de Loreta Popa
Soarele se strecura încetişor printre frunzele ce aşteaptă sărutul toamnei, pentru a-şi alege culoarea, iar din pragul casei, chiar înainte de a apăsa butonul soneriei, primesc un zâmbet inconfundabil din partea doamnei Leontina Ciobanu Văduva. Mi-am amintit zecile de spectacole de la Covent Garden, Scala din Milano sau Metropolitan Opera din New York, la apariţiile alături de mari nume ale operei. Apoi de faptul că a primit în 1999, pentru beneficiile aduse artei, Legiunea de Onoare a Franţei. Fiică a unei alte artiste, Maria Ciobanu, şi absolventă a Conservatorului, Leontina Ciobanu Văduva a plecat din România în 1988 şi a devenit faimoasă pe scenele internaţionale.
„Am optat pentru muzica clasică destul de târziu”
Leontina Ciobanu Văduva a respirat muzică intrauterin. Crede cu tărie că este vorba despre o transmisie genetică. „Acest dar dacă nu este utilizat se pierde. Mama nu şi-ar fi dorit foarte mult să fiu artistă, pentru că ştia ce sacrificii necesită această meserie. Dar când eşti menit să faci acel lucru îl faci, destinul te duce, te împinge pur şi simplu, apar oportunităţi şi totul se aşază de aşa manieră, încât nu ai de ales. Am cântat de mică, în şcoală, în liceu, cu mama. Aveam concerte şi sigur că este destul de greu, pentru că ştacheta era foarte ridicată. Când ai un părinte excepţional nu este lucru uşor să te raportezi la acest excepţional. Întotdeauna vrei mai mult, vrei să excelezi. De aceea am vrut să schimb direcţia oarecum, rămânând în muzică. Am optat pentru muzica clasică, destul de târziu, e adevărat. La Conservator am dezvoltat o dragoste pentru repertoriul francez, lucru care m-a determinat să mă stabilesc în Franţa şi să fiu una dintre interpretele de predilecţie ale muzicii franceze”.
„Nu contează că trebuie să cânt în faţa a cinci persoane sau a 2.000”
Impactul cu cariera mamei sale a avut o amprentă adâncă în maniera de a gândi, de a se forma ca artist. „Urmărind-o pe mama de copil am observat felul în care ea îşi respectă publicul, îşi respectă meseria şi acceptă greutăţile acesteia. Sunt multe renunţări, nu ai voie să bei rece, nu ai voie să stai în fum, nu ai voie să nu dormi suficient. Stăteam în culise, cred că aveam 5 sau 6 ani, şi o observam pe mama pe scenă, şi când cânta «Ciocârlia» aveam o emoţie puternică, mi se strângea sufletul şi mă întrebam cum reuşeşte să facă lucrul acesta. Când am început şi eu să cânt, să studiez, să am succese pe scenele internaţionale am resimţit tot ce ea simţea. Mama a respectat în primul rând meseria şi a făcut totul ca să exceleze. M-am născut cu acest respect şi nu pot să dau la jumătate. Nu contează că trebuie să cânt în faţa a cinci persoane sau a 2.000, nu are importanţă. Tratez cu aceeaşi seriozitate şi cu aceeaşi implicare emoţională şi artistică”, spune Leontina Ciobanu Văduva.
„Am rămas însărcinată la 42 de ani”
Leontina Ciobanu Văduva crede că se împacă foarte greu viaţa de familie cu cea profesională. „Este destul de dificil, norocul nostru că avem oameni de calitate în jurul nostru care ne ajută. De aceea am avut curajul să fac alegerea de a avea un copil. Târziu, e adevărat, la 42 de ani, dar bine că Dumnezeu a dat. Am avut mari temeri. Aş fi vrut mai devreme, dar nu s-a putut. Cred că stresul are foarte mare influenţă asupra organismului. Am făcut şi tratamente ca să reuşesc, dar oricât mi-aş fi dorit nu am putut avea un copil mai devreme. Acesta a venit, în sfârşit, când spiritul s-a eliberat şi s-a mai calmat. Acum, băiatul meu este în clasa a IV-a şi mi-aş dori să urmeze muzica, dar nu vrea el. Are ureche bună, auz muzical, are voce bună. Îl aud cum ţipă când e nemulţumit, se simte timbrul pe care îl moşteneşte, gena care-şi continuă cursul. L-am pus să înveţe pianul. Nu ştiu dacă acest refuz uşor este şi pentru că este gelos pe muzică sau i se pare destul de grea. Este greu să iei din timpul de joacă şi să studiezi la pian, dar am sesizat că în momentul în care reuşeşte să cânte o melodioară îi place. Eu nu-mi pierd speranţa, pentru că nu vreau să-mi reproşeze că nu l-am dat la muzică şi n-a putut face ca mine. Are talent la matematică, îi plac ştiinţele exacte, ceea ce nu este incompatibil cu muzica”, spune Leontina Ciobanu Văduva.
