de Andrei Dicu şi Claudiu I.
Apele sunt tăcute, dar în străfundurile oceanelor şi mărilor se duce un război fără sfârşit. Prada de peşte prinsă anual este estimată la peste 200 de milioane de tone la nivel global, fapt care a condus la o criză fără precedent. Din anul 1900 şi până acum, foarte multe specii au scăzut cu aproape 90%, iar situaţia se înrăutăţeşte. Naţiunile iau legile în râs, iar pe mapamond mulţi oameni au ajuns să moară de foame.
40 de milioane de rechini, ucişi anual
Din extremităţile nordice ale Mării Groenlandei şi până la vârtejurile Cercului Antarctic, apele planetei se golesc. Năvoadele curăţă recifele, harpoanele înjunghie fără oprire, iar supertraulerele aspiră creveţi, ca nişte aspiratoare-gigant. La prima vedere, problema nu pare gravă, vorba aceea, „are balta... peşte”. Totuşi, criza se face simţită pe masa goală a unei familii din Senegal sau din Vietnam, în timp ce capturile nedorite, prinse neintenţionat şi aruncate peste bord, plutesc în indiferenţă. Amploarea şi profunzimea problemei pot fi observate doar din masacrul maiestuoaselor exemplare de ton cu înotătoare albastră sau din cel al celor 40 de milioane de rechini care sunt ucişi anual pentru înotătoarele lor. Interzisă în prezent în multe ţări, dragarea cu plase ţinute deschise de uşi grele curăţă ca un buldozer mările şi prinde fără discriminare vietăţi marine, din care aproape 50% dintre specii sunt aruncate. Emblematic pentru modul în care lumea bogată exploatează Africa este faptul că numai scheletele de biban de Nil sunt surse de proteine pentru tanzanienii care trăiesc în jurul Lacului Victoria. Fileurile de biban sunt extrase în 35 de fabrici situate pe malul lacului şi expediate în nord, în Europa, dar şi în Israel. După ani de pescuit excesiv, rezervele de biban au scăzut drastic, periclitând mijloacele de subzistenţă a peste 100.000 de pescari şi lipsind populaţia de hrană.
Populaţia peştilor oceanici a scăzut cu 90%
Oceanele lumii au rămas o umbră a ceea ce erau odinioară. Biologii marini au păreri diferite asupra dimensiunilor acestui declin. Unii susţin că populaţiile multor peşti oceanici mari au scăzut cu 80%-90%, în timp ce alţii susţin că declinul nu este chiar atât de mare. Cu toţii sunt însă de acord că, în cele mai răspândite zone, tot mai multe ambarcaţiuni hăituiesc tot mai puţin peşte. Specii căutate, precum codul, au înregistrat scăderi ameţitoare, din Marea Nordului până pe Georges Bank, în largul New Englandului. În Mediterana, 12 specii de rechin au dispărut ca interes comercial, iar peştii-spadă de aici, care ar trebui să crească până la grosimea unui stâlp de telefon, sunt prinşi acum de pui şi mâncaţi când nu depăşesc mărimea unei bâte de baseball. O mulţime de ape din emisfera nordică au fost secătuite de peşte, aşa că flotele comericale au coborât spre zone care, în trecut, aveau „provizii” din abundenţă. În largul Africii de Vest, flote fără reglementări clare atât autohtone, cât şi străine distrug rezervele piscicole din apele productive ale platformei continentale, lipsindu-i pe localnici de orice posibilitate de hrană. În Senegal, Ghana, Angola şi în Guineea, vietăţile marine reprezintă aproape singura sursă de proteine. În Asia, atât de multe ambarcaţiuni au pescuit în apele Golfului Thailandei şi în Marea Java, încât rezervele sunt aproape epuizate. Joshua S. Reichert, activist în cadrul Paw Charitable Trusts, a declarat pentru National Geographic: „Oceanele suferă din multe motive, dar cel care le eclipsează pe toate celelalte este pescuitul. Dacă nu vom controla exploatarea resurselor marine şi a peştelui, vom pierde mult din fauna rămasă în mări”.
