de Andrei Dicu şi Sorin Dumitrescu

Întrebarea „există sau nu viaţă pe Marte?”, care dăinuie de decenii, a dat naştere multor speculaţii, care mai de care mai interesante, dar şi mai fanteziste. Din pri- cina dezastrelor naturale din ultima vreme şi a exploziei demografice, oamenii de ştiinţă au luat în calcul varianta căutării unei noi „case” pentru pământeni. Teoria nu este atât de fantasmagorică precum ar părea la prima vedere, astfel că dăm cuvântul savanţilor...

Resursele vieţii, îngropate în „Planeta roşie”

Problema „terraformării planetei Marte” a prins contur după ce navele spaţiale, inclusiv cele care explorează acum „Planeta roşie”, au găsit dovezi că, în tinereţile sale, acest corp ceresc a fost cald, cu fluvii care se vărsau în mări de mari dimensiuni. Despre felul în care se încălzeşte o planetă (element determinant în crearea unor condiţii prielnice vieţii) am avut de învăţat din biochimie, şi anume adăugând în atmosferă gaze cu efect de seră. O mare parte din dioxidul de carbon care a încălzit, cândva, planeta Marte se află probabil tot acolo, în solul îngheţat şi în calotele glaciare polare. Este posibil ca acelaşi fenomen să se petreacă şi în privinţa apei. Aşadar, metaforic vorbind, tot ce-i trebuie lui Marte pentru a-şi recăpăta tinereţea de odinioară şi capacitatea de a ne „suporta” în cazul în care am dori, într-adevăr, să ne mutăm acolo este un grădinar priceput şi cu un buget generos.

Savanţii, împărţiţi în tabere

Potrivit lui Chris McKay, specialist NASA în ştiinţe planetare, cea mai mare parte a terraformării ar fi realizată de însăşi viaţa. „Nu trebuie să reconstruim Marte. Putem doar s-o încălzim şi să aruncăm câteva seminţe”, a declarat el pentru Discovery Channel. Perfluorcarburile, gaze puternice cu efect de seră, ar putea fi sintetizate din elemente ale solului şi aerului marţian şi emise în atmosferă. Încălzind planeta, acestea ar elibera dioxidul de carbon, care ar amplifica încălzirea şi ar creşte presiunea atmosferică până la punctul în care apa lichidă ar curge. Botanistul James Graham este de părere că, „între timp, coloniştii umani ar putea planta pe roca roşie o serie de ecosisteme, pentru început bacterii şi licheni, care supravieţuiesc în Antarctica, apoi muşchi şi, după aproximativ un mileniu, sequoia roşu. Aşadar, pentru a stoarce niveluri respirabile de oxigen din aceste păduri ar putea fi nevoie totuşi de mai multe milenii”.

Robert Zubrin: „Vom merge să trăim ca în Antarctica”

Oameni de ştiinţă vizionari precum Robert Zubrin, inginer aerospaţial, scriitor şi preşedinte al „Societăţii Marte”, încă visează la oraşe marţiene. El crede că civilizaţia nu poate prospera în lipsa unei expansiuni nelimitate: „Avanposturile destinate cercetării sunt singurele care mi se par plauzibile. Vom merge să trăim pe Marte, aşa cum trăim în Antarctica. În plus, lecţiile însuşite în timpul terraformării planetei Marte ne-ar putea ajuta să administrăm mai bine Pământul nostru finit”. Sigur, specialiştii sunt de părere că avem destul timp să dezbatem această problemă, întrucât Marte nu se află în pericol imediat. De altfel, un grup de experţi înfiinţat de Casa Albă a recomandat ca, pentru început, să ajungem pe Lună sau pe un asteroid şi a subliniat faptul că Agenţia Spaţială nu dispune, încă, de bugetul necesar pentru a putea merge oriunde. Aceşti specialişti nu au făcut estimări cu privire la costul „înverzirii” unei planete moarte, astfel că e posibil să ne aşteptăm la sume... astronomice.

