de Silviu Ghering

Frumos ca un Apollo, viteaz ca un muschetar și romantic ca un menestrel, a fost una dintre marile vedete ale cinematografului francez. Un erou absolut, o figură de vis, care le-a făcut pe milioane de fete să doarmă cu fotografia sa sub pernă. Americanii i-au avut pe Douglas Fairbanks, Errol Flynn, John Wayne sau Kirk Douglas, cu care au învățat istorie prin superproducții istorice grandioase, de la filmele cu pirați la westernuri. Europenii l-au avut pe el, pe Jean Marais, care i-a făcut să-i iubească pe clasicii dramaturgiei - Racine, Corneille, Edmond Rostand - și să adore personajele lui Alexandre Dumas şi Victor Hugo. La 102 de ani de la nașterea sa (11 decembrie 1913), să ne amintim cine a fost, ca să cităm primul personaj al dramaturgiei romantice, Hernani, căruia el i-a dat viață pe scenă -, „une force qui va”. „O forță care va dăinui”.

Prima experiență actoricească l-a exmatriculat din liceu

Jean-Alfred Villain-Marais s-a născut la 11 decembrie 1913, în Cherbourg, Manche, Basse-Normandie, Franța. Primul născut al medicului veterinar Alfred Emmanuel Victor Paul Villain-Marais și al soției sale, Aline Marie Louise Vassord. A avut un frate mai mic cu doi ani. Tatăl a părăsit familia când Jean avea 4 ani, și mama s-a mutat, cu cei doi băieți și bunica, la Le Vésinet, lângă Paris. Copiii au crescut mai mult cu bunica sau chiar singuri după moartea acesteia, pentru că mama lor, care suferea de grave probleme de comportament, era adesea în închisoare. Pentru a o ocroti, Jean avea să susțină la maturitate că femeia nu era nici cleptomană, nici mitomană, cum se spunea, ci doar juca în permanență câte un rol, iar talentul ei pentru teatru i s-a transmis și lui.

Jean a urmat prestigiosul liceu „Condorcet” din Paris (fondat în 1803!), unde a trăit și prima sa experiență actoricească. S-a deghizat în fată și a început să flirteze cu un profesor, spre marele amuzament al colegilor. A fost exmatriculat. Certat cu disciplina și cu orele plictisitoare ale școlii, s-a făcut, rând pe rând, fotograf, băiat de prăvalie, vânzător ambulant de ziare. Atras de scenă, a vrut să urmeze Conservatorul din Paris, dar a fost respins. Nu s-a lăsat și a făcut figuraţie pe unde a apucat, până în 1933, când regizorul Marcel L’Herbier i-a oferit un rol minor într-un film. Au urmat altele, dar tot de „băiatul cu tava”...

Dragostea care i-a marcat viața și cariera

Patru ani mai târziu, vede câteva schițe de portret ale deja celebrului Jean Cocteau și este izbit de asemănarea dintre ei. Face tot posibilul să-l întâlnească pe flamboaiantul regizor și dramaturg. O audiție pentru punerea în scenă a piesei „Oedip rege”, rescrisă de Cocteau, marchează începutul real al carierei sale. A fost, se poate spune, o dragoste la prima vedere. Dar și începutul unei colaborări extraordinare și dincolo de dormitor, pe tărâm artistic. Cocteau avea 48 de ani, Marais doar 24. Vor rămâne iubiți până în 1959, și apoi buni prieteni până la moartea lui Cocteau, în 1963. Regizorul îi dă un rol tăcut în „Oedip rege”, rolul... corului! Marais apare drapat în benzi, costumație creată special de Coco Chanel, bună prietenă cu Cocteau. Rolul său este „dezactivat” sonor, deoarece Marais încă nu își formase, spunea Cocteau, vocea suficient pentru teatru. Țigara îl va ajuta să o transforme.

Neuitatul Edmond Dantes din „Contele de Monte Cristo”

În 1943, recomandat de Cocteau, care scrisese scenariul, Jean Marais primește primul său rol mare, în „L’Eternel retour”, filmul lui Jean Dellanoy. Succesul a fost instantaneu, constituind debutul unei cariere artistice de aproape şase decenii.

