de Andrei Dicu
Artistul, Academicianul, Omul şi Fratele multora dintre prietenii săi mai tineri a plecat puţin. Gigantul bătrân ca Marea Unire şi şprinţar precum spiritul shakespearian rămâne însă în noi. A fi contemporan cu Radu Beligan înseamnă a fi contemporan cu istoria! Iubit, respectat, decorat şi chiar contestat, el însuşi un personaj desprins din poveştile trecerii noastre, maestrul Beligan este incomparabil mai mult decât un nume imortalizat în „Guinness Book” sau o stea rece de pe pavajul „Walk of Fame”. E Lumina permanentă care ne veghează din larg, o căldură care nu urmează niciun şablon şi ni se duce direct în suflete...
„Beligan este un totem al teatrului românesc”
„Totul trece. Şi tinereţea trece! Mă simt foarte bine, o să-i îngrop pe toţi! Suntem condamnaţi să rămânem veşnic studenţi. Suntem condamnaţi să ne aflăm într-o transformare continuă toată viaţa”, declama - nu foarte demult - omul pe care celebrul regizor Roman Polanski l-a rugat, special, să-i aducă un „Laudaţio”, odată cu primirea unui premiu important. Unii l-au înfierat că „este atât de ambiţios, încât vrea să moară pe scenă”. Alţii l-au acuzat, ca şi când n-ar fi firesc ca şi dictatorii lumii să aibă sensibilităţile lor, că a fost „actorul preferat al Elenei Ceauşescu”. Ce ne-am face fără capra vecinului şi fără invidie?... Replica vine însă tăios de la confratele său Florin Zamfirescu: „Beligan este un totem al teatrului românesc. Indiferent de ce spun unii, era mare încă dinainte de 1946, de pe vremea când în România era monarhie!”. Indiferent de orice, Radu Beligan este unul dintre ultimii naţionalişti veritabili, iar asta nu doar pentru că şi-a iubit ţara aşa cum a crezut de cuviinţă, cât mai ales pentru că reprezintă unul dintre ultimele repere ale nobleţei pe aceste meleaguri. „M-am născut odată cu România Mare şi am rămas ombilical legat de ea. Când România era izolată în lume mai rău ca Albania, am rămas aici”, avea să puncteze cu aceiaşi înţelepciune Radu Beligan.
De la o leafă de 4.000 de lei, la prânzul cu Regina Angliei
Radu Beligan s-a născut la 14 decembrie 1918, la Galbeni, în județul Bacău. În primii ani, ca mai toţi copiii, ducea vacile la păscut, desculț în colbul drumului de țară... Unde s-a dus copilăria? Răspunde chiar maestrul: „În urmă cu un secol! Un secol care a trecut ca o zi. Timpul este o glumă proastă a unui calendar pe care nu îl recunosc. Îmi place să spun că am acumulat tinereți succesive. Copilul care mergea desculț cu vaca e parte din mine alături de bărbatul matur care a luat masa cu Regina Elisabeta a Angliei. Mi se întâmplă să citesc cu plăcere mostre ale folclorului urban, în care vârsta mea capătă proporții matusalemice. Uneori mă amuz, alteori îmi dau seama că gluma merge prea departe. Referindu-ne strict la condiția actorului, de la debutul meu și până acum, am văzut evoluție, am văzut și involuție, dar, una peste alta, cred cu tărie că meseria de actor nu va muri niciodată, oricare ar fi piedicile sociale, economice sau, mai nou, tehnologice. Poate trece prin perioade mai bune sau mai rele. Iată un exemplu concret. Când am debutat, prima mea leafă însuma vreo 4.000 de lei. Un prânz într-un local lipsit de pretenții costa 7 lei. Mă tem că nu există comparație cu zilele noastre, dar dacă privim puțin mai în urmă și ne raportăm la condiția actorului în Evul Mediu, parcă nu mai e chiar așa de rău”.
