Scriam numărul trecut despre microbul actoriei care s-a transmis din generaţie în generaţie pe scena românească. Aceeaşi situaţie se înregistrează şi la Hollywood. Se pare că şi la ei funcţionează proverbul: „Aşchia nu sare departe de trunchi”.
Printre numeroasele staruri care au fost urmate de copii în lumea frumoasă, dar grea a actoriei se numără John Voight - fiica sa e celebra Angelina Jolie, Tony Curtis - fiica e Jamie Lee Curtis, Kirk Douglas - Michael Douglas, Martin Sheen - Emilio Estevez şi Charlie Sheen, Henry Fonda - Jane Fonda, John Drew Barrymore - Drew Blyth Barrymore, Judy Garland - Lisa Minelli. Şi lista, care e mult mai lungă, ar putea continua, dar ne oprim aici din considerente de spaţiu. Dacă ar fi să luăm în calcul banii şi gloria care vin o dată cu „desfăşurarea activităţilor” la Hollywood am putea spune că totul e de bine. Însă, foarte mulţi dintre actorii care au crescut în lumina reflectoarelor, ca fii ai unor staruri, susţin că lucrurile nu sunt deloc uşoare. Ei afirmă chiar că au avut mult mai mult de muncă pentru a dovedi că au ajuns în distribuţia unor filme nu doar pentru că sunt posesori de nume celebre. Alte probleme cu care se
Florin Piersic şi fiul Florinel, Ştefan Bănică şi Ştefan Bănică jr, Amza şi Oana Pellea, Ilarion şi Ioachim Ciobanu, Radu şi Lamia Beligan, Mihai şi Mişu Fotino, Mihai şi George Constantin, Iarina Demian şi Tudor Chirilă şi lista poate continua. Şi la noi, ca la Hollywood, microbul artei teatrale sau cinematografice se pare că se transmite din generaţie în generaţie. Şi ne bucurăm că este aşa, întrucât dragostea de teatru şi de film nu este singurul lucru ereditar. Ci şi talentul. Ceea ce e cel mai important!
FOTINO
Mihai şi Mişu Primul cuplu ştiut în România - tată-fiu - care a îmbrăţişat cariera pe scenă a fost Mihai şi Mişu Fotino. Mihai Fotino tatăl (sau Pap, după cum îi spunea fiul său), actor celebru şi director al Teatrului din Cernăuţi, a fost cel care i-a insuflat vlăstarului său dragostea de teatru. De altfel, micul Mişu a debutat în teatru la o vârstă la care ceilalţi copii începeau şcoala: 7 ani. Petrecându-şi copilăria în teatru, examenul pe care l-a dat în 1948 la Institutul de Teatru e oarecum firesc. Deşi nu a
Istoria solistului Nelu Vlad şi a formaţiei care a câştigat trofeul publicului
Chipeş, mândru, seducător, înzestrat cu o voce deosebită, a făcut ravagii printre inimile sensibile, reuşind ca formaţia Azur să fie „taxată” mulţi ani drept cea mai bună din peisajul muzicii româneşti. Astăzi, Nelu Vlad, liderul valorosului Azur, ne vorbeşte despre muzică şi viaţă, aşa cum le trăieşte el, în felul său original.
O mină de bani
Şi astăzi, Brăila respiră aceeaşi pace ca odinioară. În cârciumioare mai găseşti lăutari bătrâni, oamenii îţi zâmbesc totdeauna deschis şi sunt dornici să-ţi împărtăşească bucuriile. Culorile toamnei se preling pe faţadele caselor ca nişte umbre, iar Dunărea porneşte pe razele soarelui de octombrie, urmând calea valurilor şi se împleteşte în mii de cântece. Casa lui Nelu Vlad, liderul celei mai mari formaţii pe care a avut-o vreodată România, ne-a primit cu căldură şi bunătate. Aici se vede clar că locuiesc oameni care pun mai presus de toate iubirea. În câteva minute, totul între noi a devenit familiar şi ne-am simţit ca doi prieteni vechi, pe care doar timpul i-a despărţit. „Eu măsor succesul prin stadioanele pline. Eu eram o mină de bani. Cine punea mâna pe mine era sigur că va avea 40 de spectacole pe lună, câte trei pe zi. Toţi impresarii au vrut să câştige cu noi. Când apăream pe scenă, atât de mult ne iubeau oamenii, că nu ne mai dădeau drumul să plecăm. A fost un vis pe care-l mai trăiesc şi astăzi”, îşi începe povestea liderul formaţiei Azur.
Andreea Măcelaru Şofron, asemănări şi deosebiri cu Maria, principesa României
-A fost o surpriză oferta lui Sergiu Nicolaescu?
