneavoastră cu Laurenţiu Reghecampf și cum este el ca ginere?
- Formidabilă, mă iubește și-l iubesc. Este mai mult decât copilul meu, discută mereu cu mine, mă ascultă și-mi spune mamă din toată inima.
- Anamaria spunea că ați fost o mamă severă uneori. Cum vă puteți descrie ca bunică?
- Cu nepoțeii mei nu sunt severă, pe ei îi mângâi și-i iubesc. Însă eu am fost și tată, și mamă pentru fetele mele, şi atunci trebuia să fiu severă. Mama pe mine mă mângâia numai în somn dacă tata nu mai era, iar acest lucru m-a marcat profund. Nemaivorbind despre faptul că „tată” era un cuvânt dureros pentru mine.
- V-a deranjat vreodată faptul că Anamaria a pozat nud?
- La început, da, pentru că lumea era rea, îmi dădea telefoane și-mi reproșa cum de accept așa ceva. Dar Anamaria m-a întrebat câtă lumea vine la mine când mi-e rău. Mi-a spus că ea nu se simte stânjenită, și atunci nici eu n-ar trebui să mă uit la ce spune lumea.
- Cum v-ați obişnuit să fiți filmată nonstop în reality show-ul Anei?
- Așa nuprea-mi place. Am cunoscut o altfel de filmare în viața mea, or, în reality show-ul acesta trebuie să fii atent, nici în cap să nu te scarpini. Iar ei dau exact ce-ți iese din gură mai otrăvit. Asta e goana după rating.
- Vă este jenă că mai scăpați câte un cuvânt… neortodox, să-i spunem?
- Nu mi-e jenă. Doar că ei asta pândesc.
„Am avut în frunte un mir pus de Dumnezeu“
- Cum ați ajuns în Capitală?
- Am ajuns în București grație marelui etnomuzicolog Harry Brauner, care nu avea copii, și împreună cu soția sa și cu sora acesteia, soția academicianului Grigore Moisil, m-au „adoptat”. Aveam câte o cameră în casa fiecăruia. Harry Brauner m-a prezentat multor folcloriști importanți, care m-au sfătuit de bine. Acum, când spun ceva în lumea folclorului românesc am pretenția că am avut de la cine învăța, că am întâlnit oameni deosebiți. Dar și eu m-am integrat în societate cât se poate de solid, cu prestanță. Mama mereu îmi spunea că trebuie să fac școală, abia apoi să cânt. Și m-am ambiționat și am intrat cu bursă, că mama nu-și permitea să mă susțină, la Facultatea de Istorie-Geografie. Am dat definitivatul și mi-am luat gradul al II-lea în Istorie, apoi am făcut a doua facultate, Filosofia. Eu am avut în frunte un mir pus de Dumnezeu, însă cel mai bun lucru în viață este lucratul în echipă, te poți dezvolta pe mai multe arii, iar când aduni totul rezultă o personalitate. Am fost director în Ministerul Culturii, am fost realizator la Radio România Actualități, apoi am fost producător de emisiuni muzicale la televiziuni, la Tele 7 Abc, la TVRM și la Etno TV, vreme de șapte, opt ani.
- La ce mai lucrați în această perioadă în materie de muzică?
- Sunt fericită că am ajuns într-o postură deosebită de high class când vorbesc despre ce las după mine. Voi mai lansa un CD de Sărbători, de Crăciun, cu piese superbe, care nu conține numai muzică populară. Pentru sufletul meu, voi dona CD-ul multor case de bătrâni și le duc și românilor mei din Diaspora. Mulți mă întreabă cât costă. „Cum să coste? Vai de mine!” Eu detest această situație de a da autograf cu o mână și a lua banii cu alta. E atât de jenantă pentru mine, e jenant pentru un artist care se respectă, care are un preț în fața publicului și a lui Dumnezeu. Prețul sunt dăruirea ta și succesul tău. Spectacolele de acum nu mai au preț pentru mine, dacă merg, merg de drag. Vine un timp când trebuie să dăruiești și tu, să fii o replică la umărul pe care l-au pus iubitorii cântecului popular. Și-atunci cum să mai întind eu mâna?
- În spectacole vă mai putem vedea?
- Mai rar. Voi pregăti un spectacol de caritate pentru artiștii osândiți de viață. Dacă ai bani nu înseamnă că ești izolat de societate. Eu îmi arunc privirea peste foarte mulți, însă viața și soarta îl duc pe fiecare într-o direcție.
„Scriu o cărticică despre întâlnirile importante din viaţa mea“
- Cum s-a transformat muzica populară în ziua de astăzi, faţă de trecutul tradiţional?
- Noi n-am avut egal în lume prin tradiții. Eram prezenți pe toate scenele mari ale lumii în ceea ce privește tradiția, iar acum mă doare sufletul că nu mai suntem, pentru că nu avem bani de transport internațional, ceea ce este o nebunie. Ce publicitate mai mare decât aceasta s-ar putea face României? Îmi aduc aminte de doamna Nancy Reagan (n.r. - Prima Doamnă a SUA între anii 1981 şi 1989), în 1982, când am fost invitată de Ambasada Română la o mare acțiune ce se desfășura la Washington. I-am făcut cadou o ie, o maramă și un brâu popular, iar după nicio jumătate de oră a venit îmbrăcată cu aceste obiecte românești, și toată lumea a înghețat, iar ambasadorul mi-a spus că, ce-am făcut eu în câteva minute, ei nu au reușit în ani de diplomație. Deci, prezența tradiției românești are un impact extraordinar. Acum am văzut că nu se mai acordă atenție nici afișelor pentru spectacole și am refuzat să apar în costum popular lângă unele dezbrăcate, așa că am ales să mă retrag discret, fără spectacole de rămas-bun. Când cred eu că pot participa la un spectacol, atunci mai merg, altfel nu mai particip. Acum scriu o cărticică despre toate întâlnirile pe care le-am avut cu oameni deosebiți, mari personalități. Am strâns o mulțime de notițe, și abia aștept să le pun cap la cap. Țin minte că academicianul Grigore Moisil, prin 1971, a cerut o piesă la radio cu mine, însă eu nu eram cunoscută la vremea aceea în București și i-a certat pe realizatori că nu au. Și atunci le-a spus: „Ionela Prodan, o voce de care cu siguranță veți auzi!”