Discipol al Luciei Sturdza Bulandra şi al lui Eugen Ionescu
În 1938 a debutat la Teatrul Regina Maria, în spectacolul „Crimă şi pedeapsă”, după Dostoievski, în regia lui Mihai Zirra. Primul rol în film a fost cel din „O noapte furtunoasă”, în regia lui Jean Georgescu (1943), iar ultimul în „Medalia de onoare”, în regia lui Călin Peter Netzer (2010). A studiat Dreptul și Filosofia la Bucureşti, a început Conservatorul de Artă dramatică sub îndrumarea Luciei Sturdza Bulandra. „Am avut norocul să mă intersectez cu Victor Ion Popa, apoi cu Sică Alexandrescu și cu Ion Iancovescu, trei întâlniri capitale pentru nașterea carierei mele”, povestea într-un interviu. Începând cu teatrul „Muncă și Voie Bună” și continuând cu alte companii teatrale, şi-a construit reputația de actor comic popular. „Era destul să pun piciorul pe scenă pentru ca sala să fie cuprinsă de ilaritate”, declara prin anii ’90. Nu s-a cantonat însă în acest gen. Victor Ion Popa l-a distribuit în „Cvadratura cercului” de Kataev şi apoi a jucat în „Steaua fără nume” (Miroiu), „Trei surori” (Tuzenbach ) şi în „Ziariștii” (Cerchez ). A întâlnit pe scenă titani, precum Aura Buzescu, Nicolae Bălțățeanu, Lucia Sturdza Bulandra, Toma Caragiu, Grigore Vasiliu Birlic, George Vraca, Victor Ion Popa, Gheorghe Timică sau Eugen Ionesco. A interpretat roluri celebre, cum ar fi caractere ale dramaturgilor români I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Camil Petrescu, Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, Victor Ion Popa, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, Aurel Baranga, Alexandru Mirodan şi universali, precum William Shakespeare, Carlo Goldoni, Nicolai Vasilievici Gogol, Anton Cehov, George Bernard Shaw, Maxim Gorki, Albert Camus, Jules Romain, Eugen Ionescu, Jean Anouilh, Friedrich Dürrenmatt, Edward Albee, Peter Shaffer, Patrick Süskind, Neil Simon şi Umberto Eco. A fost discipolul actriţei Lucia Sturdza Bulandra şi al scriitorului Eugen Ionescu. Nume sonor al teatrului românesc, cu un repertoriu complex, clasic şi modern, Radu Beligan a devenit el însuşi un magistru. „A fost farul meu călăuzitor. El mi-a pus în braţe alfabetul teatrului”, avea să recunoască un alt uriaş, Ion Dichiseanu.
Dincolo de personalitatea sa de actor, Radu Beligan a fost, printre altele, un excelent scriitor. O recunoaşte şi tânăra sa colegă de scenă Medeea Marinescu: „Maestrul reprezintă însăşi lumea rigorii, a aristocraţiei culturale, lumea respectului pentru artă şi pentru cuvântul scris”. Iată ce scria Radu Beligan într-una dintre cărţile sale, „Pretexte şi subtexte”, apărută în 1968: „Nu m-am întrebat niciodată pentru ce joc. M-am urcat, oare, pe scenă pentru că simţeam că de pe promontoriul acela de scânduri voi putea fi auzit mai bine? Pentru că acolo «sus» deveneam superior parterului? Pentru că doream, pur şi simplu, să-mi câştig pâinea într-o meserie mai aleasă? Pentru că nu mă împăcam cu familia şi căutam totuşi una? Dacă încerc să examinez actul meu de opţiune pentru teatru, mă îndepărtez tot mai mult de anii vieţii conştiente. Eram încă un copil când profesiunea de actor a prins să mă farmece, şi-mi amintesc cu câtă voluptate jucam rolul tatălui şi al bunicului, ironizând o severitate şi o bunătate excesivă. Mimându-i, aveam sentimentul că m-am eliberat de tutela lor, că deveneam, în ciuda vârstei, autonom. Presupun că această independenţă pe care mi-o procura teatrul a fost unul dintre resorturile deciziei mele de mai târziu. De mic mi-a plăcut, apoi, schimbarea. Şi ce poate fi mai fascinant decât să-ţi schimbi pielea şi să intri în altă personalitate? E cea mai completă, cea mai neprevăzută, cea mai senzaţională dintre călătorii. Călătoria nu în jurul lumii, ci înlăuntrul oamenilor. (...) Primul meu contact cu un teatru adevărat a fost în seara când am pătruns la galeria Naţionalului din Iaşi cu un cârd de elevi intraţi proaspăt la Liceul Internat. La galerie, foarte aproape de cer... Plafonul, celebrul plafon pictat cu alegorii paradisiace, cu fel de fel de îngeraşi sunând din trâmbiţe, cu candelabrul enorm şi feeric, m-a impresionat atât de puternic, încât prima mea reacţie, spontană, a fost să mă închin... Nu-mi dădeam seama că în acel moment mă legam să intru pentru totdeauna într-un ordin sever, într-o religie înrobitoare, cea mai tiranică şi cea mai dulce din lume...”
Florin Piersic: „La primul meu film m-a recomandat echipei franceze”
La mijlocul săptămânii trecute, Florin Piersic era mut de durere. A răspuns însă amabil la toate telefoanele jurnaliştilor... „Mă simt mai singur pe lume. Am trăit, am jucat, am fost partenerul acestor mari actori care au plecat şi dintre care Radu Beligan a fost, poate, cel mai important. Niciuna dintre veştile triste primite în ultimii ani nu m-a lovit atât de mult cât zborul frânt al acestui om. Pentru mine a fost un al doilea tată! Eu, «Florinel» cum îmi spunea el, îi sunt recunoscător. Pentru primul meu film, «Ciulinii Bărăganului», m-a recomandat echipei franceze de filmare”, a rememorat, îndurerat, Florin Piersic. La fel, Alexandru Arşinel a pierdut mai mult decât un „coleg”. „A dispărut omul căruia i te puteai adresa oricând pentru a primi un sfat. Chiar dacă, la un moment dat, a fost trădat de unii dintre apropiaţii săi, ştia să treacă peste starea de moment şi să te sfătuiască”, a precizat artistul.
