de Silviu Ghering şi Daniel Alexandrescu
La 14 kilometri nord-vest de București, pe malul unui lac format prin „bunăvoința” Râului Colentina, o alee străjuită de castani umbroşi duce către o poartă cu un foişor elegant deasupra. În capăt, pe dreapta, o grădină în stil italian, mai precis florentin, plină de trandafiri, se lăfăie molatec pe lângă zidul maroniu din cărămidă. Câteva coloane corintice se pierd printre arbuşti ornamentali delicați şi tufe bogate de flori. Prin poarta din fier forjat se zăreşte o bijuterie arhitecto- nică în care se „amestecă”, într-o armonie deplină, o combinație spectaculoasă de elemente venețiene și otomane, îmbinare cu har mioritic de Renaștere italiană și artă bizantină. Palatul Mogoșoaia. Cea mai frumosă și bine păstrată reședință a domnului Țării Românești Constantin Brâncoveanu, martir al neamului, dar și al întregii creștinătăți, pentru care s-a jertfit sub iataganul Înaltei Porți, la 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei. Pentru grozăvia care i-a trimis la Dumnezeu, Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat în 1992, sub numele de Sfinții Martiri Brâncoveni.
Mai întâi biserică
Să ne întoarcem, dară, la minunea arhitectonică ridicată din porunca Brâncoveanului, pogorâtă parcă din basmele cu prinți și cu prințese, care poartă în zidurile sale o poveste veche de peste 300 de ani. Era luna lui Gerar a anului 1681 când „vel-Logofetu Costandinu Brâncoveanului, cu multă rugăciune și cu multe daruri scumpe cumpăratu mulțime de pământ de la soția văduvă a boierului Mogoșu”, după cum consfințește un act al vremii. De aici, de la văduva boierului Mogoș, adică Mogoșoaia, se trage și numele moșiei. Viitorul domnitor a hotărât zidirea mai întâi a unei biserici ce poartă hramul Sfântului Gheorghe, terminată la 20 septembrie 1688. O lună mai târziu, vel-logofetul devine domn al Țării Românești, dar mai trec 14 ani până să fie gata tot palatul, construit după chipul și asemănarea celui de la Potlogi, ridicat în 1698. Întregul proiect a fost finalizat la data de 20 septembrie 1702, conform pisaniei de pe latura de răsărit a palatului. Legenda spune că data de 20 septembrie nu este o coincidență, Constantin Brâncoveanu juruind ziua după terminarea bisericii, gătată în 1688, dar niciun înscris voievodal nu o confirmă... Parterul cuprindea opt încăperi destinate slujitorilor, iar etajul era rezervat în întregime familiei domnești. Aici era apartamentul domnului (două încăperi și marea sală a spătăriei, unde se întrunea Divanul Domnesc și se țineau diverse ceremonii și petreceri), apartamentul doamnei (compus din două odăi mari) și un alt apartament, mai mic. La etaj, pe fațada dinspre lac, se află cel mai rafinat element de arhitectură al palatului de la Mogoșoaia: „loggia”, unde-i plăcea Brâncoveanului să se odihnească, departe de grijile țării și ale lumii...
Cum a ajuns la familia Bibescu
După 1714, când Constantin Brâncoveanu a fost executat la Constantinopol împreună cu fiii săi, toată averea familiei a fost confiscată de turci, iar palatul a fost transformat în han. Răscumpărat de domnitorul Ștefan Cantacuzino, el a revenit apoi marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului, și a rămas în posesia familiei până la începutul secolului al XIX-lea. Palatul a fost devastat de otomani în timpul Războiului ruso-turc din 1768-1774, deoarece marele ban Nicolae Brâncoveanu ținuse partea rușilor în conflict. O nouă distrugere a palatului a avut loc cu ocazia Revoluției din 1821, când ultimul urmaș al familiei, Grigore Brâncoveanu, a fugit la Brașov, și clădirea a fost ocupată de panduri. După moartea lui Grigore, în 1832, palatul a rămas moștenire fiicei sale adoptive, Zoe Mavrocordat. Prin căsătoria sa cu domnitorul Gheorghe Bibescu, a trecut în familia acestuia și a fost renovat între 1860 şi 1880 de Nicolae Bibescu, care a construit cavoul familiei în parc. În 1911, George-Valentin Bibescu a oferit palatul drept cadou de nuntă soției sale, Martha.
Providențiala prințesă
Martha Bibescu a început lucrările de restaurare în 1912, cu ajutorul unor maeștri italieni, care i-au dat palatului un aspect venețian. Prințesa are meritul de a fi salvat de la pieire cea mai frumoasă clădire civilă din epoca clasică voievodală. Ei i se datorează aproape tot ce poate fi admirat astăzi la Mogoșoaia. Primul Război Mondial a frânt lucrările de renovare. Bombardamentele nemților au provocat mari stricăciuni. În perioada ocupației germane a Bucureștiului și a sudului României, prințesa Martha Bibescu a rămas în Capitală, ocupându-se de spitalul Reginei Maria și locuind o vreme chiar în palat. Revenită în țară după ce plecase la Londra, acuzată fiind de colaborarea cu trupele germane, Martha Bibescu a reluat lucrările de renovare după 1920, cheltuind mare parte din averea adunată din cărțile pe care le-a scris. Palatul a fost reinaugurat, astfel, în 1927, unele lucrări interioare continuând însă până în 1935.
Monumentul - naționalizat, proprietarii - arestați
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, palatul a fost închiriat Legației elvețiene din România și a devenit loc de întâlnire al diplomaților aliați. După 6 martie 1945, moșia a fost naționalizată de Guvernul comunist, Martha Bibescu obținând de la autorități declararea ca monument istoric a palatului pe care încă îl mai deținea. Ea a plecat însă definitiv din țară în septembrie 1945, lăsând palatul fiicei sale, Valentina, și soțului său, Dimitrie Ghika-Co- mănești. În 1949, palatul a fost și el naționalizat, Valentina și Dimitrie Ghika-Comănești fiind arestați. Până în 1957, clădirea a fost devastată și devalizată, colecțiile de artă fiind furate în mare parte. Abia în 1957 palatul a devenit sediul secției feudale a Muzeului Național de Artă, fiind restaurat începând cu 1977.
Inventar de mândrie naţională