„Încep să culeg roadele şi ca profesor”
În ultimul timp a devenit pedagog al cântului. „Sunt fascinată de această latură, pentru că a fi pedagog înseamnă să fii şi psiholog, să ai o manieră justă de a aprecia calităţile şi defectele unei voci, o generozitate de a împărtăşi ceea ce ai acumulat de-a lungul anilor şi a facilita celui mai tânăr drumul. Mă pasionează. Cam de vreo patru ani am început şi am rezultate frumoase. Am tineri care au început cariera şi vin să se perfecţioneze şi să-şi rodeze rolurile cu mine. Încep să culeg roadele şi ca profesor. Am rărit destul de mult spectacolele. Fac mai multe recitaluri împreună cu o bună prietenă, Alina Pavalache, care mi-a fost colegă de Conservator la Iaşi şi este stabilită la Paris. Avem un Masterclass în sudul Franţei împreună. Colaborez cu mai mulţi pianişti, am în lucru mai multe spectacole”, afirmă Leontina Ciobanu Văduva.
„Ani întregi nu am putut să ascult discurile mamei”
Aplauzele răsplătesc artiştii pentru iubirea pe care au dat-o pe scenă. „Sperăm ca întotdeauna să fim la înălţime şi ca publicul să se destindă şi să-şi spele puţin din lacrimi. Venim într-o sală nu numai pentru bucurie, venim şi să ne treacă o durere, arta este un balsam complet. Ani întregi nu am putut să ascult discurile mamei. Pentru că îmi dădeau lacrimile şi nu mai puteam să cânt, mă luau nostalgia şi depresia. Mai bine nu ascult. Le am frumos aşezate în bibliotecă. Întotdeauna folclorul a avut o putere extraordinară de a atinge inima ascultătorului. În ultimul timp cânt des o doină care a fost preluată de George Enescu, «Eu mă duc, codrul rămâne». Este foarte frumoasă, cred că au învăţat-o pe de rost şi în străinătate. Am avut bucuria să am o copie după partitura manuscrisă a lui Enescu şi mă bucur de ea de câte ori pot. Am şansa să învăţ cum să o cânt. Sigur, e manieră clasică, dar acel iz uşor folcloric păstrat în interpretare este pentru că l-am moştenit de la mama şi nu se putea altfel. Viaţa mea acum e împlinită. Sunt împlinită şi sunt fericită”, a încheiat Leontina Ciobanu Văduva.
Incontestabil, Leontina Ciobanu Văduva este o femeie frumoasă. Totuşi, „nu m-am considerat niciodată frumoasă. Talentată ceva, ceva, poate. Eu cred mai mult în frumuseţea sufletului decât în frumuseţea fizică. Întotdeauna am fost plinuţă, nu am fost cât o balerină, nu am fost nici înaltă. Am moştenit darul expresivităţii pe scenă. Poate asta m-a ajutat. Acţiunea musculaturii faciale face ca să se reducă ridurile. Contractând şi relaxând musculatura facială, deschizând gura mare, ridurile sunt considerabil atenuate. Astfel cred că se explică de ce multe cântăreţe sunt frumoase până târziu. Oxigenarea este iarăşi importantă, pentru că se face prin respiraţia profundă şi corectă. Sunt mai mult de 300 de muşchi care acţionează atunci când se cântă. Se desfac nişte noduri energetice importante. E ca un masaj”, spune Leontina Ciobanu Văduva.