de Andrei Dicu
Ziua de 2 decembrie 1804 este celebră pentru încoronarea lui Napoléon I. Erou al Franţei, vizionar de nivel mondial, corsicanul de buzunar (înalt de numai 1,67 m) rămâne un idol! Comparat nedrept cu Hitler de unii scribi partizani (precum olandezul Pieter Geyl, în lucrarea „Napoléon pro şi contra”) şi minimalizat de istoricii ruşi, „micul caporal” este exemplul perfect de ambiţie împletită cu geniu.
„Napoleonmania” trezeşte naţiunile
Napoléon Bonaparte. Împărat. Dictator. General. Amant. Şahist de calibru. Ezoterist şi iniţiat în Marile Mistere. Corsican şi francez. Universal… La aproape două secole de la dispariție, Napoléon deţine un nou imperiu, cucerit prin forţa aurei sale. Încă de la 1800, scriitorul francez Chateaubriand prevăzuse că, „în viață, Napoléon a marcat lumea. Mort fiind, el o va cuceri în totalitate!” „Napoleonmania” este mai mult decât o modă. Fie că i se glorifică geniul civilizator (în 2004, bicentenarul Codului Civil inventat de Napoléon s-a celebrat în 22 de ţări), fie că este apreciat strategul (manevrele caporalului Bonaparte fac parte din programul Academiei Militare de la West Point, SUA), fie că este considerat un protector al evreilor (susţinând, cu un secol înaintea politicianului englez Arthur Balfour, emigrarea lor în Palestina), numele uriaşului Napoléon este pe buzele tuturor. În toate manualele de istorie, epopeea napoleoniană este studiată prin prisma rolului ei decisiv în trezirea naţiunilor. Din acest motiv, decăderea sa este perfect ilustrată de vorbele spuse de ducele de Wellington, după măcelul de la Waterloo: „Nimic nu e mai trist decât o bătălie câştigată.”
„Nabulio” sau „Rabulione” şi istoria oalei de noapte
Napoléon s-a născut al doilea dintre cei opt copii, în casa Buonaparte din orașul Ajaccio, Corsica, la 15 august 1769. S-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, fiind botezat după un unchi italian ucis în lupta împotriva francezilor. Mai târziu, a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță franceză accentuată. Familia provenea din mica nobilime italiană care emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, avocatul Nobile Carlo Buonaparte, a fost numit reprezentantul Corsicii la Curtea lui Ludovic al XVI-lea. Influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent. „Despre doamna mamă, această femeie rară, se poate spune că avea, într-adevăr, un caracter unic în Franţa”, scria Stendhal. Însuşi Napoleon avea să spună mai târziu: „Succesele mele şi toate faptele bune, câte am făurit, le datorez mamei mele”.
„Nabulio” sau „Rabulione”, cum era alintat, avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme. Napoléon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini 2 ani, la 21 iulie 1771, la Catedrala Ajaccio. Andre Castelot, cel mai corect biograf al împăratului, scrie: „La etajul al doilea al casei Buonaparte locuia o verişoară, Maria Bossi, soţia lui Antonio Pozzo di Borgo. Ea e cea care, într-o zi, din nebăgare de seamă, a aruncat în capul doamnei Letizia conţinutul unei oale de noapte… de unde o duşmănie îndelungată (ca să nu spunem o vendetta), care nu s-a sfârşit decât în epoca noastră prin împăcarea dintre prinţul Napoléon şi ducele Pozzo di Borgo”.
În ianuarie 1779, Napoléon a fost înscris la o școală teologică din Autun, pentru a studia franceza. Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. În 1784, a fost admis la École Militaire (Școala militară) şi s-a specializat ca ofițer de artilerie, deşi a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile.