A refuzat limuzina de la George Ivaşcu
George Ivaşcu este cel care a decis ca o stea de pe „Walk of Fame Bucureşti” să-i fie dăruită lui Radu Beligan. „Pe parcursul anilor ce au trecut, Beligan era, parcă, un bunic care îmi povestea istoria teatrului românesc prin întâmplări, prin fotografii...”, a declarat actorul după aflarea veştii. Ulterior, a precizat, special pentru cititorii „Taifasuri”: „Cea mai vie amintire a mea legată de maestrul Beligan se referă tot la momentul acordării stelei. Am vrut să-i facem o surpriză şi să-l aducem la festivitate cu o maşină de epocă, decapotabilă. Ei bine, surpriza a fost că maestrul a refuzat automobilul şi a ales o maşină modernă, contemporană. Atât de viu şi de actual se simţea! Mai mult, puţini confraţi ştiu că Radu Beligan a fost printre primii actori care au avut o pagină de Facebook. Mereu i-a plăcut să fie informat şi racordat la tot ce se întâmplă”.
Ion Chelaru: „Radu Beligan şi Ion Lucian au rămas muţi când s-au trezit în faţa lui... Caragiale!”
Maestrul Ion Chelaru şi-a amintit, în exclusivitate pentru „Taifasuri”, o întâmplare care l-a avut în prim-plan pe domnul Beligan: „În urmă cu foarte mulţi ani, Radu Beligan filma pentru TVR, alături de Ion Lucian, schiţa «Doi amici», de Caragiale. În schiţă este vorba despre doi prieteni care stau la aceeaşi masă, iar unul îi relatează celuilalt cum, cu o seară înainte, un alt amic comun l-ar fi jignit grosolan pe el, pe cel care asculta. La final, apare un al treilea personaj care îl întreabă, mirat, pe povestitor de ce nu venise, în noaptea trecută, în locaţia în care pretindea că a fost şi unde comeseanul său ar fi fost jignit. Morala era clară, de fapt detractorul era chiar... povestitorul! Ei bine, Beligan şi Lucian şedeau la masă, în aşteptarea celui de-al treilea actor care urma să apară la finalul scenetei, numai că acesta se făcuse nevăzut. Atunci, s-au mutat într-un alt studio ca să caute un alt muşteriu, pentru ca filmarea să fie dusă la bun sfârşit. Acolo m-au găsit pe mine, le-am explicat că am altceva de făcut şi nu am timp să repet schiţa, dar că îi voi ajuta. Ei urmau să filmeze până la momentul apariţiei mele, iar eu urma să-mi fac, în acest timp, rost de un costum şi să mă machiez. Zis şi făcut... Ei au început filmarea, iar la sfârşit, când am sosit eu, brusc, în studio şi am intrat spunându-mi direct replica, au întors capetele şi au rămas trăsniţi! Pur şi simplu, atât Beligan, cât şi Lucian au rămas muţi, pentru că s-au trezit în faţă cu însuşi... Caragiale! Aşa îmi venise mie ideea să-i surprind, costumat în însuşi dramaturgul... Bineînţeles, s-au amuzat, şi toată lumea a plecat acasă fericită”.
Căsătorit cu Nineta Gusti şi rudă cu Silvia Popovici
Deşi nepot de preot (pe linie paternă a fost descendent al unuia dintre fraţii lui Ion Creangă!), iar mama sa era grecoaică, Radu Beligan a reuşit să se înconjoare de artişti chiar şi... în familie! Puţini ştiu că maestrul a fost căsătorit de trei ori, prima oară cu actriţa Nineta Gusti şi ultima oară cu Marica Beligan, iar fiica sa, Lamia (cel de-al patrulea copil), este una dintre cele mai talentate artiste ale scenei româneşti contemporane. Mai mult, Radu Beligan a fost rudă cu regretata actriţă Silvia Popovici, ea însăşi verişoară de gradul doi cu Ion Chelaru, cunoscut mai ales pentru rolurile interpretate în „Avarul” şi „Stalin”. Ion Chelaru este soţul actriţei Mirela Gorea, al cărei părinte a fost văr cu Radu Beligan... De aici rudenia, aşa ca să mai spună cineva că viaţa nu bate scena... Mai mult, însuşi tatăl marelui dispărut a cochetat cu teatrul, dar pentru o perioadă scurtă: „Papa, Nicolae Beligan, a încheiat repede socotelile cu actoria în urma unui conflict cu marele Mihail Sadoveanu, director pe atunci al Teatrului Național din Iași. Își dorea foarte mult să joace «Hamlet» și a avut cutezanța, tânăr fiind și la început de carieră, să meargă la Sadoveanu și să-i ceară măcar un matineu în care să dea viață depresivului prinț danez. Scriitorul, muncit probabil de socoteli mai serioase, n-a găsit altceva mai bun de făcut și a aruncat după tata cu o călimară, stricându-i unicul costum. Tata a fost atât de afectat de scena asta, încât a renunțat la actorie și s-a făcut... șef de gară! Pe mine m-a adus pe lume ca să îl răzbun. Și, după câte se pare, mi-am îndeplinit misiunea”.
