de Andrei Dicu
Dincolo de faima unor figuri istorice precum Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare, există voievozi pe nedrept ignoraţi. Sunt puţine lucrări referitoare la personalitatea lor, în şcoli sunt trecuţi la „index”, nici măcar filme nu s-au făcut despre Domniile Lor. O teribilă personalitate europeană este Iancu de Hunedoara, unul dintre puţinii cuceritori români pe care lumea catolică îi respectă.
Pentru cine bat clopotele, în toată lumea, de la ora 12:00?
În întreaga lume, în fiecare zi, la ora 12:00, clopotele bisericilor catolice bat la unison. Acest lucru se întâmplă neîntrerupt, de peste cinci secole. Clopotele îl celebrează pe voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1407-1456), supranumit de Papa Calixt al III-lea „Atletul cel mai puternic, unic al lui Hristos” pentru victoriile repurtate împotriva oştilor otomane. Triumful de la Belgrad, din anul 1456, obţinut în faţa trupelor turceşti conduse de sultanul Mahomed al II-lea, i-a adus Domnului transilvan recunoştinţa întregii suflări catolice. Ca omagiu, Suveranul Pontif Calixt al III-lea a elogiat victoria lui Iancu de Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieţii mele de Papă” şi a decretat, printr-o Bulă papală emisă la data de 6 august 1456, ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase, zilnic, la ora prânzului. Această practică, trasul clopotelor la amiază, este atribuită în mod tradiţional sărbătoririi internaţionale a victoriei în bătălia de la Belgrad, repurtată de trupele aliate în dauna oştirii musulmane condusă de sultanul Mahomed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului, care se îndrepta cu peste 100.000 de soldaţi către inima continentului.
Pe piatra sa funerară stă scris: „S-a stins lumina lumii”
Monseniorul Ieronim Iacob, vicar episcopal de Dobrogea, spune că trasul clopotelor dimineaţa, care îi îndemna pe creştini la rugăciunea „Angelus”, era un obicei consacrat, dar că, într-adevăr, Papa Calixt a cerut în mod expres celebrarea lui Iancu: „În preajma bătăliei de la Belgrad, acest Papă i-a îndemnat pe creştini să tragă clopotele şi să se roage «Angelus», inclusiv la amiază, pentru armata creştină condusă de Iancu de Hunedoara, care urma să dea piept cu turcii sub zidurile cetăţii Belgradului”. Obiceiul de a recita „Angelus” şi la amiază, în urma victoriei de la Belgrad, s-a perpetuat în Biserica Catolică, rugăciunea „de cerere” transformându-se în rugăciune „de mulţu- mire”. Din păcate, Iancu, unul dintre puţinii voievozi români care au invadat teritorii străine pentru apărarea creştinătăţii, nu şi-a putut exploata victoria din punct de vedere politic. La 11 august 1456, a murit bolnav de ciumă în tabăra de la Zemun (în Serbia de azi, la vremea respectivă pe teritoriul regatului ungar). Mormântul voievodului se află în Catedrala Romano-Catolică de la Alba Iulia, iar pe sarcofagul de piatră al lui Iancu de Hunedoara sunt ilustrate scene de luptă. Pe piatra sa funerară stă scris: „S-a stins lumina lumii”.
Prof. Ioan-Aurel Pop: „Se presupune că tatăl lui Iancu a fost creştin bizantin”
Povestea este şi mai interesantă, cu atât mai mult cu cât Papa a onorat un domnitor ortodox, nicidecum catolic, aşa cum susţin istoricii unguri care îl revendică pe Iancu de Hunedoara ca fiind maghiar şi catolic. Domnul profesor Ioan-Aurel Pop, de la Universitatea din Cluj, fin cunoscător al personalităţii voievodului, ne-a precizat: „Legat de confesiune, se poate presupune că tatăl lui Iancu şi unele rude ale sale cu nume de rezonanţă slavo-română, inexistente în calendarul catolic, ar fi fost de rit creştin bizantin, ca mai toţi românii de atunci. Soţia lui Voicu, Elisabeta, provenind probabil din districtul Marginea sau din Ţara Haţegului (din familia Muşină de Densuş), putea să fie, după numele său de calendar, catolică, dar nu este absolut necesar. Dincolo de înrudiri certe, prin alianţă, cu două familii nobiliare maghiare, celelalte rude cunoscute ale lui Iancu sunt familii de cnezi, voievozi şi mici nobili români din zona Hunedoara-Haţeg”.
Mahomed Cuceritorul a deplâns moartea rivalului său
Iancu de Hunedoara era atât de respectat, încât trecerea sa la cele veşnice i-a impresionat şi pe adversarii săi. „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea sa m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”, a spus Mahomed. Ei bine, se pare că istoria ne rezervă o nouă surpriză. Deşi voievodul transilvan şi sultanul otoman erau inamici, este posibil ca Iancu şi Mahomed să fi fost veri primari. Ipoteza se bazează pe un document emis de Matei Corvin în 1489, în care regele Ungariei sugerează relaţia de rudenie. Apoi, deşi istoricii susţin că Iancu era fiul nobilului român Voicu de Hunedoara şi strănepotul cneazului Şerban, legenda spune că voievodul ar fi fost fiul nelegitim al împăratului Sigismund de Luxemburg. Cert este că Iancu de Hunedoara a fost fiul unei aristocrate transilvane, Erysebet Morzsinai, numită de istoricii români Elisabeta de Marginea. Ea a avut o soră, Stela, răpită în timpul unei năvăliri otomane în sudul Transilvaniei şi care, având o frumuseţe specială, ar fi ajuns în haremul sultanului Murat al II-lea, iar în anul 1432 l-ar fi născut pe cel de-al treilea fiu al acestuia, Mahomed.
Tatăl lui Matei Corvin, cel mai important rege al Ungariei
Iancu de Hunedoara este celebru şi pentru faptul că este tatăl celui mai important rege al Ungariei, Matei Corvin, un motiv de mândrie în plus pentru noi. Cunoscut şi cu numele alternative de Ioan Huniade şi Ioan Corvin, Iancu are inclusiv origini olteneşti. A fost Ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441 şi 1456 şi regent (guvernator) al Ungariei între 1446 şi 1452. După obiceiul epocii, tatăl său, Voicu, a luat numele Hunyadi (de Hunedoara) când a primit, în 1409, de la Sigismund de Luxemburg domeniul şi Castelul Hunedoarei, ca recompensă pentru faptele de arme. Iancu nu a luptat doar contra turcilor, ci s-a amestecat în jocurile pentru putere din Ungaria. După moartea prematură a Regelui Albert de Habsburg, majoritatea nobililor maghiari o sprijineau pe regina văduvă Elisabeta, iar Iancu şi-a mobilizat trupele în ajutorul regelui polon Vladislav al III-lea (Jagello), pe care l-a urcat pe tron. Acelaşi lucru s-a petrecut în Moldova, unde Iancu l-a instalat ca domn pe Bogdan al II-lea, viitorul tată al lui Ştefan cel Mare, şi tot el l-a ajutat să ajungă voievod în Muntenia pe nepotul său Vlad Ţepeş.