de Silviu Ghering
Când spui Anthony Quinn îți vine în minte automat Zorba Grecul. Abuziv și nedrept, pentru că Anthony Quinn a creat alte zeci, sute de personaje fabuloase. Dar numai cu Alexis Zorba îl identifică lumea. Pentru că Anthony Quinn a fost Alexis Zorba. Bărbatul liber, fermecător, pitoresc și pătimaș. Forța sa vitală era primară, dar torențială, tulburătoare. În ciuda trăsăturilor fizice aspre, degaja un magnetism copleșitor, amplificat de umanitatea surprinzătoare ce răzbătea, paradoxal, prin privirea de smoală și vocea dură, cu tonalități ferme. Și când lumea se prăbușea în jurul său găsea puterea - și mai ales bucuria! - să „fenteze” complexitățile subtile ale vieții, nu de puține ori potrivnice. Dansul nebun și sfidător din finalul filmului definește nu numai pe Zorba Grecul, ci și pe „grecul” Anthony Quinn.
Conceput în tranșee!
„Fratele” revoluționarului mexican Emiliano Zapata (jucat în neuitatul „Viva Zapata!” al lui Elia Kazan de alt monstru sacru al Hollywoodului, Marlon Brando, ce distribuție, ce regal actoricesc!) s-a născut chiar în Mexic. Mexican cu origini irlandeze. Naturalizat american în 1947 și crescut în SUA. Dar grec în suflet până la moarte! Antonio Rudolfo Oaxaca Quinn vedea lumina zilei în Chihuahua, Mexic, la 21 aprilie 1915.
Părinții săi au luptat efectiv pentru libertate în revoluția din Mexic, în care și Emiliano Zapata, cel real, a avut contribuția sa. Tatăl, Francesco Quinn, era fiul unui muncitor la calea ferată, de origine irlandez, dar crescut în Mexic. Mama, Manuela Oaxaca, de origine aztecă, a fost abandonată de familie imediat după ce s-a născut. Ea și Francesco s-au întâlnit în Chihuahua și s-au căsătorit destul de repede, într-unul dintre vagoanele unui tren plin de trupe revoluționare. Fiul, Anthony, a fost conceput pe câmpul de bătălie, în tranșee! Când au aflat superiorii că Manuela este însărcinată, au trimis-o înapoi în Chihuahua. Unde s-a născut Anthony. Tatăl s-a întors din război și s-a reunit cu familia la El Paso, în Texas, când Anthony avea aproape 2 ani. La mai puțin de un an s-a născut Stella, sora mai mică a lui Anthony.
A abandonat liceul ca să-și întrețină sora și bunica
Părinții au lucrat la căile ferate din Texas până când tatăl a fost accidentat și nu a mai putut munci. S-au mutat în San Jose, California, pentru a lucra la fermele din zonă. Timp de câțiva ani, familia Quinn a trăit precum nomanzii, călătorind prin California în căutare de lucru. În cele din urmă, s-a stabilit în partea de sud a Californiei, la o livadă de citrice. Ulterior s-au mutat în Los Angeles, unde tatăl a găsit de lucru la Grădina Zoologică Lincoln, iar mai târziu s-a angajat ca muncitor la studiourile cinematografice. La 10 ianuarie 1926, când Anthony avea 10 ani, tatăl său moare într-un accident de mașină. Fiul a trebuit să se angajeze ca ucenic pe un șantier de construcții, acceptând tot soiul de slujbe în efortul de a-și ajuta familia. Când mama s-a îndrăgostit de un alt bărbat, Anthony a plecat de acasă. Le-a luat cu el pe sora și pe bunica sa din partea tatălui, abandonând liceul pentru a le întreține pe cele două. Avea 15 ani... Își câștiga pâinea lustruind pantofi și vânzând ziare. La sfârșit de săptămână își completa existența modestă ca boxer de ocazie. Un derbedeu de geniu, ocazional și măcelar. Începe să frecventeze cercurile lumii artistice, în special ale sculptorilor și pictorilor. Se decide să-și încerce norocul în actorie.
