Main menu

header

21-11-1de Gabriela Niculescu

- Matilda Pascal Cojocăriţa se mândreşte cu fiul său

Fiul îndrăgitei interprete de muzică populară Matilda Pascal Cojocăriţa, Alin Pascal, este la fel de carismatic precum mama sa. A studiat vioara de la 6 ani, a terminat Conservatorul şi un master în domeniu, dar a lăsat muzica clasică pentru cea uşoară. Şi-a descoperit târziu talentul de a cânta cu vocea, iar acum transformă atmosfera petrecerilor la care participă într-una incendiară. Îl puteţi vedea alături de „Alin Pascal Band” în fiecare seară, de luni până joi, la emisiunea „Răi, da’ buni”, la Antena 2.

„Vioara mi-a mâncat sufletul în copilărie”
- Cum ai ajuns să studiezi muzica?
- Mama mergea în străinătate, cânta în turnee şi nu mă putea creşte corespunzător, aşa că până la 6 ani m-a lăsat în Vaslui, la bunici. Crescând la ţară, cu vacile, cu oile, nu ştiam la vârsta de 6 ani că voi studia muzica sau ce este o vioară. Mama şi-a dorit foarte mult să fie soprană şi să cânte la Filarmonică, numai că, în acele vremuri, bunicii n-au avut posibilităţi să o susţină într-o şcoală de profil. Atunci şi-a dorit să-şi împlinească visul prin mine, şi aşa am plecat la Iaşi să studiez muzica. La început mi-a plăcut, mai ales că-mi luase o vioară mică, pe care o îndrăgeam, dar după vreo două săptămâni am început să urăsc şcoala, pentru că vioara este cel mai frumos instrument, dar şi cel mai greu. Am început să chiulesc de la ore, mă căuta profesoara prin şcoală, eu mă ascundeam prin dulapuri, atunci au început şi bătăile. A fost o întreagă nebunie cu vioara, care mi-a mâncat sufletul în copilărie.

- Când ai avut primele satisfacţii din muzică?
- Publicul l-am simţit prima oară în calitate de violonist. Cântam muzică clasică, aveam concerte, în liceu am început să merg foarte mult în străinătate, pentru că făceam parte din „Orchestra lumii”, ai cărei membrii erau selectaţi din toată lumea. L-am acompaniat şi pe Luciano Pavarotti, aproximativ trei luni, în multe concerte susţinute în lume. Muzică clasică am cântat până acum cinci ani. Dar aşa, să simt eu publicul meu, n-am făcut-o decât atunci când m-am apucat de muzică uşoară, atunci când am simţit o atracţie faţă de energia publicului. La muzica clasică publicul este foarte decent, termini spectacolul, aplaudă câteva minute şi pleacă. Pe când la cea uşoară, publicul dansează, te roagă să-i cânţi ceva în plus şi e un sentiment deosebit.

„Am schimbat hainele cu mama, semănam perfect cu ea”
21-11-2- În copilărie o însoţeai pe mama ta la spectacole?
- Primul spectacol în care am acompaniat-o la vioară a fost târziu, eram deja prin clasa a XI-a.

- Aţi făcut vreun duet?
- Am cântat împreună la Târgovişte, la „Crizantema de Aur”, în urmă cu vreo şase-şapte ani. Am învăţat un tango şi a fost prima noastră piesă cântată cu vocea. Altă dată am făcut şi schimb de locuri, eu am cântat populară, iar ea o piesă de-a mea. Am schimbat şi hainele, semănam perfect cu ea, mi-am pus poalele-n cap, iar bărbaţii credeau că a înnebunit mama, şi când au văzut că eu eram...

- Cum este acum relaţia voastră?
- Este una foarte specială. Ea a stat mereu în umbra mea, nu a fost lângă mine în fiecare zi să-mi spună ce e bine şi ce e rău, şi am învăţat singur toate lucrurile, şi astfel am devenit mai responsabil. Ea a ştiut întotdeauna să ne coordoneze de la distanţă, pe mine şi pe fraţii mei vitregi. Mama este foarte puternică, nu a clacat niciodată, deşi a trecut prin foarte multe greutăţi.

