de Silviu Ghering

Era 2 decembrie 1935 când în satul Mălini, raionul Fălticeni, județul Baia (acum Suceava), se năștea Nicolae, fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, familie înrudită prin mamă cu Ștefan a Petrei Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. A început școala primară în satul natal, chiar în clasa mamei sale. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, tatăl a plecat pe front, iar familia s-a refugiat în satul Văcarea, din comuna Mihăești, lângă Câmpulung Muscel. Colegii de acolo își amintesc că scria poezii și scenete și îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, după revenirea tatălui, s-au întors la Mălini. Încă din liceu („Nicu Gane” din Fălticeni, 1947-1951), Nicolae Labiş s-a remarcat prin poeziile scrise, iar în mai 1951 a luat premiul I la Olimpiada Națională de Limba Română, la București. La 15 septembrie 1952, a început cursurile la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din Capitală, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, și unde s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie. Deși a îmbrățișat ideile regimului comunist, lăudându-l în versuri și devenind o stea în cadrul PCR-ului, comportamentul său liber, chiar libertin, i-a adus necazuri, fiind pus în discuția organizației de bază cu propunerea de excludere din UTM (1954). Pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare. În 1955, Nicolae Labiş publică în „Viața Românească” poemul „Moartea căprioarei”. În 1956 îi apar două volume, „Puiul de cerb” și „Primele iubiri”, și pregătește pentru tipar pe cel de-al treilea, „Lupta cu inerția”, dar în noaptea de 9 spre 10 decembrie, la scurt timp după ce împlinise 21 de ani, a fost victima unui grav accident de tramvai în stația „Colțea” și a murit la 22 decembrie, ora 2:00 dimineața. S-au făcut multe speculații după această dramă, dar nici până azi nu s-a clarificat dacă a fost un accident sau o crimă a autorităților comuniste...