de Raluca Grințescu

Concertul a luat sfârşit. Solistul, un celebru virtuos al viorii, a dăruit publicului, cu minunata sa artă, câteva pagini nepieritoare ale literaturii muzicale din toate timpurile. Puţini sunt însă cei care se gândesc la o verigă indispensabilă în acest lanţ complicat care-l leagă pe autor de auditoriul său: instrumentul, unealta de care s-a servit interpretul pentru a traduce - a recrea, de fapt - mesajul autorului, cel mai faimos constructor de viori din toate timpurile: Antonio Stradivarius.

Perfecţiunea

Născut la Cremona, Italia, în 1644, într-o familie patriciană, Stradivarius a fost discipolul lui Niccolo Amati, unul dintre cei mai vestiţi lutieri. Stradivarius a început să muncească pe cont propriu în 1667, deşi se cunoaşte o vioară ieşită din mâinile sale în 1666. Dar instrumentele care l-au făcut vestit s-au născut după 1700. Datate 1703-1709, sunt acelea care poartă numele La Poucelle, din care una avea să-i aparţină lui Giovanni Vioti, unul dintre creatorii şcolii moderne de vioară. Permanentele căutări în perfecţionarea desenului, a tratării esenţelor de lemn şi a lacurilor au făcut ca viorile sale să ajungă a fi opere de o inegalabilă frumuseţe. După 1700, maestrul a creat cele mai faimoase viori: Boissier (1713), din care una îi aparţine spaniolului Pablo de Sarasate; Gillot (1714) şi Messiah, un instrument pe care specialiştii îl consideră întruchiparea perfecţiunii.

Păstrate în colecţii particulare

Secretele fabricaţiei sale au dat naştere la legende, deoarece nimeni până azi n-a ajuns să le cunoască; pentru unii, ele constau, în primul rând, în alegerea şi în tratarea adecvată a lemnului; pentru alţii, în lacuri. Şi totuşi, în timp ce toate instrumentele create de om s-au perfecţionat, nimeni n-a reuşit încă să le întreacă pe cele construite de Stradivarius; nici măcar Francesco şi Homobono - singurii dintre cei 11 fii care au lucrat cu el - n-au putut menţine enormul prestigiu al părintelui lor. În 1746, manufactura din Cremona a trecut în proprietatea unui oarecare Betgonzi, iar la aproape patru decenii după dispariţia marelui maestru, moştenitorii au cedat instrumentarul şi desenele contelui Cozio de Salabue, pentru a ajunge, apoi, în posesia marchizului Dalla Valle din Torino. Astăzi, Muzeul Conservatorului din Paris păstrează o parte din acest instrumentar şi din desene. Din cele câteva sute de viori construite de Stradivarius în lunga sa viaţă (93 de ani), multe s-au pierdut sau sunt cu grijă păstrate în colecţii particulare; altele se află în muzee şi, în sfârşit, puţine doar ne mai delectează auzul, în mâinile unor mari virtuozi. La două secole şi jumătate după moartea sa, viorile lutierului din Cremona continuă să sfideze progresul, care încă nu le-a putut depăşi, marcând, fără îndoială, culmea unei arte care şi-a aflat centrul în celebra aşezare din Lombardia.

Peripeţiile scripcii unice în România

Statul român i-a dat în folosință maestrului Ion Voicu (directorul Filarmonicii „George Enescu” din București) o vioară Stradivarius, fabricată în 1702, care a aparținut lui Joseph Joachim. „Vioara a fost achiziționată la 29 august 1956 de la firma Henry Werro, la prețul de 80.000 de franci elvețieni. La 7 septembrie 1956, Ministerul Culturii și tatăl meu au încheiat un contract de comodat care avea ca obiect darea în folosință a viorii. Contractul de comodat a încetat în 1986, când tatăl meu a restituit instrumentul Filarmonicii «George Enescu». Ulterior, vioara a ajuns în posesia Muzeului Național de Artă al României”, spune Mădălin Voicu. Potrivit protocolului semnat la 9 martie de Adrian Iorgulescu şi de Mădălin Voicu, preşedintele Fundaţiei Internaţionale „Ion Voicu”, părţile au convenit ca vioara la care a cântat, de-a lungul vieţii, marele violonist să se numească Stradivarius Elder Voicu 1702 și să fie dată în folosinţă unui tânăr violonist în urma organizării unui concurs internaţional care să poarte numele artistului.