de Silviu Ghering
Părerile sunt împărțite, cu un plus covârșitor spre „mare conducător” în China și cu un plus la fel de substanțial spre „mare criminal” în restul lumii. Cel mai mare teoretician și lider al Partidului Comunist Chinez, întemeietorul Republicii Populare Chineze, rămâne o personalitate controversată și în zilele noastre. Este considerat în China un uriaş revoluționar, un strateg politic, un carismatic conducător de armată și salvator al națiunii. Un gigant care, prin politica sa, a ajutat economia Chinei și a determinat formarea Chinei moderne. În plus, a fost și un extraordinar poet, filosof și vizionar. Toate aceste calități de superman au fost exacerbate faraonic de cultul personalității, care a atins culmi greu de egalat în vremea domniei sale de 27 de ani. Cei peste 70 de milioane de chinezi morți în timpul marilor campanii inițiate de el, ca „Marele salt înainte” sau „Revoluția Culturală”, atârnă greu de partea cealaltă a balanței istoriei...
Universitatea din Pekin i-a deschis gustul de comunism
Născut la 26 decembrie 1893, într-o familie simplă de ţărani din Shaoshan, Mao a învățat la şcoala din satul natal, dar la 13 ani a abandonat-o pentru a-şi ajuta tatăl la muncile câmpului. În 1911 a izbucnit Revoluţia, iar Mao s-a înrolat în regimentul revoluționar din Hunan. Un an mai târziu, după sfârșitul Revoluției și căderea Dinastiei Qing, și-a reluat studiile și a absolvit Școala Provincială Normală Nr. 1 din Hunan în 1918. A plecat apoi la Beijing (numit Pekin pe acea vreme) cu profesorul său Yang Changji, unde acesta primise un post la universitate. La îndemnul său, Mao a muncit la librăria universităţii sub atenta supraveghere a lui Li Dazhao, intelectual şi fondator al Partidului Comunist Chinez, care avea să-i influenţeze masiv viitoarele idei revoluţionare. În timpul liber, Mao era nelipsit de la cursurile lui Chen Duxiu, Hu Shi sau Qian Xuantong, mari intelectuali ai lumii chineze, dar și cu un important rol politic.
Ascensiunea spre „părintele” Republicii Populare Chineze
La începutul anilor ’20 s-a implicat în lupta proletară și a condus mai multe greve înfrânte de Guvern și a fost etichetat ca „activist comunist radical”. Și-a dat seama că muncitorii din industrie nu pot să conducă Revoluția, deoarece sunt doar o mică parte a populației, și s-a orientat spre țărani, care mai târziu au devenit susținătorii de nădejde ai teoriei sale de revoluție violentă. La 23 iulie 1921 a luat prima dată parte la Congresul Naţional al Partidului Comunist din China, la Shanghai. În 1923 a fost ales unul dintre cei cinci comisari ai Comitetului Central al PCC și a început o ascensiune fulminantă spre vârful partidului. În 1927, a organizat „Revolta Recoltei de Toamnă” și a condus „Armata revoluționară a muncitorilor și țăranilor”, care a fost învinsă și împrăștiată de armata guvernamentală. A reorganizat supraviețuitorii în Munții Jinggang, creând „Armata Roșie a Muncitorilor și Țăranilor”. Din 1931 până în 1934 a sprijinit instaurarea Republicii Sovietice din China și a fost ales președinte al acestei republici mici din zonele muntoase din Jiangxi. Și-a exterminat cu brutalitate toți contestatarii din PCC, a făcut reforme agrare cu care a atras populația rurală și a asigurat refugiu comuniștilor goniți de epurările Kuomintangului (Partidul Naționalist Chinez al lui Chiang Kai-Shek) din celelalte regiuni ale Chinei. Apoi, comuniștii și naționaliștii s-au aliat de nevoie în războiul împotriva Japoniei (1937-1945). După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, s-a reluat Războiul Civil Chinez (prima parte se desfășurase în perioada 1927–1936) dintre Armata Roșie a lui Mao și Kuomintang. După încă patru ani de confruntări violente, armata naționalistă, decimată, se retrăgea din China continentală în Insula Taiwan, iar Mao proclama Republica Populară Chineză la 1 octombrie 1949, punctul culminant a două decade de război internaţional şi civil.
