de Gabriela Niculescu

- Fiica Valeriei Sitaru şi a lui Florin Zamfirescu se destăinuie

Ştefana Samfira este una dintre cele mai frumoase actriţe pe care le are România, iar talentul de necontestat este moştenire de la părinţii săi, actorii Valeria Sitaru şi Florin Zamfirescu. La cei 33 de ani, Ştefana este şi asistent universitar doctor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, dar a încercat şi profesia de regizor de teatru. Rodul iubirii şi al căsătoriei cu designerul vestimentar Cristian Samfira este Sasha, un băieţel superb şi energic, care la cei 4 ani iubeşte să fie în centrul atenţiei. Am vrut să aflăm, şi în cazul său, cum a preluat ştafeta de la părinţi şi ce amintiri i-au deschis drumul în actorie.

„«Microbul» l-am luat când eram în burtica mamei”
- Pornind de la primii ani ai copilăriei şi trecând prin experienţa primului tău rol, de iepuraş, povesteşte-ne cum s-a produs „virusarea” ta cu „microbul” actoriei?
- „Microbul” cred că l-am luat când eram în burtica mamei mele, pentru că era studentă la Facultatea de Teatru şi am „asistat” inclusiv la examenele sale. Am crescut împreună cu părinţii mei până pe la vreo 3 ani şi jumătate. Programul lor era foarte încărcat, au încercat să mă ţină cu ei, dar şi-au dat seama că ne chinuim reciproc şi m-au dus la bunici, în Drobeta Turnu-Severin. Datorită bunicilor am avut şi eu o familie normală, cu mamă şi tată, pentru că eu aşa le spuneam. Nu ştiu cum a pornit acest „microb”, cred că nici nu mi-am imaginat că s-ar putea altfel. Am cochetat la un moment dat cu Dreptul şi cu Medicina, ca posibile variante, dar nesemnificativ. Am fost şi la Teatrul Podul în clasa a XI-a şi a fost o experienţă bună. Apoi am intrat la facultate, şi lucrurile au decurs firesc.

- E adevărat că emoţiile actorului sunt mistuitoare în timp?
- La fiecare rol pe care l-am făcut am avut momentul de vârf cu insomnii şi gânduri negre, cu: „Ce caut eu în această meserie? Nu se poate, n-am talent, mă apuc de orice altceva!” şi fiecare actor trece prin acest proces, ca un travaliu, de negare a propriei fiinţe, apoi te reconstruieşti pe rolul respectiv. Cei din familia mea cu siguranţă trec prin acest proces.

„Săriţi, îl omoară pe tăticu’!”
- Care sunt primele amintiri legate de teatru?
- Părinţii mă duceau mereu la teatru, iar una dintre poveştile amuzante de atunci se leagă de o zi în care tata avea premieră cu piesa „O noapte furtunoasă”. El juca rolul lui Rică Venturiano. Sala era arhiplină, nu aveai loc să arunci un ac în Odeon. Eu stăteam într-o lojă, pe partea dreaptă. Nu mai ţin minte toată piesa, dar îmi amintesc perfect momentul prefinal, în care într-o altercaţie îl prindeau pe Rică Venturiano, iar tata - mi-a povestit recent, pe atunci nu ştiam - îşi pusese în nas o pastilă de sânge, specială pentru teatru, iar în acea încăierare, când îi dădea pumnul, îi sărea sângele. Era un moment foarte violent. Eu, când l-am văzut pe tata cu sângele curgând din nas, am început să ţip în toată sala: „Săriţi, îl omoară pe tăticu’!” Toată lumea a izbucnit în râs, a început să aplaude, iar eu plângeam disperată că-l omoară pe tata. Nu m-am liniştit până nu m-a dus mama la cabine să-l văd pe tata viu. Cred că aveam 3 ani pe atunci. O altă amintire am de la piesa „Arta conversaţiei”. Tata, la un moment dat, rămânea pe scenă într-un con de umbră, iar eu credeam că nu are treabă atunci şi că pot să vorbesc cu el din prima lojă în care stăteam: „Pssss, tata!” Publicul râdea, tata se făcea că nu mă vede, dar „murea” aşa în el, Dorina Lazăr şi Eugen Ungureanu „mureau” şi ei că se alegea praful de toată actoria lor. Deci pot spune că am fost actriţă înainte, pentru că publicul se uita la mine, deşi eu mă gândeam că nu mă văd, fiind mică.