Despre noul profil al Naţionalului bucureştean
Odată cu reformarea Teatrului Naţional (reinaugurat la 30 decembrie 1972), la care a avut o reală contribuţie, Radu Beligan declara într-un interviu acordat lui Adrian Păunescu: „Eu am naivitatea să cred că sunt propriul meu autor. Nu ştiu ce imagine aveţi despre mine. Fiecare proiectează în viaţa socială un anumit personaj, diferit de cel esenţial. Eu seară de seară ucid acel personaj, pentru a nu mă lăsa devorat de el, pentru ca în fiecare dimineaţă să se poată naşte, virgină, fiinţa fundamentală care să-şi păstreze copilăria. Asta e morala mea interioară. (...) O cultură naţională fără teatru e de neconceput. Timp de un secol, Teatrul Naţional a avut privilegiul unui patrimoniu care includea aproape în totalitatea ei creaţia originală şi toate titlurile definitive din repertoriul universal. Dar s-a produs o uriaşă revoluţie. Astăzi, acest patrimoniu e împrăştiat. Cele 42 de teatre, toate de stat, împart, mai mult sau mai puţin, acest patrimoniu. De aici dificultatea de a rămâne la vechiul profil al Naţionalului şi necesitatea de a formula unul nou, proaspăt. Unii doresc un profil academic, academismul fiind considerat în acest caz un semn de respectabilă vechime, un titlu aristocratic. Numai că publicul nu suportă spectacole prăfuite, chiar dacă ele onorează aparent trecutul. Fericirea mea constă în a fi de folos celorlalţi, familiei mele, dar şi familiei mele teatrale, publicului, căruia încerc să-i sporesc bunătatea spirituală şi morală”.
Marele regret: „N-am fost un tată aşa bun!”
De altfel, şi cartea „Luni, Marţi, Miercuri”, lucrarea-jurnal a lui Radu Beligan, pare să redirecţioneze timpul către sufletul lui Dumnezeu: „Iubiţi ce vreţi, dar iubiţi! Nu există dezastru mai mare ca infirmitatea inimii! Dacă Dumnezeu ţi-a dat un dar, eşti obligat să răspunzi acestui dar. Este profund condamnabil să laşi o vocaţie în paragină, să nu-i dai prilejul să se împlinească sau măcar să se verifice într-un fel. Eu am trăit pentru meseria mea, şi asta mi-a afectat, de multe ori, viaţa personală. Nu am fost cel mai bun soţ şi nici cel mai bun tată din lume. Totuşi, cred că moştenirea spirituală pe care le-o las alor mei şi publicului mă spală de aceste păcate.”
Dorel Vişan: „Ca o pildă a lui Iisus”
Actorul Dorel Vişan, un prieten al revistei noastre, a ţinut să comenteze nefericitul eveniment de miercurea trecută: „Ideal ar fi ca noi să fim tot timpul contemporani cu Radu Beligan. Este un paradox! E ca o pildă a lui Iisus pentru noi, păstrând proporţiile. Cuvintele sunt sărace, neputincioase, ne trebuie un timp să decantăm, ca să înţelegem ce am pierdut. Teatrul şi cultura în lumea modernă au alţi vectori, alte direcţii, mai modeste. Sunt alte lucruri care au acum întâietate, cum ar fi preluarea puterii politice. Arta nu mai reprezintă o dorinţă atât de puternică a omului. Din această cauză, pierderea este foarte mare, pentru că Radu Beligan a arătat direcţia spre care trebuie să meargă teatrul şi cultura românească”.