Prima nenorocire: Marele Salt Înainte
Obsesia lui Mao de a deveni omul numărul 1 în lume, marele conducător al celei mai mari și mai puternice națiuni de pe Pământ, a dus la măsuri extreme, care au lăsat în urmă zeci de milioane de morți. Cel mai important moment al dictaturii sale a fost cel de-al doilea Plan Cincinal numit şi Marele Salt Înainte, lansat în 1958. Un plan după modelul sovietic, care se baza exclusiv pe industria grea. Colectivităţile agricole mici s-au transformat rapid în comune industriale populare, şi țăranilor li s-a impus să lucreze în industria metalurgică. Eșec total. Schimbările au dus la scăderea producţiei de grâne cu 45%, iar secetele, inundaţiile și... masacrul vrăbiilor au desăvârșit ceea ce a fost cea mai mare foamete din istoria omenirii, cu peste 45 de milioane de morți între 1959 și 1962.
A doua nenorocire: Revoluția Culturală
A doua mare eroare istorică a lui Mao a fost Revoluția Culturală, lansată la 16 mai 1965, pentru a-și recăpăta controlul asupra partidului după dezastrele Marelui Salt Înainte. A fost, de fapt, o luptă pentru putere în partid, care a inclus o parte semnificativă a societății chineze și a dus țara în prag de război civil. Între 1968 și 1969, principalii „locotenenți” ai lui Mao au organizat o „miliție” de tineri numită Gărzile Roșii, pentru a răsturna inamicii lui Mao și pentru a recăpăta controlul asupra aparatelor statului. În haosul și violențele care au urmat, milioane de chinezi au murit sau au fost băgați la închisoare.
Teroarea a luat sfârşit în 1976. Mao a suferit un atac de cord la 2 septembrie, care a afectat o mare parte din inima sa şi a provocat agravarea unei bolii de plămâni. La 5 şi 7 septembrie, soţia sa a dorit să-l ajute şi i-a făcut un masaj pe spate cu o anumită pudră care i-a îngreunat brusc respiraţia și a ajuns conectat la aparate care-i susțineau fărâma de viață. La 9 septembrie a fost deconectat de la aparate, iar trupul său a fost depus într-un grandios mausoleu, deşi Mao îşi dorise să fie ars la crematoriu. Luau astfel sfârșit 27 de ani de regim dictatorial, cântat în ode de milioane de chinezi...
Masacrul vrăbiilor a dus la masacrul oamenilor
În 1958, Mao a decretat că țara este amenințată de... vrăbii. Citise un raport al unui cercetător chinez, care stabilise că o vrabie poate consuma 4,5 kg cereale pe an. Un calcul simplu făcut chiar de Mao personal arăta că un milion de vrăbii consumă hrana a 60.000 de oameni pe an, iar numărul vrăbiilor în China era incomensurabil mai mare decât cel al oamenilor. Așa că s-a declanșat în toată China o campanie națională împotriva vrăbiilor. Toți cetățenii erau chemați să ucidă vrăbii și să prezinte la un centru de colectare gheara stângă! Pentru 1.000 de gheare prezentate, „vânătorul” primea o recompensă de 100 de yuani. Cât să-și asigure hrana familiei pentru o săptămână. Goana după recompense și entuziasmul cu care se executau poruncile comandantului suprem au produs atunci un dezastru printre vrăbii. Un ziar din Beijing anunța că într-o singură zi, 13 decembrie 1958, entuziasmul popular a ucis nu mai puţin de 194.432 de „dușmani”. În scurt timp însă, a început să se facă simțită invazia de insecte, în special de lăcuste. Vrăbiile distrugeau larvele lăcustelor. Fără vrăbii, ele se dezvoltau în voie. Invazia lăcustelor a fost una dintre cauzele marii foamete din China anilor ’59-’62, când, din cauza lipsei de alimente, au murit peste 45 de milioane de oameni. Chinezii ajunseseră la canibalism: se mâncau efectiv între ei! Mao și-a dat seama că a tulburat ecosistemul și a cerut importuri masive de vrăbii. Nu s-a oferit decât... URSS (!), de unde a fost adus un milion de vrăbii siberiene. Care însă s-au aclimatizat greu în mediul ambiant din China. Deficitul de vrăbii mai există și azi în China, unde combaterea lăcustelor se face cu... insecticide!