„Tata îl descoperă şi acum pe Cristi”
- Cum l-ai cunoscut pe soţul tău şi cum te-a cucerit?
- Mergeam cu piesa „Un spectacol de teatru”, în regia lui Chris Simion, la Festivalul Teatrului Experimental din Cairo. Atelierul la care era Cristi asociat şi designer a creat costumele pentru spectacol. Rămăsese un loc, a venit şi... cum spunea Eminescu, „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata”. Era foarte frumos totul şi trăiam momentul. Nici nu mi-a trecut prin cap vreodată că vom ajunge atât de departe, să ne căsătorim, să avem şi un copil. Când mi-a dat inelul ne-am emoţionat atât de tare, încât a şi uitat să mă ceară de soţie. Peste vreo două ore şi-a amintit. I-am zis lasă, că accept oricum. Cred că toată lumea ştia că va veni cu inelul, în afară de mine. Toată lumea s-a bucurat, toată lumea îl admiră pe Cristi, tata îl descoperă şi acum, are revelaţii. E o atmosferă frumoasă în familia noastră, în care socrii se înţeleg cu nora, respectiv, cu ginerele.

- Ce personalitate are Sasha?
- Dinamică, expansivă, vulcanică şi tot ce ţine de energie maximă. Vrea să mă vadă jucând, dar nu-l iau la repetiţii, pentru că s-ar urca pe scenă şi ar capta el toată atenţia. Ai mei m-au ţinut cât au putut departe de teatru, dar n-au avut nicio şansă. Eu cu Sasha procedez invers. Am observat că lui îi trebuie public. Ne aşază pe scaune la el în cameră, se ascunde după perdele, iese şi face „Taraaaa!” şi recită tot ce ştie.

- Joci la TNB în „A patra soră”. Unde te mai putem vedea în această stagiune?
- În „Biloxi Blues”, regia Iarina Demian, la Palatul Naţional al Copiilor, şi în „Cada cu picioare”, la Cafe Godot.

- Ce-ţi mai doreşti în plan personal?
- Îmi doresc o fetiţă. Şi Sasha îşi doreşte, dar vrea să nu-i dăm să mănânce, să rămână mică şi să se joace cu ea.

„Cea mai mare lecţie de actorie, de la Ştefan Iordache“

- „Lolita” a fost primul tău rol. Când l-ai jucat şi cum a fost acea primă experienţă?
- A fost primul meu rol ca actriţă, în teatru, şi era rol principal. Mi-era groaznic de frică de Ştefan Iordache, până într-o zi când mi-a spus: „Măi, Ştefana, noi suntem ca două foi albe, iar acum învăţăm să scriem pe ele. Mie mi-e mult mai frică decât îţi e ţie. Gândeşte-te, dacă dau rateu, se duce de râpă toată cariera mea de până acum. Suntem împreună şi am luat-o de la zero.” L-am urât atunci, în timpul spectacolelor, pentru că se întorcea cu spatele la public şi-mi spunea: „Hai, dă-ţi odată textul!” Muream, pentru că aveam şi eu o procesualitate, nu puteam să turui aşa. Prima oară am crezut că vrea să mă ajute, apoi nu înţelegeam ce vrea. Până într-o zi, când i-am spus tare pe scenă „Poftim?”. Şi de atunci nu mi-a mai făcut aşa. Mi-a pus obstacole şi m-a obligat să trec peste ele şi-am trecut, iar din acel moment eu am avut o anume relaxare pe scenă. Am învăţat în facultate că suntem vii pe scenă şi trebuie să reacţionăm viu, spontan, dar degeaba. Până nu eşti pus în acea situaţie nu conştientizezi. Aceea cred că a fost cea mai mare lecţie de actorie pe care am primit-o vreodată. Nu ştiu dacă a făcut-o conştient sau nu, dar cred că voia să mă înveţe.