de Gabriela Niculescu

- Fiica Olgăi Delia Mateescu a luat „microbul“ actoriei din primii ani ai copilăriei

Irina Ungureanu, fiica Olgăi Delia Mateescu, este una dintre cele mai talentate şi dedicate actriţe tinere din România şi o puteţi vedea în Bucureşti în „Marchizul de Sade” la Teatrul Odeon, în regia lui Beatrice Rancea, în „Lear” la Teatrul Bulandra, în regia lui Andrei Şerban, sau alături de soţul său, actorul Ionuţ Kivu, la Teatrul din Galaţi, în „Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, în regia lui Andrei Grosu. Este asistent universitar la UNATC şi are o mulţime de proiecte, printre care şi o şcoală de actorie, de balet şi pictură, pentru copii şi adulţi. De curând am avut ocazia să discutăm cu Irina despre condiţia sa, ca tânăr actor, în contextul României de azi.

„Eu sunt fericită şi dacă mătur scena, numai să fiu pe ea”
- Cum ai prins „microbul” actoriei?
- Am crescut în teatru. Deseori e o metaforă, dar la mine a fost la propriu. Am dormit de multe ori în TNB, unde juca mama, şi la Odeon, unde juca tatăl meu, Eugen Ungureanu. Un copil care creşte în teatru are două variante, întruchipate de mine şi de fratele meu, care, de asemenea, şi-a petrecut copilăria în acelaşi mediu. Dar el vede alte aspecte, are o minte analitică extraordinară, înţelege foarte profund fenomenul, dar nu-l atrage. Eu asta am visat şi mi-am dorit de când mă ştiu. Ţin minte un singur week-end din perioada liceului, când mi-am dorit să dau la Medicină. Luni, la prima oră de fizică, am renunţat. „Microbul” porneşte din primii ani ai copilăriei, când stăteam deseori cu mama sau cu tata la repetiţii şi învăţam, fără să vreau, textele pe de rost, iar dacă repetau acasă şi uitau vreo replică, involuntar le-o spuneam, având-o întipărită în minte. Şi naşa mea, regretata Irina Răchiţeanu, a fost o mare actriţă. Sunt foarte mândră de familia mea şi de toţi oamenii pe care am avut ocazia să-i cunosc. A fost un privilegiu, chiar dacă nu m-aş fi făcut actriţă.

- La ce vârstă ai urcat prima oară pe scenă?
- În perioada gimnaziului. Studiam la Liceul Iulia Hasdeu, făceam parte din trupa de teatru şi am jucat în mai multe piese în limba engleză. Apoi, la sfatul mamei, am intrat în trupa Teatrului Podul, condusă de Cătălin Naum. Până atunci, mama încercase în mod subtil să-mi scoată „microbul”. Când mă pregăteam să dau la Teatru, ea îmi punea în faţă pliante de la Medicină şi de la Relaţii Internaţionale. A încercat să mă orienteze spre altceva, dar eu ziceam: „Da, dar nu e teatru...” Apoi mi-a spus că e timpul să discutăm serios şi m-a întrebat ce fac dacă nu obţin rolurile pe care mi le doresc, cum trec peste greutăţi, eu cunoscând deja foarte bine acest mecanism. Şi i-am dat răspunsul care a convins-o: „Eu sunt fericită şi dacă mătur scena, numai să fiu pe ea.”

„După facultate am dat cu capul de lume”
- Cum te-ai pregătit pentru admiterea la facultate?
- Singură, iar mama mă supraveghea din când în când. Un candidat la actorie tinde să „sanctifice” ceea ce face el, adică să dea o atât de mare importanţă unui text, încât să nu mai aibă libertate sau plăcere în interpretare. Mama a dat de pământ cu toate „sanctificările” şi importanţa mea şi m-a pus să spun „Salomeea” de Oscar Wilde, rolul pe care mi-l alesesem pentru admitere, în care vorbeam cu capul lui Ioan Botezătorul şi care era ceva extraordinar de dramatic, din vârful copacului, după ce m-a scos în ploaie. M-a trezit noaptea din somn: „Zi acum poezia!” De fiecare dată când făcea acest lucru nu mai era mama, ci un profesor. Cu puţin timp înainte de admitere, mama mi-a spus: „Hai să te vadă domnul Cojar!” Eu îl respectam mult şi am fost foarte încântată. Eram foarte mândră şi sigură pe mine şi am început să spun textele. Domnul Cojar le-a demolat pe rând, fără să eticheteze, fără să spună că e bine sau nu, ci schimbându-mi direcţia cu totul sau impunându-mi anumite lucruri la care-mi părea că nu pot să ajung. Cu rigoare şi cu tenacitate, nu m-a lăsat să renunţ. Când am plecat de acolo, i-am spus mamei că nu mai dau la Teatru, dar în jumătate de oră m-am răzgândit, să demonstrez lumii întregi că nu mă las.

