de Raluca Grințescu
Atunci când auzim cuvântul harem, imaginaţia ne poartă imediat către tărâmuri exotice, către palate fabuloase, desprinse parcă din „O mie şi una de nopţi”, către frumoase diafane, cu trupurile învăluite în valuri străvezii şi cu chipurile ascunse privirii muritorilor de rând, lăsând să se vadă doar ochii migdalaţi… Adevărul este însă mai puţin romantic decât această imagine languroasă, întrucât, de-a lungul vremii, haremurile au reprezentat locuri unde s-au ţesut cele mai mârşave intrigi şi s-au comis cele mai groaznice crime. O istorie a acestor stabilimente fascinante şi în egală măsură terifiante ne-am propus să vă înfăţişăm în rândurile ce urmează…
Gardă personală de „amazoane”
Marele cuceritor mogul Akbar (1542-1605) a dobândit, de-a lungul domniei sale asupra Indiei, mii de soţii şi concubine. Luminatul suveran nu era deloc pretenţios în ceea ce priveşte vârsta lor sau aspectul fizic, întrucât singurul lucru după care se ghida era importanța politică a acestor „achiziţii”. Aşa se face că în haremul său convieţuiau fetişcane abia ieşite din copilărie cu femei aproape bătrâne, dar care se înrudeau cu stăpânitorii regatelor învecinate, asigurându-i, astfel, abilului rege aliaţi puternici. Akbar şi-a format chiar o gardă personală de „amazoane” din Rusia şi Abisinia, care-l apărau cu îndârjire de orice tentativă de asasinat - şi acestea nu au lipsit.
Suveranul se culcă în fiecare noapte cu o fecioară
Deşi se declara un musulman fanatic, Akbar nu avea niciun fel de reţinere în a încălca regulile impuse de Coran, întreţinând peste 300 de neveste „cu acte în regulă”, cum am spune noi. Un supus al lui Akbar, nobilul Ismail Quli Khan, întreţinea, la rândul său, un harem de 1.200 de femei. El era atât de gelos, încât, neîncrezător în eunuci, poruncea ca ferestrele palatului unde locuiau frumoasele sale concubine să fie sigilate peste zi. Grija exagerată pentru femeile lui i-au atras însă ura acestora, iar Quli Khan a pierit otrăvit. Şi regele Marocului, Mulai Ismail (1646-1727), manifesta o apetenţă deosebită pentru sexul slab, adăpostind în palatul său aproape 4.000 de tinere fete. Istoricul britanic Ockley scrie, citând surse apropiate suveranului african, că „acesta se culca în fiecare noapte cu câte o fecioară”. Haremul său era probabil cel mai cosmopolit din câte se cunosc, căci aici se regăseau fete din Spania, Italia, Georgia, Arabia, Anglia, Franţa, Rusia şi din multe alte ţări. Pentru a nu veni în contradicţie cu preceptele musulmane, fetele erau convertite - la nevoie prin tortură - la Islam.
Pe „scaunul plăcerilor”
Tot un conducător cu vădite deviaţii de comportament şi cu un apetit sexual insaţiabil a fost şi împăratul chinez Yang Ţi, din dinastia Sui (569-618), posesor al unui harem de 3.000 de femei. Printre metodele sale de a face amor se număra şi aşa-numitul „scaun al plăcerilor”, invenţie a meşteşugarilor de la Curtea sa. Îndată ce o femeie se aşeza pe scaunul respectiv, se trezea imobilizată de nişte cătuşe metalice ce ieşeau din el, picioarele îi erau depărtate, iar un mecanism îi împingea trupul în faţă, expunându-l astfel poftelor împăratului. Când călătorea, acesta avea permanent la dispoziţie zece fetişcane goale, plimbate în trăsuri deschise, înaintea sa, gata oricând să-l satisfacă.
