de Andrei Dicu
Mai în glumă, mai în serios, nebunia şi geniul merg mână în mână. Numai că, înainte de a aspira cu toţii să devenim nebuni de legat, în speranţa că talentul ne va îmbrăţişa, să aruncăm un pic ochii spre ororile din secţia de psihiatrie. Acolo, vom face cunoştinţă cu partea întunecată a primilor 10 creatori din istoria omenirii, cărora medicii le-au dat un verdict dur: „Da, maestre, sunteţi complet sonat!”
Ucis de halucinaţii şi de mania persecuţiei
Poet legendar al Americii, nuvelist, romancier şi critic, Edgar Allan Poe (1809-1849) este cunoscut, mai ales, pentru celebrul poem „Corbul”.
Deşi suferea din copilărie de „tulburare mintală”, un diagnostic precis nu i-a fost stabilit niciodată. Pe parcursul scurtei sale vieţi, Poe s-a plâns de frică de întuneric, de pierderi de memorie, de mania persecuţiei, plus un comportament deviant şi halucinaţii, pe care le „trata” cu alcool, cu opiu şi cu absint. Articolul lui Julio Cortázar, „Viaţa lui Edgar Poe”, reînvie o poveste terifiantă. În 1842, Poe a făcut o călătorie de la Philadelphia la New York, atras de amintirea lui Mary Devereaux, o fată pe al cărei unchi îl biciuise în copilărie. Mary era căsătorită, iar Edgar a fost cuprins de dorinţa de a afla dacă aceasta îşi iubeşte soţul. După multe încercări, Poe a găsit casa femeii. A urmat un scandal demn de toată isprava, la finalul căruia Poe s-a aşezat să bea un ceai. După ce şi-a potolit setea a plecat, nu înainte de a ciopârţi cu cuţitul ridichile din grădină și de a-i cere bietei Mary să-i cânte melodia sa preferată. După câteva zile, a fost găsit rătăcind prin pădurile din împrejurimi, cu creierii îmbibaţi în whisky.
Moartea Virginiei, soţia minoră, i-a distrus psihicul
De la sfârşitul anului 1830, Edgar Poe suferea de depresii frecvente. S-a căsătorit cu verişoara sa, Virginia, în vârstă de numai 13 ani, iar după ce aceasta a murit din pricina tuberculozei, starea psihică a artistului s-a înrăutăţit. În ultimii doi ani de viaţă, Poe s-a îndrăgostit des şi chiar a încercat de două ori să se recăsătorească. Prima încercare a eşuat din pricina refuzului alesei, speriată de crizele mirelui, iar a doua din cauza absenţei lui Poe, care s-a îmbătat temeinic înaintea nunţii. A fost găsit după cinci zile, într-o tavernă ieftină din Baltimore, şi a fost internat într-o clinică, unde a murit după alte cinci zile, suferind de halucinaţii teribile. Astfel, moartea în singurătate, unul dintre coşmarurile lui Edgar Poe, a devenit realitate. În ultima noapte, le-a cerut prietenilor să-l vegheze, dar la ora 3:00 dimineaţa, când s-a stins, nimeni nu era la căpătâiul său. Cu ce ne-a molipsit nebunia contagioasă a lui Poe? Ei bine, cu două genuri literare, romanul (sau povestirea) horror şi stilul poliţist.
Sărea ca ţapul şi bea urină din propria cizmă
Marele filosof german Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) este un caz celebru de schizofrenie „mozaicală” pe fond de sifilis. În ultimii ani ai vieţii, suferea de megalomanie (trimitea scrisori cu textul „peste două luni voi deveni primul om de pe Pământ”, a cerut scoaterea de pe pereţi a tablourilor, deoarece apartamentul său este un „templu”), tulburări de comportament (a îmbrăţişat un cal în centrul oraşului) şi de dureri severe de cap. În dosarul medical al lui Nietzsche se notează că pacientul a băut dintr-o cizmă propria urină, a emis strigăte incoerente, îl confunda pe paznicul spitalului cu Bismarck (cancelarul Germaniei), a încercat să baricadeze uşa cu fragmente de sticlă spartă, a adormit pe podea lângă pat, a sărit ca un ţap, se strâmba şi ridica umărul stâng.
„Dumnezeu e mort!”
Copil fiind, Nietzsche a avut crize de apoplexie, iar în ultimii 20 de ani, dintre care 11 ani i-a petrecut prin spitale, a suferit dereglări psihice. Culmea, atunci au apărut cele mai importante lucrări ale sale, printre care „Aşa grăit-a Zarathustra”. Starea sa s-a deteriorat constant, iar spre sfârşitul vieţii putea emite doar fraze simple, dar cinice, precum: „Sunt mort, pentru că sunt prost” sau „Sunt prost pentru că sunt mort”, dar mai ales „Dumnezeu e mort”. De la Nietzsche ne-a rămas ideea de Supraom, care a inspirat politicieni de dreapta şi scriitori. Paradoxal, acest tip ciudat, dar genial este asociat filosofic cu personalitatea liberă, perfectă, de deasupra moralei, existentă dincolo de bine şi de rău. Nietzsche a propus ideea de moralitate nouă, „morala stăpânilor” în schimbul „moralei sclavilor”. (va urma)
Doctorii l-au împins la sinucidere
Depresia acută şi tulburările psihice i-au venit de hac grandiosului scriitor şi aventurier Ernest Miller Hemingway (1899-1961). Încă din Primul Război Mondial, când fusese rănit atât la picior, cât mai ales… în amor, „Ernie” manifesta tendinţe sinucigaşe, mania persecuţiei şi crize nervoase. În 1960, când Hemingway a revenit din Cuba în Statele Unite, suferea de depresie, de teamă şi de nesiguranţă şi aproape că nu mai putea să scrie. A suferit 20 de şedinţe cu şocuri electrice, iar referitor la aceste proceduri, a scris: „Medicii care mă tratau cu şocuri electrice nu înţeleg scriitorii. Ce sens avea să-mi distrugă creierul şi să-mi şteargă memoria, care este capitalul meu, aruncându-mă la marginea vieţii? A fost un tratament genial, doar că au pierdut pacientul”. La ieşirea din clinică, Hemingway s-a convins că, într-adevăr, nu mai poate scrie, astfel că a comis prima tentativă de sinucidere. Rudele au reuşit să-l oprească, dar obsesia îi rămăsese. La cererea soţiei, a făcut un al doilea ciclu de tratament, dar, la câteva zile după externare, s-a împuşcat în cap.
„Generaţia de sacrificiu”, o scuză pentru viitor
Ca şi confratele său Remarque, Hemingway se referea în scrierile sale la „generaţia pierdută” sau „de sacrificiu”. Era vorba despre o generaţie trecută printr-un război concret, însă, de atunci, fiecare generaţie găseşte un motiv să se considere „sacrificată”. Scriitorul american a promovat un nou model de „macho man”, încorporat în creație şi în viaţă. Eroul lui Hemingway este un luptător taciturn şi aspru, care, deşi înţelege că lupta este inutilă, se bate până la capăt. Exemplul perfect este pescarul Santiago din „Bătrânul și marea”, în gura căruia a pus fraza: „Omul nu este creat să sufere o înfrângere. Omul poate fi distrus, dar nu învins”.