de Gabriela Niculescu

La 1 iunie sărbătorim Ziua Internațională a Copilului, prilej potrivit pentru a-i cinsti amintirea celui care și-a dedicat viața copiilor, salvând prin operațiile sale peste 50.000 de micuți din ghearele suferinței și ale morții, nimeni altul decât profesor doctor Alexandru Pesamosca. Tata Pesi sau Îngerul Copiilor, așa cum a fost denumit, și-a petrecut ultimele trei decenii în Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Marie S. Curie” din Capitală. Acolo se află și acum, în mormântul din fața bisericii pe care a ctitorit-o, exact sub ferestrele sălii de operație în care și-a desfășurat activitatea și asupra căreia, probabil, veghează. Doctor Radu Spătaru (foto stânga), directorul medical al unității, și doctor Nina Bratu (foto dreapta), excelenți medici chirurgi pediatri, ne-au povestit câteva aspecte interesante şi emoţionante din viața profesorului alături de care au lucrat.

„Îl pomenim frecvent în sala de operații când ne e greu”

- Cum se păstrează astăzi memoria profesorului Pesamosca în spital?

Dr. Radu Spătaru: Domn’ profesor Pesamosca rămâne alături de noi cu foarte mare intensitate prin faptul că-l pomenim frecvent când ne aflăm în sala de operații, când ne lovim de greutăți. I se simte lipsa, nu l-a uitat nimeni. Drept dovadă, cele două cămăruțe în care a locuit au rămas neocupate până astăzi din ziua în care s-a prăpădit. Nu a avut nimeni impulsul de a-i ocupa locul. În general, când un doctor pleacă dintr-un spital, abia se așteaptă momentul ca spațiul să-i fie ocupat. Domnul profesor a dorit ca, după dispariția sa, acel spațiu să se transforme într-un fel de muzeu medical, o bibliotecă, un loc de studiu pentru rezidenți, și intenționăm să realizăm acest lucru.

Dr. Nina Bratu: Rezidenții ar avea astfel ocazia să-și amintească de profesorul Pesamosca, pentru că în camera sa au rămas o mulțime de lucruri pe care le-a păstrat cu drag și care au reprezentat ceva pentru domnia sa: tablouri, desene și scrisori primite de la copiii pe care i-a vindecat. Mulți dintre noi, cei care i-am fost alături, cunoaștem poveștile fiecărui obiect păstrat. Îmi amintesc că pe peretele din fața ușii, cum intrai, vedeai un tablou desenat de Andreea. Un autoportret. Ea trebuie să aibă acum în jur de 30-40 de ani, dar Andreea a fost o fetiță cu o hipertensiune portală, care a venit într-o noapte cu hemoragie digestivă superioară. Domn’ profesor i-a pus diagnosticul, o malformație congenitală gravă a ficatului, și a operat-o. Ea s-a făcut mare, și-a făcut portretul, l-a semnat și i l-a adus domnului profesor în semn de mulțumire.

„Tata Pesi, te iubesc! Lucrurile mici îl bucurau cu adevărat”

- Cum reacționa când primea semne de prețuire de la pacienții săi?

Dr. R.S.: Cel mai mult prețuia semnele foarte simple, precum tabloul despre care amintea doamna doctor, o vedere sau un desen pe care un copil scria: „Tata Pesi, te iubesc!” sau „Tata Pesi, îți mulțumesc!” Sau se bucura atunci când o femeie simplă, venită de cine știe unde din țară, îi aducea și îi dădea din suflet un borcan cu smântână...

Dr. N.B.: ... Sau cu lapte bătut. Anumite persoane știau că domnului profesor îi plăceau smântâna și laptele bătut și veneau să-i aducă.

Dr. R.S.: Se bucura pentru lucrurile mici, oferite din suflet. Era un om extraordinar de sufletist și avea o verticalitate morală extraordinară.

- Profesorul Pesamosca era un om cald și blând. Cum stătea la capitolul umor?