„Colecționarul de femei”
Şahul persan Firuz, ce a domnit între 1351 şi 1388, şi-a neglijat total atribuţiile de conducător, lăsând guvernarea ţării în seama vizirilor săi şi dedicându-se „colecţionării” de femei. Negustorii săi străbăteau lumea în lung şi-n lat, selectând cele mai frumoase femei şi trimiţându-le stăpânului, care nu se uita la bani. Trecând la islamism, el a consultat învăţaţii musulmani şi, când a aflat că religia îi permite să se însoare cu 300 de femei, a făcut nuntă cu toate 300 într-o singură zi. În ciuda exceselor sale sexuale, şahul a trăit până la 80 de ani, având o sănătate de fier şi o vedere excelentă, dovadă certă aşadar că lipsa activităţii sexuale duce la orbire.
Roxelana ajunge stăpâna Imperiului
În privinţa sultanilor turci, mama lui Mehmed Fatih a fost o sclavă provenită de pe coasta Adriaticii, Dobra, o fiică a doamnei Chiajna (apriga văduvă a lui Mircea Ciobanu) a fost dăruită sultanului Murad al III-lea, iar Roxelana, soţia lui Soliman Magnificul, era rusoaică. Această femeie nemiloasă a condus, practic, destinele Imperiului Otoman în perioada lui de apogeu; după ce l-a convins pe Soliman să-l numească pe Ibrahim Pașa, favoritul ei, mare vizir, aceeaşi Roxelana, văzând că demnitarul nu-i mai ascultă ordinele, a ţesut intrigi, determinându-l pe şovăielnicul Soliman să ordone executarea lui. Când noul vizir, Lufti-Pașa, l-a avertizat pe sultan că niciodată în istoria Imperiului nu se mai pomenise ca femeile din harem să dicteze decizii politice, s-a trezit şi el înlăturat. Roxelana a manevrat în aşa fel încât fiul său preferat, Mehmed, să fie numit succesor al sultanului, în locul lui Mustafa, cel mai vârstnic fiu al lui Soliman, un tânăr sârguincios şi talentat, căruia toţi îi prevesteau o domnie glorioasă. Intrigile Roxelanei l-au făcut însă pe Soliman să-şi piardă capul şi să poruncească decapitarea lui Mustafa.
„Sultanatul femeilor”
Dar curând, şi Mehmed, beizadeaua aleasă, a murit, şi în locul său a domnit un alt fiu al rusoaicei, Selim, poreclit, din pricina viciului său, „cel beţiv”. El şi-a dedicat viaţa plăcerilor, întreţinând un numeros harem şi schimbându-şi deciziile în funcţie de influenţa favoritelor sale. Unul dintre sultanii cel mai ahtiaţi după plăceri carnale a fost Murad al III-lea (1546-1595), care a preferat să-şi petreacă viaţa izolat între zidurile haremului, în vreme ce imperiul clădit de Baiazid, Mehmed Fatih şi Soliman se risipea. Plăcerea cea mai mare a acestui sultan era să privească zbenguiala odaliscelor, pe când acestea se îmbăiau, goale, înaintea sa. Se pare că acest act de voyeurism avea un efect deosebit de excitant, de vreme ce sultanul a lăsat în urmă nu mai puţin de 103 odrasle, care s-au măcelărit apoi între ele, slăbind considerabil forţa otomanilor. De altfel, timp de aproape şapte decenii, până în 1656, Imperiul a fost guvernat nu de sultani, ci de concubinele lor, această perioadă rămânând în istorie sub denumirea de „sultanatul femeilor”.
Misteriosul Palat Topkapi
Cei mai faimoşi posesori de haremuri din lume erau turcii - până la stabilirea capitalei Imperiului Otoman la Constantinopole (actualul Istanbul), femeile nu aveau un palat special destinat, ci trăiau în apartamentele sultanului ori îl însoţeau pe sultan în expediţiile sale războinice. Abia după căderea Bizanţului, Mehmed al II-lea va ridica pe o colină, între Bosfor, Cornul de Aur şi ţărmul Mării Marmara, Palatul Topkapi, reşedinţa suveranilor turci pentru următoarele patru secole. Dacă în aripa palatului numită „selamlik” bărbaţii aveau acces, căci aici sultanul îşi primea oaspeţii şi se sfătuia cu miniştrii săi, în harem, nimeni, în afara eunucilor albi sau de culoare, nu putea pătrunde. Cele mai apreciate odalisce proveneau din Caucaz şi erau faimoasele sclave circaziene.