- A fost un şoc. Şi spun asta pentru că nici măcar nu bănuiam că merg să dau o probă. Eram în oraş cu soţul meu, am primit un telefon, aveam alt program. Am sunat bona de urgenţă şi am rugat-o să ne ajute cu copiii, apoi am dat o fugă până acasă şi m-am schimbat. La domnul Nicolaescu era o colegă de-a mea aranjată, machiată, coafată, care făcea fotografii pentru rol. Am stat puţin de vorbă cu dânsul, m-a rugat să-i arăt profilul stâng, profilul drept, după care mi-a spus: „Vreau să te testez pentru Regina Maria”. Am spus ok, plină de emoţie, pentru că era prima colaborare reală cu domnul Nicolaescu. M-am lăsat coafată, machiată, încoronată şi am făcut un set de poze. Nu am bănuit nicio secundă că o să mă aleagă pe mine. Sergiu Nicolaescu a văzut ceva în privirea mea, ceva ce mă aseamănă foarte bine cu Regina Maria. O mare şansă.
- Este o mare responsabilitate să interpretezi un personaj istoric?
O formaţie tânără, ce promite să rămână multă vreme în topuri şi în inimile românilor
Ionuţ (solistul vocal), Eugen (clape), Costel (chitară solo), Marcu (bas) şi Matei (tobe) formează de şase ani trupa Provincialii. Cântăreţii au început să devină celebri o dată cu lansarea hitului „Noaptea pe covor”, iar în prezent au turnee în toată ţara, fie că e vorba despre concerte în aer liber, la spectacole de mare anvergură (cum este Festivalul Mamaia), fie despre petreceri private sau nunţi. Unul dintre cele mai recente evenimente, extrem de mediatizate, la care au fost invitaţi Provincialii, nu numai ca prieteni, ci şi ca artişti, a fost nunta Andrei cu Cătălin Măruţă. Cu toate că sunt în plină ascensiune profesională, cei şase băieţi nu se sfiesc să recunoască faptul că există şi sacrificii pe care le cere profesia aleasă. Primul este timpul răpit familiei şi celor dragi. Mai multe despre Provincialii, în interviul ce urmează, cu Ionuţ Ungureanu, vocea formaţiei.
Read more: Provincialii, între familie şi concerte
Un artist cu „rădăcini” adânci în folclorul românesc autentic, pentru care familia şi tradiţia sunt primordiale
Mândru şi fălos în costumul lui ţărănesc, pe care l-a purtat cândva şi Avram Iancu, Nicolae Furdui Iancu, „crăişorul” cântecului moţesc, duce în lume cu vocea sa ca de tulnic cântecul popular al Munţilor Apuseni.
„Anii copilăriei nu-i pot uita”
Un dialog cu interpretul Nicolae Furdui Iancu pare mai degrabă o călătorie într-o poveste a lumii de demult. Un univers idilic al vieţii de la ţară, cu case cu muşcate la fereastră, murgi năvalnici, ierni cu zăpezi cât casa şi bunici mirosind a pâine caldă. Îndrăgostit iremediabil de tot ce înseamnă tradiţie şi frumos, Nicolae Furdui Iancu a scormonit în lada de zestre a ţăranilor, de unde a luat toate comorile pe care le-a găsit şi a reuşit în 25 de ani de carieră să ridice suflete printre stele. „M-am născut în satul Poiana, comuna Sohodol, din judeţul Alba. Acolo am stat până la vârsta de 5 ani cu bunicii dinspre tata. Anii aceia nu-i pot uita.
Au fost atât de frumoşi, încât cu greu aş putea descrie în cuvinte ceea ce am simţit atunci”. Aşa îşi începe povestea unul dintre cei mai îndrăgiţi cântăreţi ai României, omul cu o voce ce te face să tresari şi te duce cu gândul la veşnicie. „Pentru mine, viaţa era uşoară acolo, dar pentru părinţii mei se pare că nu. Aşa se face că la 5 ani am ajuns la Abrud, unde locuiesc acum mama şi sora mea. Dar tot în mijlocul naturii am nimerit, poate şi de asta sunt atât de sănătos acum, chiar dacă munca îmi acaparează aproape tot timpul”, mărturiseşte artistul.
Poiana este locul unde se află casa sa natală şi de care va fi veşnic atras magnetic. Un loc unde vara ploua cu tunete şi fulgere, iar iarna îi aducea copilului zăpezi albe, fermecate, de care îi era dor tot anul şi doi Moşi: Moş Crăciun şi Moş Gerilă.
Unicat, special, integru, pasionat şi serios, un actor desăvârşit
Ştefan Iordache a încetat din viaţă duminică, 14 septembrie, la Viena, în urma unui stop cardio-respirator, în ziua în care românii sărbătoreau Înălţarea Sfintei Cruci. Actorul de 67 de ani a fost internat la Spitalul Elias, pentru investigaţii amănunţite, apoi a fost transferat la o clinică din Viena. Cauza decesului a fost un stop cardio-respirator, pe fondul agravării bolii de care suferea de câtva timp, leucemie. Actorul a ţinut ascunse problemele sale de sănătate chiar şi faţă de prieteni, aceştia neştiind nimic despre boala sa. Ştefan Iordache a fost unul dintre cei mai apreciaţi artişti români ai teatrului şi ai cinematografiei româneşti.