Dr. R.S.: Avea un foarte ascuțit simț al umorului. După opinia mea, cu ușurință ar fi putut fi actor. Făcea foarte multe glume, îmi vine una în minte, nu știu cât este de potrivită, dar, pentru noi, doctorii, este. Într-una dintre zile, stătea aplecat la fereastra sălii de operaţii și privea la locul unde se gândea că o să fie înmormântat și a zis: „Uite, măi, aici vreau să mă înmormânteze! Și când o să vedeți că se umezește de jur-împrejurul mormântului, să știți că o să fac pipi pe operațiile voastre dacă nu le faceți cum trebuie!”

Dr. N.B.: Era un om plin de umor. Eu mă minunez și acum când avea domn’ profesor timp să citească. Avea o cultură extraordinară, și nu vorbesc doar despre partea profesională, medicală. Știa istorie, geografie, muzică, artă, nu știu când a avut timp să le înmagazineze pe toate. Îi plăcea foarte mult să cânte operă, operetă, să se uite la filme.

„Avea un har special să lucreze cu copiii”

- Cum îi încuraja pe copii?

Dr. R.S.: Se purta foarte frumos cu toți copiii, avea o foarte bună abilitate de comunicare. Nu este ușor să lucrezi cu cei mici, unii au darul de a reuși să interacționeze cu ei, alții n-au, însă dumnealui avea acest har.

- Ce ar trebui să știe cei care nu l-au cunoscut pe Alexandru Pesamosca?

Dr. N.B.: Că a fost poate unul dintre cei mai buni chirurgi pediatri pe care i-a avut această țară și, cu siguranță, una dintre cele mai mari personalități medicale românești. Și-a propus un fel de apostolat în ceea ce a privit profesia, și nu a practicat-o ca pe o meserie, ci s-a dedicat în totalitate, a fost modul său de viață. Poate unii ar fi ales să plece în weekend, să se relaxeze, dumnealui prefera să rămână în spital, chiar se bucura dacă mai putea face o operație.

Dr. R.S.: Domn’ profesor nici nu știa să intre la metrou, nu știa nici care sunt prețurile în magazinele de pe stradă, era desprins total de lumea din afară, aici era viața sa. A fost un geniu cald, cred...

„Când o să vedeți că se umezește de jur-împrejurul mormântului, să știți că o să fac pipi pe operațiile voastre dacă nu le faceți cum trebuie!“ (profesor Alexandru Pesamosca)

„Ajuta mulţi colegi, dar nu le spunea“

- Cum se purta cu dumneavoastră, colegii de breaslă?

Dr. R.S.: Era un om extrem de profund, care cunoștea foarte bine pe fiecare dintre membrii colectivului. Nu de puține ori îi ajuta într-un mod consistent, uneori chiar fără să știe acei colegi de unde a venit ajutorul.

Dr. N.B.: El asculta problemele fiecăruia, știa să dea un sfat bun, dar, dacă cineva avea o problemă gravă, el se îngrijea s-o rezolve, de multe ori fără ca acea persoană să bănuiască. Îmi aduc aminte că eram tânără specialistă și voiam să plec în America în vizită la o prietenă, care era anestezistă acolo. Asta se întâmpla înainte de Revoluție, în 1989. Și cine să-mi dea mie drumul să plec în America, în perioada aceea? Și i-am zis domnului profesor că aș vrea să-mi vizitez prietena, pe care o cunoștea. Mi-a spus să depun cererea la Pașapoarte. Pe atunci îngrijea un copil cu osteomielită la șold, iar tatăl copilului lucra în sistem și sunt convinsă că domn’ profesor i-a spus tăticului respectiv să mă ajute să plec, că nu-mi las eu părinții și surorile în țară. Cert e că am primit viza și am plecat. Nu mi-a zis niciodată, dar sunt convinsă că dumnealui m-a ajutat. Așa-i ajuta pe mulți și nu le spunea.