de Luana Mare
Anca Pop a intrat în seria cântăreţelor de origine română cu succes în toată lumea. A lansat în ultimele luni două piese și trei remixuri, iar recentul său hit, „Loco Poco”, a fost licențiat în peste 60 de țări, o adevărată performanță pentru un artist român. Fugită din România comunistă la 3 ani, împreună cu familia, Anca spune că spiritul nomad i-a intrat în sânge, iar colaborarea cu Goran Bregoviç pentru piesele „Erdelezi” şi „Champagne for gypsies” i s-a potrivit ca o mănuşă. Este prima şi singura cântăreaţă de la noi care a fost invitată să cânte pe scenă cu Bregoviç la câteva concerte susţinute de acesta în România şi la Belgrad. „Loco Poco” urcă vertiginos în preferinţele polonezilor, spaniolilor şi japonezilor, fiind considerat drept cea mai fierbinte piesă dance din vara ce tocmai a trecut. Se ascultă și în cluburile din Norvegia, Danemarca și Suedia, iar românca are deja concerte programate în Ibiza, Varșovia și Stockholm.
„Jealous Monster” este despre gelozia în dragoste, dar şi profesională
- Cum a venit colaborarea ta cu Goran Bregoviç?
- În 2008 ne-am întâlnit printr-o cunoştinţă comună din industria muzicală. Goran căuta pe cineva cu care să colaboreze ca şi cowriter pentru două cântece în limba engleză. Goran avea nevoie de cineva pentru textele pieselor de pe albumul „Champagne for gypsies”, iar editorul meu s-a gândit că împreună am fi o combinaţie bună pentru aceste cântece. Goran a ascultat câteva piese demo compuse de mine şi s-a hotărât pentru colaborarea noastră. După aceea, şi eu l-am invitat să participe pe albumul meu de la vremea respectivă, care era independent şi acustic. Aşa am colaborat cu el pe piesa „Jealous Monster”. El apare şi în clip. Este o poveste despre gelozie atât la nivel personal, în dragoste, cât şi la nivel profesional. Când am scris „Jealous Monster” eram în Moldova Nouă, unde e casa părinţilor mei, aveam vedere la Dunăre şi mă uitam chiar la Serbia, patria lui Goran şi ţara unde am evadat noi atunci când eu aveam 3 ani. Fusesem cu Goran la două concerte, am văzut cât de bine este organizat tot turneul său şi mi-a plăcut atât de mult sentimentul, încât tânjeam după asta. De aceea unele versuri din „Jealous Monster” sunt şi despre faptul că altcineva este deja acolo unde vrei şi tu să ajungi, face lucrul ăla la care tu tânjeşti. Este o gelozie constructivă. Eu tocmai ieşisem dintr-o relaţie cu probleme de gelozie, mai era şi gelozia profesională. Am vrut să scriu o piesă care să sublinieze absurditatea acestui gen de sentiment.
„Noul «Erdelezi» este gândit pentru cluburile din Ibiza”
- Care a fost contribuţia ta la „Erdelezi”?
- Eu îmi compun toate piesele, scriu şi muzică, şi versuri. În general, le compun singură, dar aici a fost o colaborare cu Goran Bregoviç şi cu Cristian Tarcea, de la Constanţa, artistul Monoir, cel care a avut succes cu „Violin Song” anul trecut. „Erdelezi” este numele dat de romi unui festival prin care se sărbătorește venirea primăverii și care se organizează anual, la începutul lunii mai. Piesa originală a fost compusă în 1988 de Goran Bregoviç, atunci când acesta făcea parte din trupa rock Bijelo Dugmne, cea mai populară trupă de gen din fosta Republică Iugoslavia.
- Şi acum, după ce aţi rescris-o împreună, ce impact credeţi că va avea?
- Este special gândită pentru cluburile din Ibiza, va fi cunoscută unei noi categorii de public. Clipul a fost filmat de curând, pe malul Dunării, acolo unde am copilărit şi de unde am fugit, în plină perioadă comunistă. Am refăcut traseul fugii în clip.