Gary Cooper: „Pare un puști simpatic și dotat, dă-i o șansă!”
Cariera sa de actor s-a dezvoltat încet și nesigur. Filmul de debut s-a numit „Parole” („Cuvinte”, 1934), urmat imediat de „The Milky Way” („Drumul laptelui”). Figurație, nimic de reținut. Descurajat, în 1936 s-a alăturat unei expediții de pescuit ce se îndrepta spre Orient, dar a revenit repede la Hollywood, în urma unei solicitări de a se prezenta la un casting. Filmul se numea „The Plainsman” („Fermierul”), sub regia lui Cecil B. De Mille, care căuta un actor de origine americană pentru rolul războinicului Cheyenne. Quinn s-a prezentat pe sine însuși ca un războinic Cheyenne sângeros și a pretins că nu poate corect să vorbească englezește în efortul de a-și asigura rolul. Prima sa evoluție nu a fost pe placul lui De Mille, care l-ar fi înlocuit dacă nu intervenea remarca actorului din rolul principal, Gary Cooper: „Pare un puști simpatic și dotat, dă-i o șansă!”. De Mille i-a permis să joace rolul, Quinn obținând ulterior un contract pe termen lung cu studiourile „Paramount”. În 1937 se căsătorește cu fiica regizorului Cecil B. De Mille, Katherine De Mille, dar acest fapt nu i-a influențat în niciun fel cariera, și Quinn a rămas la rolurile „etnice” din filmele studiourilor „Paramount” de-a lungul anilor ’40.
Întruchiparea răului
În anii ’40 a fost întruchiparea răului, din cauza personajelor negative interpretate, cum sunt cele din filmele „City for Conquest” („Oraș de cucerit”, 1940, regia Anatole Litvak), „The Ghost Breakers” („Vânătorii de fantome”, 1940, George Marshall), „Blood And Sand” („Sânge și nisip”, 1941, Rouben Mamoulian), „They Died with Their Boots On” („Au căzut la datorie”, 1941, Raoul Walsh), „The Black Swan” („Lebăda neagră”, 1942, Henry King), „Larceny Inc” („Corporația furtului”, 1942, Lloyd Bacon), „The ox-bow incident” („Incidentul”, 1943, William Wellman), „Buffalo Bill” (1944, William Wellman), „Back To Bataan” („Înapoi în Bataan”, 1945, Edward Dmitriko), „Sinbad the Sailor” („Sinbad marinarul”, 1947, Richard Wallace).
În 1947 era deja un veteran al filmului, cu peste 50 de roluri interpretate, de la indieni la capi ai mafiei, șefi hawaiieni, șeici arabi sau luptător în rezistența... chineză! Aceste roluri nu au fost însă mulțumitoare pentru el. Abandonează Hollywoodul și se dedică teatrului, unde în trei ani găsește succesul pe Broadway în roluri ca Stanley Kowalski din „Un tramvai numit dorință”. La începutul anilor ’50 revine la cinematografie și este distribuit într-o serie de filme de aventură ca „Mask of the Avenger” („Masca răzbunării”, 1951).
Două Oscaruri pentru roluri... secundare!
Deceniul 5 va fi cel al consacrării sale incontestabile ca stea de cinema, datorată în special prestației din „Viva Zapata!” (1952), un film de Elia Kazan, cu Marlon Brando în rolul principal. Interpretarea rolului de frate al lui „Zapata” Brando va fi răsplătită la 19 martie 1953 cu un Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol secundar. Jocul său i-a reținut atenția regizorului italian Federico Fellini, care îl distribuie în „La Strada” (1954), unul dintre cele mai mari filme ale acelor ani. Cu personificarea pictorului Paul Gauguin, prietenul lui Vincent Van Gogh, personajul principal al filmului „Lust for life” („Sete de viață”, 1956), regia Vincente Minnelli, în 1957, obține al doilea Oscar ca actor într-un rol secundar. Pentru o apariție de opt minute! Este nominalizat a treia oară la Oscar în 1958, pentru rolul din „Wild is the Wind” („Vântul sălbatic”, 1957), regizat de George Cukor, dar rămâne doar cu nominalizarea.