Mai întâi la Medicină, apoi la... Teatru
Ştefan Iordache s-a născut la 3 februarie 1941, la Bucureşti. Toată copilăria, petrecută la Calafat, la bunicii din partea mamei, era un reper la care se întorcea întotdeauna cu plăcere. Primele roluri datează chiar din perioada grădiniţei, când a îmbrăcat costumele de rândunică şi de iepuraş. Anii au trecut, iar la terminarea liceului s-a îndreptat către Facultatea de Medicină, la sfatul părinţilor. Din fericire pentru spectatori, Ştefan Iordache a picat cu brio, cu un... 0,45 la anatomie. Următorul pas a fost un loc de muncă la o cooperativă, unde, spune actorul, era un fel de contabil. Aici a intrat la brigada artistică şi a fost remarcat de instructorul Costin Dodu, care l-a sfătuit să se îndrepte spre teatru.
Irina Nicolae: „Prima dragoste nu se uită”
Au trecut câţiva ani de la despărţirea de A.S.I.A., iar cele patru fete s-au apucat de diverse alte proiecte. Irina Nicolae, frumoasa brunetă, a ales o pauză artistică, în care s-a dedicat mai mult relaţiei cu cunoscutul om de afaceri şi preşedintele Federaţiei Internaţionale de Judo, Marius Vizer. Dinamică, independentă şi mereu gata de noi provocări, simpatica ploieşteancă nu are niciodată stare. Se implică în diverse proiecte singură sau alături de iubitul ei, s-a apucat de arta fotografică (a scos un album fotografic în luna februarie), se gândeşte să reintre pe scena muzicală, să îşi deschidă propria afacere, să prezinte emisiuni de televiziune, să scrie o carte pentru copii, şi asta, printre picături, pentru că Irina şi Marius sunt plecaţi mai mereu, pentru afaceri sau nu, în diverse colţuri ale lumii. La 30 de ani, împliniţi la 29 august, Irina este fericită, îndrăgostită, împlinită!
„Mi-ar plăcea să moderez un talk-show”
Când stai de vorbă cu Irina, chiar dacă este prima oară când te întâlneşte, te surprind căldura şi jovialitatea ei. Este o persoană deschisă, care spune ce gândeşte fără ocolişuri, plină de entuziasm şi gata oricând pentru o nouă provocare. S-au scris multe despre ea, chiar şi după ce a părăsit formaţia unde a cunoscut consacrarea, multe dintre articole fiind pure speculaţii. Trebuie numai să o întrebi şi îţi va răspunde fără ocolişuri absolut la orice întrebare.
Excentrica Elena Merişoreanu
Elena Merişoreanu face parte din generaţia de aur a folclorului nostru autentic. Talentul său inconfundabil a propulsat-o în galeria maeştrilor acestui gen atât de îndrăgit, muzica populară. Vorbeşte firesc despre viaţa sa, desprinsă parcă dintr-o poveste, şi o împărtăşeşte cu dărnicie şi celor din jur. O existenţă în care a acumulat o mulţime de cântece pe care le-a dăruit cu generozitate celui mai fidel „iubit” al său, publicul. Citiţi mai jos povestea vieţii acestei mari doamne a cântecului popular românesc.
„Am vândut ouăle din cuibar ca s-o văd pe Ioana Radu”
- Când v-a dat prima dată imbold cântecul? - Eu cânt de când mă ştiu. Am crescut în mediul rural, la locurile mele de baştină, din Hunedoara, mama fiind sibiancă, iar tata hunedorean, dintr-o comună foarte frumoasă şi pitorească, Paroşeni, la poalele Muntelui Parâng, la graniţa cu oltenii.
- Aveaţi gene de artist?
Read more: Nonconformistă, plină de energie şi cu har de la Dumnezeul
„Oricât voi trăi şi oriunde va fi să mor, rămân băileştean până în străfundul sufletului”, spunea odată Amza Pellea. Cu câteva zile în urmă, după 25 de ani de la dispariţie, cel mai mare actor al României a fost aplaudat, încă o dată, la scenă deschisă. Chiar „Acasă la Nea Mărin”, la Băileşti, unde a fost inaugurată „Casa Memorială Amza Pellea”.
Un vis devenit realitate
O călătorie acasă la Nea Mărin este poate modul cel mai potrivit de a-i înţelege pe olteni. Aici, la casa lui memorială, „construită în anul 1908, având două camere şi un hol”, găseşti de fapt „două case într-una singură”: cea în care s-a născut şi a copilărit geniul cinematografiei româneşti şi cea a lui Nea Mărin, un rol creat de Amza Pellea, un personaj care a ironizat când dulce, când amar epoca de tristă amintire, transformând alb-negrul ecranului în nuanţe de albastru, culoarea îngerilor. Îngeri care, plăcându-l atât de mult pe Amza, l-au luat în braţe şi l-au dus acolo unde-i era locul: la Dumnezeul cel necuprins, Cel nepătruns, Cel neajuns, Cel inaccesibil şi totuşi accesibil doar oamenilor ca Amza Pellea. „A fost un vis de-al meu şi acum am reuşit să-l duc la îndeplinire.