„Am aflat la 3 ani cum e în lagărul de refugiaţi”
- Cum a fost experienţa plecării din România, dar şi cea din Canada?
- Părinţii mei au trecut Dunărea cu barca într-o noapte de decembrie, în ’87. Era a treia încercare de a ieşi din România comunistă pe Dunăre. Prima oară, în ianuarie ’86, tata făcuse rost de o barcă pneumatică de la un centru de antrenament militar. Încercase să fugă împreună cu un colonel. Numai că barca părinţilor mei s-a împotmolit, s-a încurcat în crengi şi nu am mai putut pleca. A mai fost o încercare anul următor, dar atunci erau valuri mari şi iar s-au întors. Abia la a treia încercare au reuşit să treacă Dunărea fără să fie văzuţi de grăniceri. Odată ajunşi în Iugoslavia, epuizaţi, speriaţi, ne-am predat, tata a fost arestat şi ţinut zece zile la Poliţie. Pe mine şi pe mama ne-au dus într-un lagăr de refugiaţi care era organizat de ONU şi am stat acolo şapte luni, până când am primit azil politic în Canada. Prima muzică la care am fost expusă atunci, în Iugoslavia, a fost trupa lui Goran. Era cea mai mare trupă rock din Iugoslavia pe vremea aceea, în anii ’70-’80, inclusiv ’90, când a venit războiul la ei. Este prima muzică de care eu îmi amintesc. M-a urmărit toată viaţa. După şapte luni am obţinut azil politic în Canada şi am emigrat.
- Care au fost primele experienţe muzicale?
- În Canada, la şcoală şi la biserici este plin de instrumente muzicale şi am învăţat să cânt la mandolină, apoi am fost la cor, şi aşa a început experienţa cu muzica. Am mers de atunci pe acest drum. Mi-a plăcut foarte mult. Mai târziu am ales şi calea spirituală a vieţii în paralel cu muzica.
- Dar în Asia cum ai ajuns să locuieşti?
- Piesele mele au fost licenţiate în mai multe ţări din Asia şi am susţinut un turneu în Japonia, am avut apoi rezidenţă la Sands Casino, în Macau, cu show-ul meu „Cosmic Cocktail”. A fost o perioadă extraordinară.
- Acum ce urmează?
- Urmează concertele în Ibiza, Varșovia și Stockholm, apoi o lansare de album în această toamnă. Am filmat de curând videoclipul şi am lansat „Loco Poco”, o piesă licenţiată în 60 de ţări şi care a înregistrat deja succese notabile.
- Este acesta anul succesului tău?
- Fiecare an profesional a fost un succes. Îmi place să trăiesc viaţa din plin, să învăţ, să citesc, să mă perfecţionez, şi astfel succesul a fost mereu cu mine.
„Şcoala de tip comunist a fost un adevărat şoc“
- Când ai revenit în ţară?
- Când aveam 11 ani m-am întors în România pentru o perioadă, şi atunci am învăţat limba română, dar am văzut şi ce înseamnă sistemul comunist. Era prin ’93-’94, şi diferenţa între şcoala din Canada şi cea din România a reprezentat un adevărat şoc pentru mine. Aici, în ţară, totul era pe bază de stres: de la momentul în care profesoara intră pe uşa clasei şi toţi sar drepţi în bancă până la teme, ieşit la tablă, notare, dictare. În Canada, tot învăţământul era pe bază de joacă. Copiii aveau până în clasa a II-a ladă cu nisip şi jucării în clasă, aveau calculatoare etc. Mi-a fost greu să mă adaptez sistemului de aici. În Canada aveam patru materii pe semestru, aici am numărat 24. La 15 ani m-am decis să mă întorc în Canada, unde se aflau bunicii mei, m-am reînscris la şcoală acolo şi, după teste, au constatat că am nivelul de ultima clasă de liceu, adică am câştigat doi ani şi jumătate. Aşa că am terminat repede liceul, la 16 ani, şi mi-a rămas mult timp liber, în care am studiat muzica, dar şi tehnici spirituale. Aşa am trăit experienţe şamanice extraordinare de decorporalizare cu ayahuasca, Boga, dar şi cactusul San Pedro.