În 1958 regizează primul și singurul său film, „The Buccaneer” („Corsarul”), remake după un film al „părintelui” său cinematografic, Cecil B. De Mille.
Apogeul: Zorba Grecul
Începe anii ’60 cu „The Guns of Navarone” („Tunurile din Navarrone”, 1961, J. Lee Thompson) și „Barrabás” (1962, Richard Fleischer). Duritatea vieții și alura unui ex-boxer l-au făcut ideal pentru rolul din „Requiem for a Heavyweight” („Recviem pentru năpastă”, 1962, Ralph Nelson). Rolul beduinului din „Lawrence of Arabia” (1962, David Lean) i-adus nu mai puțin de șapte nominalizări ale Academiei! Megasuccesul filmului „Zorba the Greek” („Zorba Grecul”), din 1964, regizat de Michael Cacoiannis, a reprezentat însă apogeul carierei sale, aducându-i o nouă nominalizare la Oscar. În 1968, Quinn a interpretat magistral rolul primului Papă rus al Bisericii Catolice, Kiril Lakota, în filmul „The shoes of the Fisherman” („Sandalele pescarului”), în regia lui Michael Anderson.
Primarul rudimentar la prima vedere, dar mai viclean decât o vulpe, care îi păcălește pe aliații-ocupanți nemți și salvează vinul sătucului italian, singura avere a comunității, a fost alt rol antologic al lui Quinn în „The Secret of Santa Vittoria” („Secretul din Santa Vittoria”, 1969), al lui Stanley Kramer.
A fost și... țăran român!
O menționare specială merită filmul lui Henri Verneuil „The 25-th Hour” („A 25-a oră”) din 1967. Anthony Quinn este țăranul român Johann Moritz dintr-un sat transilvănean, care trăiește din plin ororile celui de-Al Doilea Război Mondial. Denunțat drept evreu de șeful de post, dornic să-i ia nevasta, este deportat într-un lagăr de muncă. Povestea se bazează pe romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român, care, după publicarea cărţii, s-a refugiat la Paris, întrucât autorităţile române nu erau de acord cu cele scrise de el. Apărut în 1950, „A 25-a oră” a cunoscut un mare succes în Europa şi în America. Constantin Virgil Gheorghiu a fost consultat de regizorul Henri Verneuil și și-a dat acordul pentru scenariu, care tratează acţiunea cu mai mult umor decât o face cartea. Filmul se concentrează asupra lui Johann, un fel de Don Quijote român, un ţăran care, forţat de evenimente, devine pe rând prizonier la nemţi, la ruşi şi la americani. Anthony Quinn, foarte potrivit pentru asemenea tipuri de roluri, conferă personajului Johann autoritatea robustă, forța și autenticitatea care i-au adus două Oscaruri pentru roluri... secundare! Ironia și răsplata sorții pentru (doar) nominalizarea după Zorba Grecul.
Învins de cancer
Începând din anii ’70, discernământul lui Quinn scade. Alege roluri slabe, joacă exagerat. „Toți mi-au spus că singurul lucru la care mă pricep este să joc indieni”, glumea el. În ultimii ani de viață a dovedit că nu prea mai ținea la valoarea producțiilor în care apărea. Cariera sa a simțit o domolire considerabilă în anii ’90. A apărut în diverse filme ca „Jungle fever” („Febra junglei”, 1991), „Last action hero” („Ultima aventură”, 1993), alături de Arnold Schwarzenegger, sau „A walk in the clouds” („Atât de aproape de cer”, 1995). Din 1994 a filmat pentru sublima, dar cu totul nula serie de televiziune „Hercule”, în rolul unui Zeus sporadic. Primitivitatea înfățișării îl recomanda pentru roluri de macho și, chiar dacă alegea uneori fără mult discernământ, amprenta sa stilistică rămânea inconfundabilă. Madeleine Stowe și Sylvester Stallone i-au fost parteneri în ultimul film, „Avenging Angelo” („Răzbunându-l pe Angelo”, 2001, regia Martyn Burke). Imediat după terminarea filmărilor, Anthony Quinn se stingea din viață la Boston, la 3 iunie 2001, la ora 9:33, în urma unei insuficiențe respiratorii cauzate de un cancer la gât în fază terminală. Avea 86 de ani. „Iubesc viața, deci trăiesc. Iubesc actoria, deci joc”. Genial de simplu crezul acesta al său. Trăda aceeași copilărească, proaspătă, răpitoare bucurie de a exista liber, dincolo de orice convenție, cu un Dumnezeu plin de umor și de îngăduință. Precum Alexis Zorba.