Chiar dacă a jucat şi pentru televiziune, apropiaţii actorului au mărturisit că acesta ocolea, cu grijă, producţiile TVR. De asemenea, se vindea „scump”, adică pretindea onorarii mari şi era foarte dificil în relaţia cu regizorii. Nu agrea „piesele cu tematică şantieristă”, care erau în vogă pe vremea regimului Ceauşescu, şi din acest motiv evita să se expună la televizor. Era foarte exigent, începând cu el însuşi, şi nu tolera nicio „scăpare”... „Avea o cultură covârşitoare, pur şi simplu te îngropa”, ne-au mărturisit aceleaşi surse. Rolurile la tv, alese pe sprânceană, au fost interpretate în producţiile „Al matale, Caragiale”, regia Mircea Cornişteanu (2002), „Cui i-e frică de Virginia Wolf?”, de Edward Albee, regia Olimpia Arghir (1995), „Amadeus”, de Peter Shaffer, regia Dinu Cernescu, „Aventură sub pământ”, de Ion Băieşu, regia Sergiu Ionescu (1982), „Titanic vals”, de Tudor Muşatescu, „Supeul”, de Jean Claude Brinsville, „Muşatinii”, „Harvey”, de Mary Chase, „Tren de plăcere”, de I.L. Caragiale, „Momente Caragiale”, după I.L. Caragiale, „Conu Leonida”, după I.L. Caragiale şi „Marii Artişti pe Micul Ecran”. Ca o recunoaştere, palidă, e drept, primarul general al Bucureştiului, Gabriela Vrânceanu Firea, a propus Consiliului General ca piaţeta dintre Bulevardul „Carol” şi Bulevardul „I.C. Brătianu” să poarte numele marelui plecat.
Constantin Dicu: „Lamia, mult mai realistă pentru zona de dramă”
Ca şi în alte cazuri celebre, aşchia nu a sărit departe de trunchi nici în cazul familiei Beligan. Tatăl Radu şi-a educat fiica, pe Lamia, într-o atmosferă profesionistă. Regizorul Constantin Dicu a filmat pentru TVR serialul poliţist „Poveste imorală”, în care Lamia Beligan a jucat unul dintre rolurile principale. „Dincolo de faptul că Radu Beligan a iubit-o pe Lamia ca pe ochii din cap, pe undeva ea îl moşteneşte şi... nu prea. În primul rând, Lamia este mult mai introspectivă, nu are acelaşi fior comic precum părintele său, este mult mai realistă pentru zona de dramă. Este spontană, exigentă, cooperantă... Începând cu felul în care se îmbracă şi până la jocul scenic, este foarte serioasă. Mai mult, nu s-a bazat niciodată nici pe tatăl său şi nici pe influenţa altor rude. Spre exemplu, în perioada în care lucram împreună, soţul său, Cristian Hagiculea, era preşedintele TVR, dar Lamia nu a manifestat vreodată nemulţumiri la filmări... Are o cultură dezvoltată, iar în viaţa cotidiană este glumeaţă, spontană şi autoironică”, ne-a dezvăluit regizorul, dublu laureat cu Premiul UNITER.
Un pahar cu vin şi o discuţie spumoasă
Dincolo de farmecul lor scenic, mulţi actori sunt cunoscuţi şi pentru chefurile la care participă, la care se serveşte, îndeobşte, vin, dar mai ales spirit. Ei bine, fără a fi un petrecăreţ peste măsură, Beligan accepta cu bucurie destule invitaţii, precum cele din perioada în care lucra la Teatrul Naţional din Craiova şi pe care le bifau şi alţi artişti, precum Emil Boroghină şi Leni Pinţea Homeag. Cei care l-au cunoscut îndeaproape povestesc despre Beligan că, deşi aparent afişa acel imperturbabil calm englezesc, la mese era vorbăreţ, bea, fără să exagereze, un pahar, două, mânca orice fără să facă nazuri şi nu era „preţios”, infatuat. I-a plăcut să trăiască şi a recunoscut mereu că şi-ar fi dorit să împlinească 100 de ani: „Nu neg că mi-ar face plăcere să fiu de față când mi se va sărbători Centenarul, până atunci însă aș mai avea de jucat câteva stagiuni”.