„«Răi, da’ buni», cel mai frumos lucru care ni s-a întâmplat anul trecut”
21-11-3- Cum ai ajuns cu bandul la „Răi, da’ buni”?
- Înainte de Antena 2 am fost la o altă televiziune, iar acea experienţă ne-a prins foarte bine. Dana Dorian ne-a dus odată la Mihai Morar în emisiune, am cântat acolo şi ne-a plăcut foarte tare atmosfera. Chiar mă gândeam atunci că ar fi ideal să fim bandul lor. După ceva vreme, m-a sunat un prieten, şi chiar asta mi-a propus. Nu mi-a venit să cred. A fost un casting cu mai multe trupe, şi după o perioadă ne-a sunat producătoarea emisiunii şi ne-a spus că noi rămânem. A fost cel mai frumos lucru care ni s-a întâmplat anul trecut.

- Intenţionezi să scoţi şi un album?
- Preferăm să mergem pe coveruri. La începutul carierei am investit foarte mulţi bani, am făcut un videoclip, am înregistrat şapte piese, dar le-am păstrat doar pentru emisiuni. Acum am în promovare în străinătate o piesă dance, care nu are legătură cu „Alin Pascal Band”. Ceea ce fac în ţară merge foarte bine şi nu vreau să schimb nimic. Acest proiect se numeşte „Paskal”, iar piesa este „Till the moonlight”. Sper să aibă succes.

- Unde vă mai pot asculta fanii?
- Cântăm în cluburi, la nunţi, la botezuri, la petreceri pentru corporate, oriunde suntem chemaţi. Şi cântăm orice gen muzical: pop, rock, dance, populară. Şi mă pot găsi pe Facebook şi pe www.alinpascal.ro.

„Ai mei n-au bănuit că m-am apucat de muzică uşoară“

- De ce ai lăsat muzica clasică pentru cea uşoară?
- După ce am terminat Conservatorul şi masterul, m-am angajat la Filarmonica din Cluj, şi în scurt timp mi-am dat seama că nu e lumea mea acolo. Regulile erau stricte, oamenii prea riguroşi, iar banii erau foarte puţini. Atunci am avut o perioadă de rătăcire, nu ştiam ce să fac, şi câteva luni am ţinut-o în petreceri. Într-o dimineaţă, la o petrecere cântau doi lăutari şi, în aburii alcoolului, am mers la ei şi i-am întrebat dacă pot cânta şi eu ceva. Au zis da, şi nici nu mi-am dat seama ce-am cântat. A doua zi m-am uitat la înregistrarea petrecerii, iar la sfârşitul ei eram eu care cântam pe mese. Privindu-mă, mi-a plăcut atât de mult cum a reacţionat lumea din jurul meu, încât am realizat că asta vreau să fac. A doua zi am urcat în maşină, am venit la Bucureşti şi am început orele de canto cu Dana Dorian. Ai mei nici măcar n-au bănuit că eu m-am apucat de muzică uşoară. Un an şi jumătate am făcut naveta de la Bistriţa la Bucureşti, în fiecare week-end. Aveam şi un band de la Cluj. Într-o zi i-am invitat pe ai mei la un concert într-un club. Când am urcat pe scenă şi am început să cânt, au rămas înmărmuriţi. M-au întrebat când m-am apucat de canto, pentru că până atunci nu mai cântasem niciodată cu vocea, nici măcar în casă. Nu prea au fost de acord, pentru că ştiau câţi ani am studiat vioara, la câte spectacole internaţionale am participat, cu cine am cântat, iar acum să cânt în cluburi rock şi alte genuri li se părea ciudat. Le-am spus că asta vreau să fac, mi-au zis că e posibil să nu meargă, că piaţa e plină de formaţii de gen, dar orice îmi propun îmi reuşeşte.

„Mama a ştiut întotdeauna să ne coordoneze de la distanţă, pe mine şi pe fraţii mei vitregi. Este foarte puternică, nu a clacat niciodată, deşi a trecut prin foarte multe greutăţi”