de Silviu Ghering

S-ar putea ca, printre români în general și printre bucureșteni în special, numele Nicolae Grigorescu să fie mai cunoscut pentru stația de metrou omonimă decât pentru capodoperele semnate astfel. În schimb, pentru francezi, numele Nicolae Grigorescu este la fel de cunoscut ca numele altor pictori impresioniști de prestigiu cu care se mândrește cultura lumii.

Dintr-un anumit punct de vedere, cel al... globalizării atât de clamată în ziua de azi, este chiar normal. Tânărul Nicolae Grigorescu a studiat la Academia de Belle Arte din Paris, a fost acolo coleg cu marele Auguste Renoir și a lucrat intens în școala de la Barbizon, leagănul impresionismului mondial. Din alt punct de vedere, cel naționalist, nu este deloc normal. Nicolae Grigorescu s-a dovedit foarte activ și în țara sa, a participat ca „pictor de front” la marele Război de Independență din 1877, iar cele mai multe lucrări ale sale nu s-au răspândit prin lume, ca operele altui artist imens, Constantin Brâncuși, ci au rezistat în galeriile românești. Unde însă trebuie spus că vizitatorii sunt mai mult străini decât români...

Picta iconițe din „generală” și le vindea prin iarmaroace

S-a născut la 15 mai 1838, în satul Pitaru, din județul Dâmbovița, al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu. Descoperă de timpuriu o lume rurală săracă, plină de nevoi, dar și de o liniște sufletească izvorâtă din înțelepciunea cu care oamenii știau să trăiască simplu, de pe urma pământului. A moștenit talentul de la unchiul Ghiță, primul care i-a pus cărbunele în mână să deseneze. Avea 7 ani când i-a murit tatăl, iar familia s-a mutat la București, în mahalaua Cărămidarilor. Era limpede că trebuia să-și facă singur un rost în viață. Și alt rost nu era decât să învețe o meserie. N-avea aplicație nici pentru șurubelniță, nici pentru ciocan, nici pentru coasă, așa că încă din anii școlii primare a început să aducă un ban în casă pictând iconițe, pe care le vindea prin iarmaroace. S-a apropiat de zugravul de icoane ceh Anton Chladek, în atelierul căruia a învățat să umble cu pensula și cu culorile (1848-1850). Pictează primele icoane mari pentru bisericile din Băicoi și Mănăstirea Căldărușani.

De la „meșterul Nicu” la „sfântul Nicu”

Pentru sfiosul și delicatul „Nicu” (așa semna iconițele), norocul s-a numit tabloul istoric „Mihai scăpând stindardul”, o pânză în ulei pusă în 1856 în vitrina lui Chadlek, în mahalaua Giurgiului a Bucureștiului. A trecut pe acolo și l-a văzut beizadeaua Mitică Ghica. I-a plăcut așa de mult, încât a ajuns cu „Nicu” la domnitorul Barbu Știrbei, care i-a dat 100 de galbeni pe el. Pasul pentru cariera tânărului atât de modest și de talentat a fost uriaș. I se comandă lucrări la biserici, și toți meșterii vor ca Nicu să creeze chipurile sfinților, că „le face dumnezeiește”. Toți stareții îl îndrăgesc pe zugravul-minune și, după biserica nouă a Mănăstirii Zamfira din Prahova (1856-1857), ajunge la Agapia, în Moldova. Minunăția operelor murale de la Agapia ne încântă și astăzi. În doi ani, de la „meșterul Nicu” ajunge la „sfântul Nicu”. Între 1859 și 1861 pictează biserica parohială din Puchenii Mari, Prahova. I se dusese vestea deja și, la intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă de studii la Paris.

Onorat de împăratul Napoleon al III-lea

Toamna lui 1861 îl găsește la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, studiază în primul rând desenul și compoziția. Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația pictorală prin asimilarea experienței unor artiști ca Daubigny, Millet, Corot, Courbet sau Rousseau. Lucrează neîncetat ziua, le asculta înfrigurat sfaturile seara. Se îndrăgostește de fiica lui Millet, dar va fi doar o adiere... Are Parisul la picioare când, cu ocazia unor expoziții, împăratul Napoleon al III-lea îi cumpără trei pânze plătite împărătește: „Vas cu flori”, „Cap de fată” și „Ramură de copac”. Niciun pictor francez nu s-a bucurat de o asemenea achiziție din partea împăratului...

„Pictor de front” în focul Războiului de Independență

În 1864 se întoarce în țară și-și pregătește prima expoziție. Succesul e imens. Țărăncile sale simple, curate, zâmbitoare și carele cu boi devin obsesiile prin care-și dedică sufletul vieții molcome țărănești. Peste 60 de pânze sunt dedicate celebrilor săi boi, aliatul neobosit al plugarului sărac, un simbol al forței domesticite.

În cadrul Expoziției Universale de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, mai multe decât alți mari maeștri deja consacrați. Expune la Salonul Parizian din 1868 tabloul „Tânără țigancă”, rămas emblemă pentru opera sa. Începând din 1870, participă la majoritatea expozițiilor artiștilor în viață și la toate cele organizate de „Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia, Grecia și Austria. În 1877 acceptă bucuros propunerea să însoțească trupele române în marele Război de Independență, în calitate de „pictor de front”, realizând la fața locului, în focul luptelor, desene și schițe ce vor sta la baza unor compoziții ajunse celebre, precum „Atacul de la Smârdan”, „Dorobanțul” sau „Gornistul”.

„Întoarcerea de la bâlci” i-a închis bâlciul vieții...

Din 1879 până în 1890 lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. În 1890 se stabilește la Câmpina. Poate că a contribuit la această hotărâre și faptul că i-a scăzut vederea, iar tablourile sale pierd din culoare, fiind incluse de critici în categoria „perioada albă”. Se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a portretelor de țărănci, a carelor cu boi pe drumuri prăfuite de țară și a numeroaselor peisaje cu specific românesc.

Deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române. Se stinge din viață la 21 iulie 1907, la Câmpina. În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, „Întoarcerea de la bâlci”. Mormântul celui mai de seamă pictor al României zace astăzi, ca oricare altul, în cimitirul orașului Câmpina, năpădit de buruieni...

„Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu există pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui“ Alexandru Vlahuță

În anul 1939, Gheorghe Grigorescu, singurul moștenitor al lui Nicolae Grigorescu, a vândut Primăriei Câmpina 200 de tablouri și schițe, care se află în prezent la Muzeul Național de Artă din București. Primăria din Câmpina a câștigat în 2005 în instanță dreptul de a reintra în posesia lor

Soţia misterioasă

În ultimii 18 ani ai vieții, marele pictor a avut alături o femeie frumoasă, care i-a fost model, amantă, mama fiului său Gheorghe și care i-ar fi devenit soție în ultima zi de viață! Maria Danciu a fost numele său și ei i-a lăsat Grigorescu întreaga sa avere, motivându-și gestul, în testament, „pentru ca să îi revină tot respectul care i se cuvine”. Nu s-a păstrat niciun document despre presupusa căsătorie din ultima zi de viață a pictorului (act de altfel contestat...), dar Maria Danciu este imortalizată de portretele şi desenele din casa memorială cu titlurile date de pictor: „Soţia artistului”, „Portretul soţiei artistului” şi „Soţia pictorului cu maramă”, aflate acum într-o colecţie particulară.