de Andrei Dicu

Literatura mondială a pierdut la 19 februarie doi titani. Scriitorul, filosoful, profesorul şi semioticianul italian Umberto Eco şi romanciera americană Harper Lee, laureată a Premiului Pulitzer pentru ovaţionatul său roman „Să ucizi o pasăre cântătoare” (1960), au murit în aceeaşi zi! Eco, autorul bestseller-ului ecranizat „Numele trandafirului” avea 84 de ani şi suferea de cancer de mai multă vreme.

Mama romancierului, simpatizantă declarată a lui Mussolini

Critic, eseist şi romancier de prestigiu, Umberto Eco s-a născut la 5 ianuarie 1932, la Alessandria, în regiunea Piemont din nordul Italiei, urbe cunoscută în lume graţie companiei Borsalino, creatoarea cunoscutelor pălării cu acelaşi nume. Tatăl său, Giulio, a fost contabil şi constructor specializat în lucrări din fier, apoi guvernul italian l-a obligat să lupte în trei războaie. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Umberto şi mama sa, Giovanna Eco (fostă Bisio) s-au mutat într-un sătuc din zona muntoasă piemonteză. Mama viitorului scriitor era funcţionară în cadrul autorităţii statului şi simpatizată declarată a dictatorului Benito Mussolini şi a fascismului italian. De altfel, potrivit site-ului authorscalendar.info, „ca şi alţii copii italieni, Umberto era fascinat de uniforma sa fascistă şi a trăit acest sentiment până la căderea lui Mussolini, când a descoperit conceptele de pluralism, democraţie şi libertate”.

Numele de familie... un cadou din cer

De la vârsta de 14 ani, Eco a fost educat în spirit romano-catolic la societatea St. Francis de Sales, iar în operele sale, precum şi în interviuri, a făcut referire la acest ordin catolic. Numele său de familie este, foarte probabil, un acronim pentru „ex caelis oblatus”, ce înseamnă în latină „un cadou din cer” şi i-a fost atribuit bunicului său, care a fost orfan, de către un funcţionar de stat. La 16 ani, Eco a scris primele sale poeme romantice şi, mai târziu, avea să afirme: „Am înţeles din adolescenţă că iubirea arată o armonie între două făpturi care era deja ursită de la începutul timpurilor”. Tot în acea perioadă şi-a făcut cunoscută teoria originală referitoare la poezie: „Există două tipuri de poeţi. Cei buni, care îşi ard versurile la vârsta de 18 ani şi cei slabi, care continuă să scrie poeme toată viaţa...”

Apărător al ideii de carte tipărită şi un adversar declarat al computerizării excesive

După ce şi-a susţinut Examenul de Maturitate la Liceo Plane, Eco s-a înscris la Universitatea din Torino, unde a absolvit în 1954, iar în 1961 a primit licenţa în estetică. Profesorul Luigi Pareyson a fost mentorul său în materie de estetică, pentru care, de altfel, Umberto a scris o emoţională prefaţă a lucrării „Scrisori italiene”. Din 1971, Eco a predat semiotică la Universitatea din Bologna, dar a fost invitat la cele mai faimoase centre universitare din lume, devenind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre acestea. A primit nenumărate premii şi distincţii, inclusiv Legiunea de Onoare, în 1993. A scris inclusiv cărţi pentru copii, dar de bază rămâne activitatea sa de romancier, eseist şi de autor de tratate academice. Eco este considerat unul dintre cei mai de seamă gânditori, iar eseurile sale (printre care „Problema estetică la Toma din Aquino” şi „Dezvoltarea esteticii medievale”), scrise cu un umor şi o ironie nestăvilite, sunt adevărate modele ale genului. A introdus, în premieră pentru Italia, semiotica arhitecturii la Universitatea din Florenţa şi a luat parte la toate cercetările avangardei italiene în jurul revistei „Il Verri” şi în jurul studiourilor experimentale ale Radioteleviziunii italiene. A fost un veşnic apărător al ideii de carte tipărită şi un adversar declarat al computerizării excesive, afirmând: „Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: în tren, în autobuz, în parc. Citeşti chiar şi când te plimbi, chiar şi când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul e mai greu...”

O concepţie realistă asupra terorismului

În lucrarea sa „Operă deschisă” Eco sugerează că un anumit tip de literatură, ca şi muzica modernă, este fundamental ambiguă, invitând publicul să participe la procesul de interpretare şi de creaţie. Concepţia sa despre viaţă şi despre artă este apropiată de cea a iluminiştilor francezi: „Frumuseţea cosmosului este dată nu numai de unitatea în varietate, ci şi de varietatea în unitate”. Una dintre afirmaţiile sale care au şocat lumea literară este „odată ce a terminat de scris, autorul ar trebui să moară, ca să nu tulbure calea textului”. De asemenea, adversar declarat al terorismului, Umberto Eco a avut o părere aparte referitoare la scopul acţiunilor grupărilor jihadiste şi nu numai: „Obiectivul terorismului nu este de a ucide orbeşte, ci mai curând de a transmite un mesaj care să-l destabilizeze cu adevărat pe adversar”.

Cel mai tradus scriitor european contemporan!

Printre romanele sale cu substrat esoteric se numără „Numele trandafirului” („Il nome della rosa”), scris în 1980 şi laureat cu Premiul Edgar şi cu Premiul Strega, o scriere erudită, dar şi un bestseller, un mister medieval cu intrigă poliţistă, „Pendulul lui Foucault” (1988) şi „Insula din ziua de ieri” (1995). În 1986 a fost lansat filmul „Numele trandafirului”, în regia lui Jean-Jacques Annaud, cu Sir Sean Connery şi cu Christian Slater în rolurile principale. La premieră, Umberto Eco avea să afirme: „Nu există nimic pe lume care să ceară mai multă prudenţă decât adevărul”. Pelicula a fost laureată în Franţa cu Premiul Cesar, acordat celui mai bun film străin. Umberto Eco a recunoscut că succesul înregistrat de film i-a adus o mulţime de cititori noi, care practic îl descoperiseră ca scriitor abia după apariţia peliculei, astfel că, din acel moment, romane ale sale precum „Baudolino”, „Misterioasa flacără a reginei Loana” şi „Cimitirul din Praga” s-au vândut ca pâinea caldă, autorul devenind cel mai tradus scriitor european contemporan.

„Nu există nimic pe lume care să ceară mai multă prudenţă decât adevărul“ (Umberto Eco)

Cunoscuții actori Sir Sean Connery şi Christian Slater au fost „garanţiile“ pentru succesul filmului „Numele Trandafirului“, lansat în anul 1986

A avut o singură dragoste toată viaţa

Romancierul a avut o viaţă amoroasă stabilă. A iubit o singură femeie, pe Renate Ramge, o nemţoaică născută în 1935, la Frankfurt. Licenţiată în comunicare şi design, Renate a devenit în timp artist grafic şi, ulterior, a tradus în limba germană romanul soţului său, „Pendulul lui Foucault”. „Nu există nimic care să acapareze şi să lege sufletul ca dragostea”, avea să afirme Eco, după căsătorie. Din 1962, cei doi au locuit la Milano şi din relaţia lor s-au născut doi copii, un băiat şi o fată. În prezent, Renate Eco-Ramge încă mai profesează, lucrând ca şi consilier al Pinacotecii Brera din Milano şi ca expert muzeograf şi profesor universitar.