Un act curajos, alături de Ovidiu Iuliu Moldovan
Spuneam mai sus că unii detractori îl acuzaseră „în Epocă” pe Radu Beligan că ar fi fost preferatul „Cabinetului 2”. Cu toate acestea, actorul a avut tăria de a accepta roluri cel puţin „curajoase”, precum cel din filmul „Horea”, în care s-a produs alături de un alt mare plecat dintre noi, Ovidiu Iuliu Moldovan. Pelicula sugerează, în premieră în perioada comunistă, faptul că Horea, liderul răsculaţilor români (interpretat de Moldovan), fusese iniţiat în Francmasonerie şi că revolta ţăranilor a pornit cu acceptul tacit al „Fratelui” lui Horea, nimeni altul decât împăratul Iosif al II-lea al Austro-Ungariei. Mai mult, anchetatorul lui Horea (interpretat de Radu Beligan), făcea parte din aceeaşi organizaţie. Pentru a observa exact cum putea fi păcălită cenzura în acele vremuri, printr-un joc actoricesc subtil, vă prezentăm câteva rânduri superbe, apărute în „Almanahul Cinema” chiar în anul 1989 şi semnate de criticul Magda Mihăilescu, sub titlul „Copleşitoarea interpretare”: „Faimosul conte Jancovich (Radu Beligan), trimisul împăratului, părea un înalt demnitar obsedat de mecanismele ascunse ale îndatoririlor sale şi, deopotrivă, un om pregătit să-şi întâmpine apropiatul sfârşit. «Palida mors», de el însuşi invocată cu o senină împăcare cu fatalitatea, i se citeşte pe faţă. O mască vineţie, spectrală, pe care anevoie şi-ar mai putea face loc vreo tresărire: cu toate acestea - ne lasă să înţelegem copleşitoarea interpretare a lui Radu Beligan - Jancovich, cel care cândva îmbrăţişase ideile iluminiştilor, nu putea să nu fie contrariat de neştiutele chipuri ale puterii, dar şi ale rezistenţei şi demnităţii. Deşi stors de vlagă («sunt pe moarte, am rac»), nu poate alunga ispita unui dialog - capcană cu revoluţionalul Horea. În decorul unei mese somptuoase, acceptând umilinţa paharului cu lapte îndoit cu apă, singurul îngăduit («Pe mine nu virtutea mă face frugal, ci neputinţa»), Jancovich are revelaţia unui alt mod de a sfida moartea. Dacă nu am şti că este el însuşi un condamnat, poate că am spune, precum Baudelaire, «Feriţi-vă, monstrul bea lapte!», dar aşa, trecerea de la confesiunea înşelătoare la ameninţare («Vei fi zdrobit pe roată») pare doar mărunta satisfacţie a muribundului, încredinţat că bărbatul puternic, de la celălalt capăt al mesei, va pieri şi încă mai cumplit decât el. Nu mă îndoiesc că, în acel moment, Jancovich - Radu Beligan mai ştia ceva: şi anume că Horea îl înfrunta, de fapt, de la celălalt capăt al istoriei”.
O întâlnire-surpriză cu familia Hagi
Pasionat de sport, Radu Beligan i-a admirat cel mai mult pe Gică Hagi şi pe tenismenul Roger Federer. Dacă pe elveţian n-a avut ocazia să-l întâlnească, cu Gică Hagi lucrurile au stat altfel. La cea de-a 299-a reprezentaţie a „Egoistului”, marele artist avea alături o distribuţie „de aur”, care îi includea pe Adriana Trandafir, Damian Crâşmaru, Tomi Cristin, Rodica Ionescu, Mihai Niculescu, Lamia Beligan, Ileana Olteanu, Medeea Marinescu, Cesonia Postelnicu şi Silviu Biriş. În plus, în acest spectacol, publicul îl regăsea pe Radu Beligan nu numai în calitatea ce i-a adus notorietatea, cea de interpret, ci şi într-o alta, la fel de apreciată, aceea de regizor. Ei bine, maestrul habar n-avea că în sală se afla şi Hagi, liderul „Generaţiei de Aur” a fotbalului românesc, un pasionat de teatru de când fiica sa, Chira, a început să desluşească tainele actoriei. La final, Gică, urmat de soţia sa, Marilena, de Chira și de Ianis, s-a urcat repede pe scenă exact când Beligan se pregătea să intre în culise. Surpriza a fost uriașă! Când l-a văzut pe Gică, actorul aproape că a amuţit de emoţie! Uluit, l-a îmbrăţişat, şi faţa i s-a luminat numaidecât. A primit un buchet de trandafiri albi de la Chira şi o felicitare de la Ianis, pe care era scris „Respect, maestre!”, cu semnăturile celor patru membri ai familiei Hagi. Iar fostul căpitan al naţionalei i-a dăruit două DVD-uri cu cariera sa. În sală s-a lăsat imediat liniştea după ce Beligan a făcut un semn discret către oameni. „E un sentiment unic pe care mi l-a dat Hagi la acel fabulos gol cu Brazilia! A fost un moment de mare artă şi de aceea îl iubesc”, a spus Beligan. Era însă vorba despre o confuzie, pentru că, sub emoţia momentului, actorul încurcase Brazilia şi Columbia, la meciul disputat la World Cup ’94…
Episodul „Ciulei” şi controversa legată de Securitate
În viaţa lui Radu Beligan au existat şi momente controversate. Unul dintre ele are în prim-plan relaţia acestuia cu Securitatea comunistă. Se pare că artistul a reclamat organului de opresiune că Televiziunea Română a transmis piesa „O scrisoare pierdută”, în regia lui Liviu Ciulei, şi nu varianta regizată de el. Acea reclamaţie apare sub forma unei note în „Cartea Albă a Securităţii”, cu numărul 296 şi „colectată” de Gheorghe Dănescu, persoană care îndeplinea rolul de conducător al Securităţii Municipiului Bucureşti. Conform acesteia, „actorul Radu Beligan, artist al poporului şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti, îşi exprimă nemulţumirea vizavi de piesa de teatru în cauză, pe motivul că Liviu Ciulei a întors spatele ţării şi a emigrat în străinătate (1980). După părerea lui, tinerimea română nu are ce învăţa din piesa lui Ciulei, care se constituie într-o «crimă pentru actul de cultură în sine»”.