Un plan vizionar

Comentatorii postului Discovery au încercat să gândească un plan de terraformare, întins pe o perioadă generoasă de... 1.000 de ani. Să-l studiem, aşadar, împreună. În prima fază, proiectul ar putea debuta cu o serie de misiuni de cercetare, pe durata de 18 luni. Echipajele care vor efectua călătoria de la Pământ la Marte i-ar putea adăuga bazei construite un mic modul în care se poate locui. Peste 100 de ani, o atmosferă ar putea fi creată prin eliberarea din sol şi din calotele glaciare polare a dioxidului de carbon acum îngheţat (aşa cum susţine şi Chris McKay), iar oglinzile spaţiale care vor concentra lumină solară pe gheaţă ar putea declanşa dezgheţul. După fix încă un secol, ploaia ar cădea imediat ce suficient dioxid de carbon ar fi eliberat pentru a creşte presiunea atmosferică şi a încălzi planeta peste punctul de îngheţ. Microbii, algele şi lichenii ar putea începe îmblânzirea rocii deşertice. La 600 de ani de la începutul procesului ar putea fi introduse plantele cu flori, dar numai după ce microbii vor crea solul organic şi vor adăuga oxigen în atmosferă. În cele din urmă, pădurile boreale şi cele temperate ar putea prinde rădăcini. În cel de-al 900-lea an, energia destinată tuturor oraşelor ar putea proveni iniţial de la energia nucleară şi de la turbinele eoliene. Dacă ar putea fi construite, reactoarele cu fuziune ar deveni soluţia optimă, pe termen lung. În fine, în anul 1.000, marţienii ar ieşi cu echipament pentru respirat, în situaţia în care nivelul de oxigen ar rămâne scăzut timp de milenii.

Astronauţi sacrificaţi?

O altă întrebare este legată de ce se va întâmpla cu viaţa astronauţilor care ar lucra în prima fază a acestui plan. Ei ar primi continuu livrări de provizii de pe Pământ, dar ar trebui să se bazeze pe serele de la faţa locului pentru majoritatea produselor alimentare şi pentru oxigen. Mai mult, în condiţiile tehnicii actuale, ei nu ar avea la dispoziţie niciun mijloc pentru a reveni acasă, în niciun moment de pe tot parcursul misiunii.

1.000 de ani este perioada minimă a colonizării

„Nu trebuie să reconstruim Marte. Putem doar s-o încălzim şi să aruncăm câteva seminţe“ (Chris McKay)

Geronimo Villanueva: „De ce a dispărut apa?“

Există un specialist care consideră că, în trecut, pe Marte a existat, cu adevărat, viaţă. Teoria se bazează pe existenţa unei imense resurse de apă, care ar fi asigurat izvorul vieţii plantelor şi a organismelor de origine animală. Cu aproximativ 4,3 miliarde de ani în urmă, deci cu 200 de milioane de ani înainte de formarea Pământului, cea mai mare parte a suprafeţei planetei Marte era acoperită cu apă, care avea o adâncime minimă de aproximativ 137 de metri. Aşadar, pe această planetă exista mai multă apă decât se găseşte, în momentul de faţă, în Oceanul Arctic. Apa ar fi creat un ocean care acoperea aproape jumătate din emisfera nordică a „planetei roşii”, o regiune de depresiune. Geronimo Villanueva, cercetător în cadrul NASA, este de părere că „acest ocean avea o adâncime maximă de circa 1.524 de metri. Adâncimea este similară cu cea întâlnită pe Pământ, în Marea Mediterană. Din acest motiv, rămâne o întrebare la care, deocamdată, nu am reuşit să răspundem: cum a dispărut toată această apă de pe Marte?”. Unii dintre oamenii de ştiinţă de la NASA şi de la Observatorul European de Sud susţin că planeta şi-a pierdut atmosfera după miliarde de ani, iar scăderea presiunii şi a temperaturii a făcut ca volumul apei să se micşoreze. Astfel, în cele din urmă, apa rămasă a îngheţat. Toate aceste descope- riri recente arată că Marte era în trecut o planetă caldă, cu oceane gigantice, capabilă, probabil, să menţină viaţa, deci nu foarte diferită de Pământ.