Nicolae Turcul: „Regii îşi pleacă frunţile în faţa neînvinsului Bonaparte”
Napoléon a petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regaliști, revoluționari și naționaliștii corsicani. A sprijinit facțiunea revoluționară iacobină, şi-a câștigat gradul de locotenent-colonel și a primit şefia unui batalion de voluntari. Apoi, Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei. Campania în Egipt și în Siria (1798-1801) i-a adus gloria. Aflat la Cairo, istoricul român Nicolae Turcul nota: „Şeful care se află în fruntea francezilor este impetuos şi cumplit. Numele lui îi înspăimântă pe regi, care îşi pleacă frunţile în faţa neînvinsului Bonaparte, leul bătăliilor. Curajul lui domină destinele irevocabile şi cerul gloriei coboară în faţa lui.” Napoléon a avut un noroc teribil. În timpul bătăliei de la Trafalgar (pierdută de francezi), amiralul Horatio Nelson, cel mai mare strateg naval al lumii şi mândria Angliei, a fost ucis. De atunci, de fiecare dată când urma să ridice un ofiţer la rangul de general, Napoléon întreba: „Are şi noroc?”…
Un dictator, făuritorul Franţei moderne
Întors din Egipt, Napoléon a fost primit cu entuziasm de popor. În noiembrie 1799, a răsturnat Directoratul și a impus dictatura personală. Noua formă de conducere s-a numit Consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte). A fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franței. Corupția și nesiguranța cetățenilor au fost eliminate. Economia a fost refăcută. S-au pus bazele învățământului modern, religia reintrându-și în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoléon”. Victoria împotriva austriecilor la Marengo, cucerirea Belgiei şi a Italiei i-au consolidat admiraţia soldaţilor. Obişnuia să decoreze frecvent ofiţeri, mărise soldele ostaşilor, dar ura laşitatea. S-a înconjurat de militari geniali, care au devenit mareşali: Ney, Murat, Massena. Pe platoul de la Rivoli, şarjele comandate de Murat (devenit cumnatul lui Napoléon prin căsătoria cu sora acestuia) zdrobiseră puterile aliate (Austria, Anglia, Prusia). În fruntea regimentului său, tânărul colonel Lasalle, în vârstă de 23 de ani, a făcut minuni. La căderea serii, când Napoléon l-a văzut aproape leşinat de oboseală, i-a spus, arătând spre maldărul de steaguri inamice: „Culcă-te pe ele, Lasalle, o meriţi cu prisosinţă!”
Ludwig van Beethoveen, înfuriat de încoronare
Devenit cel mai puternic om din lume, Napoléon a fost proclamat împărat în 1804, printr-un senatus-consultus. Încoronat în Catedrala Notre Dame din Paris, în prezența Papei Pius al VII-lea, a afirmat: „Imperiul înseamnă pace.” Uitase să spună că îl adusese pe Papă cu forţa, după ce în prealabil îl arestase, trimiţând la Vatican două regimente de dragoni drept… „escortă personală” pentru Suveranul Pontif. „Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o”, a spus Napoléon referitor la coroana conducătorului francilor, Carol cel Mare. Cu tupeu, a luat coroana din mâinile Papei şi şi-a aşezat-o singur pe cap. Apoi, şi-a încoronat soţia, pe Joséphine. Momentul avea să-l înfurie pe Ludwig van Beethoven, care îi dedicase Simfonia a 3-a, „Eroica”, „generalului Bonaparte”. Auzind vestea încoronării, Beethoven a rupt pagina cu dedicaţia şi a notat un alt text: „În amintirea unui mare om”.
Austerlitz, o capodoperă tactică
Momentul Austerlitz, cunoscut și ca „Bătălia celor trei împărați”, a fost cea mai mare victorie a lui Napoléon şi a determinat destrămarea celei de-a Treia Coaliții formate împotriva Imperiului Francez. La 2 decembrie 1805 (20 noiembrie pe stil vechi), francezii au măcelărit armata germano-ruso-austriacă, dirijată de Ţarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverșunată. Bătălia este considerată şi astăzi o capodoperă tactică. Istoricii nu au ajuns la consens privind numărul bătăliilor purtate în timpul războaielor napoleoniene, dar se pare că numărul total al victimelor este de 2 milioane.
Trădat la Waterloo!
În anul 1812, Napoleon a făcut o încercare dezastruoasă de a invada Rusia, deşi a incendiat Kremlinul. Apoi, după bătălia indecisă de la Leipzig din 1813, a fost obligat să abdice și a fost exilat în Insula Elba. I se permisese să ia cu el câțiva prieteni, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul mareșal al palatului şi şahist înveterat ca şi Bonaparte, și contele Charles-Tristan de Montholon, care o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea sa soție, ale cărei atenții față de Napoleon și vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră subiect de bârfă.