Revelaţia Caragiale în... Japonia
Indiscutabil, dramaturgul preferat al lui Radu Beligan a fost I.L. Caragiale şi poate că nu întâmplător actorul a jucat într-o mulţime de piese şi de schiţe semnate de nenea Iancu. Mai mult, în urmă cu mulţi ani, Beligan a avut o revelaţie care îl are drept motiv pe marele pamfletar român, petrecută nu oriunde, ci tocmai în... Japonia: „Spre surpriza mea, în Japonia Caragiale nu e un necunoscut. Piesele sale sunt citite, iar «O scrisoare pierdută» a fost reprezentată. Nu ştiu cum sună pe limba niponă «curat murdar, coane Fănică», «Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-l papă tot», «Hâc... eu pentru cine votez?» şi celelalte replici din «Missa Solemnis» a comediei româneşti, dar ştiu că nenea Iancu a provocat aici rumoare, ba chiar pot să zic un oarecare scandal... Niscaiva mărimi s-au simţit vizate. Şi atâta mi-e de ajuns pentru a-l iubi şi mai mult pe dinamitardul Caragiale, cel mai incomod scriitor de limbă română, cel mai lucid, cel mai înţelept...”.
Întristat la moartea marelui Hemingway!
Scriitorul favorit al lui Radu Beligan a fost Ernest Hemingway. La aflarea veştii morţii preferatului său, artistul român a scris: „A murit Ernest Hemingway, «cântăreţul vitalităţii sale». Ziarele anunţă un accident, toată lumea bănuieşte o sinucidere. Oricum, moartea lui Hemingway e unul dintre cele mai triste evenimente. Nu mă îndoiesc că în ziua în care vom afla cauzele acestui sfârşit vom şti că scriitorul a avut simţământul unui iremediabil eşec. (...) E straniu, dar şi mai târziu, în plină glorie, după ce crease o galerie nesfârşită de bărbaţi puternici, viteji, stăpâni pe ei, şi după ce, în repetate rânduri, el însuşi înfruntase curajos moartea, realizându-se glorios ca om şi ca artist, Hemingway era încă obsedat de spaima eşecului. Poate că aşa ar trebui citită cartea sa «Bătrânul şi marea»”.
În loc de Epilog
Ce spune azi, Radu Beligan printre aplauze? Să-l ascultăm: „A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute. Înseamnă a deveni mai uşor, mai liber, într-un anumit sens eşti mai tânăr când eşti bătrân şi mai bătrân când eşti tânăr...” Drum bun, Maestre!
Ion Besoiu: „Unul dintre cei mai buni directori ai TNB!“
Un alt artist grandios din perioada „clasică” este Ion Besoiu. Maestrul Besoiu a primit îndurerat vestea plecării bunului său prieten Radu Beligan, dar, cu toate acestea, a ţinut să ne declare în exclusivitate: „Nu sunt în stare să vorbesc prea mult, pentru că această trecere m-a răvăşit. Radu Beligan nu a fost doar un actor de excepţie şi un mare prieten, ci în primul rând un estetician, un om înzestrat cu o cultură teatrală deosebită, traducător şi adaptator de piese, formator de trupe. A fost unul dintre cei mai buni directori din istoria Teatrului Naţional!”.