Mediterana, sacul fără fund
Una dintre tragicele ironii ale vânării tonului cu înotătoare albastră din Mediterana e că însuşi actul procreării lasă acum acest peşte la îndemâna flotelor de pescuit. Primăvara şi vara, când apele se încălzesc, bancuri întregi de ton cu înotătoare albastră se ridică la suprafaţă pentru a-şi depune icrele. Spintecând valurile, plutind pe o parte şi expunându-şi flancurile argintii şi impunătoare ale corpului, fiecare femelă expulzează zeci de milioane de icre, în timp ce masculii secretă nori de lapţi. Din văzduh, de la sute de kilometri distanţă, avioanele de recunoaştere pot observa această frenezie a reproducerii şi pot chema oricând flotele de pescuit. Ambarcaţiunile cu năvoade-pungă, numite astfel după forma conică a plasei, asemănătoare unei sacoşe care se închide pe fundul mării şi apoi este trasă la suprafaţă, sunt ghidate de aceste avioane. Pentru a aproviziona pieţele de sushi ale lumii, magnificul ton cu înotătoare albastră este pescuit în Mediterana de patru ori mai mult decât ar impune-o legile naturii. Aceşti peşti sunt îngrăşaţi în largul coastelor Spaniei, într-una dintre cele 69 de ferme care au răsărit în Mediterana în ultimul deceniu. În 2015, tonul prins la nivel mondial ajunsese la 160 de milioane de tone...
Năvodul lui Fuentes „prinde” 250 de milioane de dolari
În centrul activităţilor de pescuit la nivel gigantic se află un anume Francisco Fuentes şi compania sa, „Fuentes şi Fiii”, cu sediul în Cartagena, care, conform experţilor în domeniu, controlează 60% dintre afacerile cu ferme de sturioni şi de ton din Mediterana, generând venituri de peste 250 de milioane de dolari pe an. În parteneriat cu firmele-colos japoneze Mitsui, Mitsubishi şi Maruha, Grupul Fuentes (cu ajutorul UE şi al filialelor spaniole) a cumpărat cuştile subacvatice, remorcherele şi ambarcaţiunile de susţinere necesare operaţiunilor de îngrăşare la scară mare. De asemenea, „Fuentes şi Fiii” a înfiinţat parteneriate cu mai multe companii iberice şi franceze care deţineau 20 de ambarcaţiuni cu năvoade-pungă, vase în valoare de 5 milioane de dolari, dotate cu sonare performante şi cu plase care pot încercui chiar şi 3.000 de exemplare adulte de ton sau chiar de rechin. Cea mai bogată dintre rezervele aproape secătuite era Golful Sidra, din Libia, „acvariul de ton al Mediteranei”, cum îi spunea Roberto Mielgo Bregazzi, un consultant pentru fermele de peşte, care a pus degetul pe rană: „Ăştia măcelăresc totul. Peştilor nu le mai rămâne nicio şansă”.
Legi făcute pentru a fi încălcate
Potrivit unui studiu, pescuitul industrial a distrus probabil 90% dintre marii prădători, precum peştele-spadă şi marlinul negru. Atlanticul este cel mai grav afectat, iar evaluările ONU arată că pescuitul excesiv include rezervele exploatate într-un ritm care nu asigură dezvoltarea durabilă şi care poate conduce majoritatea speciilor la dispariţie. Deşi regulile internaţionale interzic avioanelor de recunoaştere să zboare în lunile de vară, acest lucru este ignorat.
William T. Hogarth, condamnat să scrie certificate de deces
Deoarece tonul cu înotătoare albastră migrează uneori străbătând Atlanticul, oamenii de ştiinţă americani şi pescarii care se mulţumesc cu mici cote au lansat demult apelul de a se reduce substanţial cantităţile prinse în anumite zone. „Mediterana e punctul în care, dacă tonul cu înotătoare albastră nu cumva s-a epuizat cu adevărat, atunci cu siguranţă se găseşte pe cale de dispariţie. Am fost realmente dezamăgit că ştiinţa poate fi dată la o parte. În calitate de preşedinte al Comisiei Internaţionale pentru Conservarea Tonului din Atlantic am fost sortit să scriu actul de deces al unuia dintre magnificii peşti care înoată în ocean”, a declarat, recent, William T. Hogarth, un savant care conduce inclusiv Serviciul Naţional de Pescuit Marin al SUA.