de Silviu Ghering

Începuturile lui Armand-Jean du Plessis de Richelieu sunt modeste: s-a născut la 9 septembrie 1585, al patrulea copil al unei familii din nobilimea inferioară, scăpătată şi îndatorată. A fost un copil bolnăvicios şi a rămas toată viaţa sensibil, suferind de febră, dureri de cap şi depresii. Dar a fost mai înţelept decât mulţi, cu o voinţă puternică şi un orgoliu nemăsurat. A studiat teologia cu atâta seriozitate şi succes, încât la 21 de ani este hirotonit episcop, deşi nu împlinise încă vârsta canonică. În 1614 devine reprezentant al clerului din Poitou la Curtea Regală şi în scurt timp câştigă încrederea Reginei Mamă, Maria de Medici. Voinţa puternică şi capacitatea de manipulare fac ca în 1622 să fie numit cardinal de Papa Grigore al XV-lea, iar în 1624, prim-ministru al Regelui Ludovic al XIII-lea. Această postură îl ajută să devină cea mai importantă persoană din Franţa şi pentru că regele era un om foarte slab. Rolul dublu de prim-ministru şi cap al Bisericii i-a permis să controleze fiecare aspect al politicii franceze şi direcţia pe care o lua Guvernul mai bine de 18 ani, el fiind cel care a condus cu adevărat ţara. A impus puterea absolută a regelui, a zdrobit hughenoţii, a pedepsit aspru nobilii care complotau împotriva regelui. A susţinut marina franceză la înfiinţarea coloniilor din Africa şi din Caraibe. În timpul lui, Franţa a devenit liderul continentului. O imagine completă a lui Richelieu trebuie să depăşească percepţia exclusiv negativă din romanul lui Dumas „Cei trei muschetari”, altfel splendid. Dincolo de orgoliile şi capriciile sale, a manifestat un ataşament şi un devotament neobişnuite faţă de patrie şi de rege. O altă mare calitate a sa a fost dragostea pentru artă. A reconstruit Universitatea Sorbona din Paris, a sprijinit scriitorii promiţători ai vremii şi, nu în ultimul rând, în 1635 a fondat Academia Franceză. A murit la 4 decembrie 1642 şi a fost înmormântat la biserica din Sorbona.