- Ce s-a întâmplat după terminarea facultăţii?
- Am dat cu capul de lume, ca orice actor, însă eu am picat ceva mai de sus. Faptul că am crescut în teatru mi-a făcut foarte mult rău, pentru că începusem să cred că ştiu cum e. Din anul întâi am jucat în „Marchizul de Sade”, din anul al treilea am jucat într-un spectacol la Bulandra, în regia domnului Alexandru Darie, apoi, în „Lear” la Andrei Şerban, deci lucrurile mergeau de la sine. Sigur că munceam mult, dar aceste roluri „se întâmplau”. Ei bine, după o perioadă mi-am dat seama că aceasta a fost marea mea iluzie. Facultatea te protejează ca un cuib şi ai senzaţia că aşa va fi tot timpul, dar intri într-o lume care nu dă doi bani pe tine şi pe ce ai făcut tu acum doi ani. Abia atunci mi-am dat seama că eşti mereu ca un începător. Încă sunt în procesul de a mă obişnui cu această idee.

„Aplauzele din politeţe riscă să scadă nivelul actului cultural”
- Ce simţi la finalul piesei, când publicul nu conteneşte cu aplauzele, deşi actorii s-au retras în repetate rânduri?
- Este un cadou extraordinar, când oamenii aplaudă dincolo de nivelul de politeţe. Avem un public respectuos. Pe de-o parte, e un lucru de apreciat, însă e şi un lucru rău. Cum artiştii încearcă să educe publicul, aşa şi el trebuie să ne educe pe noi. E important ca atunci când nu-i place un spectacol s-o arate. Nu spun că trebuie să arunce cu roşii, dar nu să aplaude numai pentru că tot a dat banii pe bilet, pentru că riscă să scadă nivelul actului cultural. Pe de altă parte, nu pot ascunde că mă bucură extraordinar aplauzele, dar mi-e frică să nu tragem de ele. Există o vorbă a multor actori mari, cum este şi domnul Florin Zamfirescu, „Las-o-n glorie!”, adică hai să plecăm cu fruntea sus, să nu „cerşim” de la public.

- Care sunt pasiunile tale?
- Ador caii şi îmi place foarte mult să călătoresc. Îmi plac şi animalele mici, am trei pisici. Îmi place sportul: scrima, baschetul şi am făcut arte marţiale. Veneam plină de vânătăi şi îmi aduc aminte că, la un moment dat, jucând în „Hamlet” la Teatrul Podul, seara am venit la spectacol şchioapă, cu tibia umflată, plină de vânătăi şi cu buza spartă după un concurs la nu ştiu care centură. Domnul Naum s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Cum joci tu Regina în halul ăsta?” Apoi, a adăugat: „Înţelege că de mâine trebuie să faci ori teatru, ori karate. Ambele, niciodată. Nu ca femeie…”.

Debutul, în butoiul din „Trilogia antică“

- Povesteşte-mi o păţanie a copilăriei tale petrecută în teatru.
- Când aveam 5-6 ani am adormit în butoiul ce apărea în spectacolul „Trilogia antică”, piesă care ţinea şase-şapte ore. Stătusem o zi întreagă la repetiţii, mă plimbasem prin teatru şi obosisem. Mama, care o interpreta pe Medeea, s-a concentrat asupra rolului, dar cu teama că nu ştia unde-i este copilul, pe care-l lăsase la cabină şi dispăruse. Eram foarte neastâmpărată... Mama întreba de mine în stânga şi-n dreapta, dar mă băgasem în butoiul care, la momentul respectiv, era în culise. Am adormit, iar când m-am trezit am văzut publicul printr-o crăpătură şi mi-am dat seama că sunt în spectacol. M-am bucurat enorm că sunt, în sfârşit, pe scenă, dar mi-era şi teamă. Am stat foarte liniştită, urmărind ce se petrece şi cred că am adormit din nou. Am lipsit vreo patru-cinci ore. Acesta - râd eu şi acum - îl numesc debutul meu în teatru, la Andrei Şerban, în „Trilogia antică”.

„Mama m-a pus să spun «Salomeea», monologul dramatic în care vorbeam cu capul lui Ioan Botezătorul, din vârful copacului, după ce m-a scos în ploaie“