de Silviu Ghering

Unul dintre numele de reper din arhitectura românească, Ion Mincu, s-a născut în Focșani, la 20 decembrie 1852. Absolvent al Liceului Unirea din Focșani, în 1871 se înscrie la Școala Națională de Poduri și Şosele din București, obținând diploma de inginer în 1875. Pleacă la Paris, la Școala Națională de Arte Frumoase, unde talentul său este răsplătit cu Premiul Societății Centrale a Arhitecților Francezi în 1883 și unde termină studiile cu „Magna cum laude” în 1884. Se întoarce în țară și își dedică toată energia pentru promovarea și afirmarea valorilor naționale într-un nou stil arhitectonic, stilul neoromânesc. Care îmbină în principal elemente din arhitectura rurală (foișorul și cerdacul), arhitectura veche românească (ornamentația exterioară bogată și coloanele scurte), arhitectura bisericească (planimetria curții interioare și folosirea stucaturii). Printre cele mai cunoscute lucrări arhitectonice ale sale se numără Școala Centrală de Fete, Casa Lahovari, Casa Vernescu, Casa Petrașcu din Piața Romană, „bufetul” din Șoseaua Kiseleff, în prezent Restaurantul „Doina”, cavourile Ghica, Gheorghieff, Cantacuzino din Cimitirul Bellu, toate în București, Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Constanța, Palatul Administrativ din Galați, Palatul Băncii Comerțului din Craiova, Vila Robescu din Sinaia. A restaurat Biserica Stavropoleos din București. A decorat interiorul Palatului de Justiție din București. A fost profesor la Școala Superioară de Arhitectură (1898-1912), transformată azi în Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. S-a implicat și în viața politică, fiind deputat în Parlamentul României (1895-1899). A militat pentru afirmarea statutului profesional al arhitecților din România, ca membru și apoi președinte al Societății Arhitecților Români, între 1903 și 1912, când se stinge din viață la București. În 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.