Încurajat de dezbinarea aliaților, Napoleon a părăsit Insula Elba și a început aventura „celor o sută de zile”. A fost însă înfrânt la Waterloo (18 iunie 1815), din pricina unei trădări. Bătălia era aproape câştigată de francezi, iar ambele tabere aşteptau trupele de rezervă, dar mareşalul Gruchy s-a „rătăcit” inexplicabil. Înaintea sa a apărut caporalul prusac Blucher, cu o oaste, care le-a aplicat francezilor lovitura decisivă. Silit să abdice din nou, Napoléon a fost exilat pe Insula Sf. Elena, unde a murit în condiții neclare, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821), trădat şi de foştii prieteni precum ministrul de Externe Talleyrand şi şeful poliţiei, Fouche. A fost înmormântat cu onoruri militare chiar de adversarii săi englezi…
Asasinat cu arsenic, la numai 51 de ani
Înainte de a muri, Napoléon le-ar fi spus apropiaţilor: „Veţi mai auzi încă o dată Parisul strigând: Trăiască împăratul!”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea lentă cu arsenic și cancerul la stomac. Specialiști în domeniul medicinei legale s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor cauzei morții acestui geniu. Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și de Universitatea din Luxembourg demonstrează că Napoléon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cu arsenic, comisă în mod cronic. Se menționează că „șuvițe de păr aparținând lui Napoléon” au fost păstrate cu mare grijă și găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr.
„Napoleonland” se transformă în aur
Dincolo de personalitatea acestui om, capabil în acelaşi timp să dicteze documente, să joace şah şi să noteze partidele, să discute politică şi să explice arhitecţilor cum trebuie construită reşedinţa de la Malmaison, tot ceea ce se referă la numele său se transformă în aur. Preţul costumului purtat de actorul francez Christian Clavier în filmul „Napoléon” a fost achiziţionat cu 30.000 de euro şi este perla unui muzeu din Florida. O cămaşă veritabilă a împăratului costă 60.000 de euro, iar una dintre celebrele sale pălării bicorn valorează 300.000 de euro. Se pare că Napoléon a purtat în total 170 de pălării. S-au păstrat 30, care aparţin unor oligarhi ruşi şi unor miliardari arabi. Un pahar de argint s-a vândut cu 35.000 de euro, pentru motivul că avea gravată monograma imperială „N”. „Napoleonland” îşi are paradisul pe Insula Elba, unde se vând brelocuri, tricouri şi deschizătoare de conserve cu numele lui Bonaparte. Conform estimării istoricului Jean Tulard, există mai multe cărți despre Napoléon decât numărul zilelor scurse de la moartea acestuia. Din 1897, de la turnarea filmului „Întâlnirea lui Napoléon cu Papa”, realizat de Louis Lumière, isprăvile împăratului au fost imortalizate în peste 200 de lungmetraje. Printre actorii care au purtat bicornul imperial se numără: Albert Dieudonné, Charles Boyer, Marlon Brando, Raymond Pellegrin, Rod Steiger, Philippe Torreton. Personalitatea lui Napoléon a inspirat pictori, precum Antoine-Jean Gros şi Jacques-Louis David, dar şi sculptori şi arhitecţi.
Triunghiul amoros Josefina - contesa Walewska - Maria-Luiza
Femeia pe care Napoléon a iubit-o cel mai mult este prima sa soție, Josefina, care fusese măritată cu Alexandre Beauharnais, ucis în timpul Revoluției Franceze. Napoléon s-a îndrăgostit de frumoasa văduvă, și la scurt timp s-au căsătorit. La început, Josefina era infidelă, printre cei mai cunoscuți amanți numărându-se și ofițerul Hippolite Charles. Napoléon a început și el să aibă numeroase aventuri. În timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe tânăra contesă Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit şi care i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walewski de mai târziu. Pentru că Josefina era sterilă, Napoléon a fost nevoit să se despartă de ea în anul 1809. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă de Austria. Au avut un singur copil, Napoléon Charles Joseph François, care a murit fără să domnească. Şi astăzi există descendenţi ai familiei Bonaparte. Prinţul Napoléon, în vârstă de 54 de ani, este viceprimarul oraşului Ajaccio, fiind şi moştenitorul tronului imperial. Contele polonez Walewski are 70 de ani şi este urmaşul contelui Alexandre Joseph Colonna, copilul nelegitim al lui Napoleon şi al Mariei Walewska.
Petre Ţuţea: „Un om a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanale“
Marele Petre Ţuţea scria că „Napoléon face o adevărată istorie a Revoluției franceze. Un om a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliță. Întrebat cum își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franței se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: «N-au intrat armatele Franței, ci ideile revoluționare de pe drapel!» Începuse o nouă filosofie a istoriei, cu Napoléon.” Iar el trăieşte şi azi în realitatea franceză. Liceele create în 1802 au aceeaşi structură pe trei niveluri: primar, secundar şi superior. Codul Civil a păstrat 1.200 de articole din 2.283. Banca Franţei, numerotarea străzilor, canalizarea Parisului, uniforma academicienilor, echipa pompierilor din Paris, Muzeul Monumentelor, toate acestea sunt realizări napoleoniene.