A jucat, a pictat, a sculptat, a scris...
Când nu juca în filme sau pe scenă, când nu era implicat în mult mediatizatele bătălii de paternitate din tribunale, Anthony Quinn se dedica pasional artei. Picta și sculpta cu real talent. Este binecunoscut pentru picturile sale cubiste și postimpresioniste. A avut o expoziție în Honolulu, în decembrie 1982, unde a prezentat tablouri și sculpturi făcute din lemn și din marmură. Piesele au fost vândute individual pentru sume între 30.000 și 40.000 de dolari, întreaga expoziție fiind rapid „epuizată” și aducându-i două milioane de dolari!
Sculpta la fel de bine pe cât picta, dacă nu chiar mai bine. Poate nu întâmplător îl fascina această formă de artă, prin care transforma materia și putea reproduce în lemn sau în piatră formele femeilor iubite, cu iluzia că le poate supune. De fapt, forța sa interioară extraordinară îl califica pentru aproape orice activitate.
A jucat, a iubit, a pictat, a sculptat, dar a și scris. Două volume de memorii: „The original sin” („Păcatul originar”), în 1972, și „One man tango”(„Bărbatul unui singur tangou”), în 1997.
A iubit ca un... taur!
În viața pesonală, Anthony Quinn a demonstrat aceeași explozie de pasiune ca și personajele sale. A avut trei soții oficiale și trei amante la fel de... oficiale. A fost tatăl a 12 copii, dintre care doi din afara căsătoriilor. Ultimul vlăstar l-a „plantat” la 81 de ani!
Prima soție i-a devenit, din octombrie 1937, Katherine De Mille, fiica adoptivă a regizorului Cecil B. De Mille. Din păcate, primul născut al cuplului, Cristopher, s-a înecat în piscina casei la 15 martie 1941, la vârsta de 3 ani. Au mai făcut alți patru copii: Christina (născut în 1941), Catalina (1942), Duncan (1945) și Valentina (1952). Au fost căsătoriți 27 de ani, au divorțat în 1965.
La începutul anilor ’60, în timpul filmărilor la „Barabbas”, la Roma, Quinn s-a îndrăgostit de Iolanda Addolori. S-au căsătorit în 1966, au avut trei băieți, Francesco (1963-2011), Daniel (1964) și Lorenzo (1966) și au divorțat după 31 de ani, în 1997.
În același an, implicația amoroasă cu secretara sa Kathy Benvin l-a condus la al treilea mariaj. Aveau deja doi copii, Antonia (1993) și Ryan (1996), și au trăit la Paris.
De o vitalitate și o virilitate debordante, un fel de fenomen al naturii, Quinn a fost și în viața reală la fel de pătimaș și de schimbător ca și personajele interpretate. A iubit cu ardoare femeile, arta, filmul, banii și a trădat de multe ori. Așa că a mai făcut doi copii, Sean (1973) și Alexander Anthony (1976), cu fotomodelul Friedel Dunbar, cu care nu s-a însurat, dar pe care a iubit-o pătimaș și... „public”, fără să ascundă relația, spre sfârșitul anilor ’70...
Pe lângă acești 12 copii recunoscuți și declarați oficial, năvalnicul Quinn a mai fost „acuzat” de nu mai puțin de opt ori că ar mai fi „fertilizat” diferite doamne și domnișoare, dar procesele de paternitate care i-au fost intentate nu au avut succes.