Copreşedinte, alături de Yehudi Menuhin, al Festivalurilor organizate de UNESCO
În toată cariera, Beligan a realizat peste 80 de roluri în teatru și 53 în filme. A fost director al Teatrului de Comedie din București între 1961 și 1969 și director al Teatrului Național București între 1969 și 1990, pe scena căruia a jucat 44 de roluri, printre care Romeo („Romeo şi Julieta”), Rică Venturiano („O noapte furtunoasă”), Hlestakov („Revizorul”), Robespierre („Danton”), Spirache („Titanic Vals”) şi Ianke („Tache, Ianke şi Cadâr”). Cele mai importante filme în care s-a produs sunt „O noapte furtunoasă” (1943), „Afacerea Protar” (1955), „Bădăranii” (1960), „Tată de duminică” (1975), „Singurătatea florilor” (1976), „Premiera” (1976), „Iancu Jianu zapciul” (1980), „Iancu Jianu haiducul” (1981), „Galax, omul păpuşă” (1983), „Horea” (1984), „Trahir” (1993), „După-amiaza unui torţionar” (2001), „Măria sa, Birlic!” (2010) şi „Medalia de onoare” (2010). A fost ales membru de onoare al Academiei Române în 2004. La 27 martie 2011 a primit o stea pe „Walk of Fame București”. La 15 decembrie 2013 a fost inclus în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai longeviv actor din lume încă în activitate pe scena unui teatru. A jucat în piese de teatru până la vârsta de 97 de ani! Activitatea sa politică, didactică şi administrativă nu este deloc de neglijat. În perioada 1969-1989 a fost membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român, precum şi deputat al Marii Adunări Naţionale între anii 1961 şi 1975. A fost profesor la Institutul de Teatru şi Film (1950-1965), director al Teatrului de Comedie (1961–1969) şi ulterior al Teatrului Naţional din Bucureşti. A fost preşedinte activ (1971) şi apoi preşedinte de onoare pe viaţă (1977) al Institutului Internaţional de Teatru şi autorul mesajului internaţional pentru Ziua Mondială a Teatrului, la 27 martie 1977. A fost copreşedinte, alături de Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaţionale de Teatru şi de Muzică organizate de UNESCO între 1971 şi 1978 şi membru al Cartelului Internaţional de Teatru (1967).
„Meştere, vă mulţumesc! Pentru faptul că aţi crezut în Amza când nimeni nu credea. Pentru faptul că l-aţi ajutat... când nimeni nu o făcea. Pentru iubirea şi grija pe care familia noastră le-a simţit tot timpul din partea dumneavoastră. Pentru iubirea delicată ce mi-aţi dăruit-o. Pentru tot ce aţi dăruit Teatrului şi Culturii. Pentru mine, astăzi este doliu. Pentru că făceaţi parte din familia sufletului meu. Meştere... ultima dată când ne-am întâlnit la Teatrul Metropolis, acum o lună... mi-aţi sărutat mâna şi, uitându-mă în ochii dumneavoastră, v-am spus: «Iar mă îndrăgostesc de dumneavoastră...» Am plecat spunându-vă: «Vă iubesc.» V-am iubit întotdeauna, pentru totdeauna... Ce dor o să-mi fie de delicateţea, aristocraţia, rafinamentul, inteligenţa şi bunătatea dumneavoastră... Drum bun în Lumină!” (Oana Pellea)Prieten cu Laurence Olivier şi cu Salvador Dali
În momentul în care maestrul împlinea venerabila vârstă de 90 de ani, scriitoarea Silvia Kerim nota: „Radu Beligan a fost dintotdeauna mândru că e român. Şi a ştiut să poarte peste tot în lume, ca pe un drapel, această «mândrie», chiar şi atunci când vremurile tulburi ori de-a dreptul tragice i-ar fi cerut să fie mai discret în exprimarea acestui sentiment. Nu a făcut compromisuri! Nu s-a plecat «împrejurărilor» istorice. Ca preşedinte al Institutului Internaţional de Teatru (ITI) timp de mulţi ani şi ca membru al Academiei «Le Muse» din Florenţa, Beligan a reprezentat strălucirea minţii româneşti, făcându-şi prieteni printre uriaşii artişti ai lumii, pictori, scriitori, actori, cineaşti: Elia Kazan, Peter Brook, Laurence Olivier, Arthur Miller, Salvador Dali, Ian Mc Kellen”.
Preşedintele francez Jacques Chirac l-a numit Ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare
La palmaresul său inimitabil se mai adaugă calitatea de membru în Consiliul Superior al Teatrului Naţiunilor, sub preşedinţia lui Pierre Moinet, dar şi directorul general al artelor şi literaturii din Ministerul Afacerilor Culturale al Franţei. A fost semnatar al Apelului Artiştilor pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Helsinki, în 1985. De asemenea, a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice”. A fost desemnat membru de onoare al Academiei Române, drept recunoaştere a activităţii în domeniul artei (2004) şi decorat cu „Ordinul Drapelul Iugoslav”, cu „Steaua de Aur şi Colan”, cu „Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofiţer”, Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”. A primit Trofeul „România 2000”, „Marele Premiu” acordat de Guvernul României în cadrul Premiilor Naţionale de Teatru (2002). Tot în 2002, preşedintele Franţei, Jacques Chirac, a semnat Decretul prin care Radu Beligan era numit în grad de „Ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare”. A mai primit Premiul revistei „Moftul Român”, Premiul Revistei „Flacăra”, Trofeul „Eugen Ionescu”, „PRIX 14 JUILLET” al Ministerului de Externe din Franţa, Premiul Academiei Române, Premiul Galei UNITER - Trofeul Dionysos, Premiul Academiei „Le Muse” din Florenţa şi a devenit Doctor Honoris Causa al Academiei „George Enescu” din Iaşi. Ce-am mai putea adăuga?