Imediat după război, Marais a turnat o serie magnifică de cinci filme, toate regizate de Jean Cocteau: „Frumoasa și bestia” (1946), „Vulturul bicefal” (1948), „Părinții teribili” (1948), „Orfeu” (1950) și „Coriolan” (1950). „Orfeu” a fost pelicula care i-a făcut numele nemuritor - o alegorie a dramei războiului, pornită din legenda antică: regatul lui Hades i-a fost inspirat lui Cocteau de orașele bombardate în război, demonii morții sunt agenții Gestapo, iar limbajul muzelor e reprezentat de codurile folosite de Rezistență. Filmul este un deliciu suprarealist. 1954 este anul celui mai mare succes al lui Jean Marais pe „piața” internă franceză: „Contele de Monte Cristo” de Robert Vernay, a doua adaptare cinematografică a cunoscutului roman al lui Alexandre Dumas.

De la Orfeu la Fantomas

În 1959, Jean Marais își părăsește „Pygmalionul”, Jean Cocteau, pentru dansatorul Georges Reich, dar rămâne în relații cordiale cu marele regizor până la moartea acestuia, în 1963, și va juca în ultimul film din trilogia orfică - „Testamentul lui Orfeu” (1960).

În cele şase decenii ale carierei sale prodigioase, Marais a avut colaborări de mare succes cu regizori legendari: Jean Renoir - „Elena și bărbații ei” (1956), Luchino Visconti - „Nopți albe” (1957), Claude Lelouch - „Mizerabilii” (1994) sau Bernardo Bertolucci - „Frumusețe furată” (1995).

Cheia succesului său a reprezentat-o trecerea naturală, fără nicio urmă de forțare „teatrală”, de la filmele romantice la cele de aventură, în care a dat viață celor mai populari eroi din romane celebre, de la Edmond Dantes și Lagardere la căpitanul Fracasse și d’Artagnan, dar și unor personaje moderne, precum Fantomas și Simon Templar, în versiunea franceză a „Sfântului”. Frumusețea și energia acestui june-prim nu s-au diminuat odată cu vârsta, așa cum s-a întâmplat altora, care au impresionat pelicula numai în tinerețe. Și-a petrecut ultimii ani ai vieții în casa sa din Vallaruis, în sudul Franței, unde s-a dedicat picturii, modelării ceramicii și sculpturii, fiind vizitat, printre alții, și de inegalabilul Pablo Picasso. A plecat să-l delecteze pe Dumnezeu cu harul său actoricesc la 8 noiembrie 1998, de la Cannes, și a fost înmormântat în micul cimitir din Vallauris...

A jucat în peste 90 de filme pentru marele ecran, în 8 seriale de televiziune şi în 30 de piese de teatru

Pe lângă numeroase premii internaționale și recunoașteri pentru contribuția sa la arta filmului, a fost decorat cu „Legiunea de onoare“ în 1996

Fiul recunoscut

A fost căsătorit pentru puţin timp cu actriţa Mila Parély (1942-1944). La începutul anilor 1960 a aflat că are un fiu biologic, Serge Ayala, pe care l-a recunoscut și l-a adoptat în 1962 și care a luat în cele din urmă numele de Serge Villain-Marais. Cântăreț și actor, Serge s-a sinucis în 2012, la vârsta de 69 de ani.

Rezistenţa nu l-a primit, armata franceză, da

În timpul ocupației naziste, germanii au tolerat cuplul, deja notoriu, Cocteau-Marais, deși idilele homosexuale erau un subiect tabu în Reichul lui Hitler. Marais a fost la un pas de a fi închis după ce l-a bătut, în plină stradă, pe criticul colaboraţionist Alain Laubreax, care făcuse praf, în paginile revistei „Je suis partout” („Eu sunt peste tot”), o piesă de Cocteau. Doar intervențiile lui Cocteau pe lângă Guvernul de la Vichy l-au salvat pe Marais de închisoare. La bătrânețe, a recunoscut că a dorit să se alăture Rezistenței, dar liderii acesteia nu l-au primit din pricina orientării sale homosexuale și a faptului că era „gură-spartă”, incapabil să păstreze un secret. După eliberarea Parisului, în august 1944, a intrat în armata franceză, în Divizia a II-a Blindate a generalului Leclerc. Memoriile sale din timpul războiului sunt pline de întâmplări hazlii, dar și pline de risc, și l-au inspirat, în 1980, pe François Truffaut să realizeze filmul „Ultimul metrou”.