de Silviu Ghering
Dincolo de propaganda turistică, mai mult sau mai puțin eficientă, România este o minune! O taină... Iar împreună vom descoperi bucuria de a respira aerul tare și curat al bogățiilor și frumuseților uitate ale acestui pământ magic, ţara noastră.
Mocăniţa de pe Valea Vaserului, ultima „relicvă“ din lume
În Munţii Maramureșului stă bine ascunsă - și conservată! - una dintre cele mai mari avuţii ale României atât din punct de vedere cultural, cât și din punct de vedere... tehnic: mocănița. Un tren tras de o locomotivă cu aburi pe o șină îngustă de-a lungul Văii Vaserului, ultimul de acest gen nu numai din țara noastră, dar și din întreaga lume! Râul Vaser are cam 60 de kilometri lungime, formând o vale spectaculoasă, ca un canion, în care stânci prăpăstioase alternează cu păduri dese, cu poiene minunate şi izvoare de apă minerală, unul dintre cele mai frumoase şi mai sălbatice peisaje din România.
Transportă într-un cadru feeric turiști și... bușteni
Poarta de acces spre Valea Vaserului este oraşul Vişeu de Sus, punctul de pornire și pentru bătrâna mocăniţă. Turiștii pot merge cu trenul până sus, în capătul văii, şi înapoi, dar au și posibilitatea să se oprească pe drum la una dintre numeroasele halte, de unde să pornească pe jos într-un feeric cadru montan. Dimineaţa, foarte devreme, mocăniţa este pregătită pentru excursia din ziua respectivă. Atât vagoanele pentru turişti, cât şi cele forestiere (platforme pentru bușteni) sunt ataşate la locomotiva cu aburi, se fac provizii de lemn și de apă - combustibilul motorului pe aburi -, iar mecanicul porneşte motorul, mocănița şuieră lung și se urnește molcom, pufăind de-a lungul liniei înguste.
Totul în jur se „supune” unui singur „stăpân”: mama-natură
Urmând râul în cascade, mocănița trece mai întâi pe lângă casele din Vişeu de Sus, apoi, după aproape șapte kilometri, intră în pădurea sălbatică, mergând pe lângă stâncile prăpăstioase ale strâmtorii, şi intră în munte prin tuneluri întunecoase. Liniştea naturii este întreruptă nu doar de râul grăbit şi zgomotos, de pufăiturile şi de sâsâitul trenului, ci, din când în când, şi de fluierăturile ascuţite ale locomotivei. Mocăniţa se strecoară uşor, din ce în ce mai sus, pe pantele abrupte, într-o călătorie în timp: după plecarea din Vişeu, telefonul nu mai are semnal, iar orice contact cu contemporaneitatea este pierdut. Totul în jur respiră aerul tare al înălțimilor și se „supune” unui singur „stăpân”: mama natură.